1. În ce constă eroismul încercării comunarzilor?
2. Prin ce să fie înlocuită maşina de stat sfărîmată?
3. Desfiinţarea parlamentarismului
4. Organizarea unităţii naţiunii
5. Nimicirea statului parazit
Se ştie că cu cîteva luni înaintea Comunei, în toamna anului 1870, Marx a pus în gardă pe muncitorii parizieni, arătîndu-le că încercarea de a răsturna guvernul ar fi o prostie dictată de desperare[29]. Dar în martie 1871, cînd muncitorilor le fusese impusă lupta hotărîtoare şi cînd ei au primit-o, cînd insurecţia a devenit fapt, Marx, cu toate că auspiciile erau defavorabile, salută în modul cel mai entuziast revoluţia proletară. Marx nu s-a îndărătnicit într-o condamnare pedantă a mişcării „inoportune“, cum fi procedat renegatul rus de tristă celebritate al marxismului, Plehanov, care în noiembrie 1905 a pledat în scris pentru încurajarea luptei muncitorilor şi ţăranilor, iar după decembrie 1905 a strigat ca un liberal: „,nu trebuia să se pună mîna pe arme“.
Marx nu s-a limitat însă la a-şi exprima entuziasmul faţă de eroismul comunarzilor, care, după expresia lui, „asaltaseră cerul“[30]. În această mişcare revoluţionară de masă, cu toate că ea nu şi-a atins ţelul, el a văzut o experienţă istorică de uriaşă însemnătate, un anumit pas înainte al revoluţiei proletare mondiale, un pas practic, mai important decît sute de programe şi de raţionamente. Să analizeze această experienţă, să tragă din ea învăţăminte tactice, să-şi reexamineze pe baza ei teoria - iată sarcina pe care şi-a fixat-o Marx.
Singura „rectificare“ la „Manifestul Comunist“ pe care Marx a socotit-o necesară a fost făcută de el pe baza experienţei revoluţionare a comunarzilor parizieni.
Ultima prefaţă la noua ediţie germană a „Manifestului Comunist“, semnată de ambii lui autori, poartă data de 24 iunie 1872. În această prefaţă, autorii, Karl Marx şi Friedrich Engels, afirmă că programul „Manifestului Comunist“ „este astăzi pe alocuri învechit“.
„Comuna a dovedit îndeosebi - continuă ei - că «clasa muncitoare nu poate să ia pur şi simplu în stăpînire maşina de stat aşa cum este şi să o pună în funcţiune pentru propriile ei scopuri»...“[31]
Cuvintele din acest citat puse în ghilimele interioare sînt luate de către autori din lucrarea lui Marx: „Războiul civil din Franţa“[32].
Aşadar, unul dintre învăţămintele principale şi fundamentale ale Comunei din Paris a fost socotit de Marx şi Engels de o atît de uriaşă însemnătate, încît l-au introdus ca o rectificare esenţială la „Manifestul Comunist“.
Extrem de caracteristic este faptul că tocmai această rectificare esenţială a fost denaturată de către oportunişti şi că sensul ei este fără doar şi poate necunoscut pentru nouă zecimi, dacă nu chiar pentru nouăzeci şi nouă la sută dintre cititorii „Manifestului Comunist“. În cele ce urmează, la capitolul consacrat în mod special denaturărilor, vom vorbi mai amănunţit despre această denaturare. Aici e suficient să remarcăm că „înţelegerea“ vulgară curentă a celebrelor cuvinte ale lui Marx reproduse în citatul de mai sus pretinde că Marx ar fi subliniat ideea dezvoltării lente, în opoziţie cu ideea cuceririi puterii etc.
În realitate, lucrurile stau exact invers. Ideea lui Marx este că clasa muncitoare trebuie să zdrobească, să sfărîme „maşina de stat aşa cum este“, şi nu să se limiteze la simpla ei cucerire.
La 12 aprilie 1871, adică tocmai în timpul Comunei, Marx i-a scris lui Kugelmann:
„...Dacă vei citi ultimul capitol al lucrării mele «Optsprezece brumar», vei vedea că eu consider că viitoarea încercare a revoluţiei franceze nu va mai fi, ca pînă acum, trecerea aparatului birocratic-militar dintr-o mînă într-alta, ci sfărîmarea lui“ (subliniat de Marx; zerbrechen în original), „şi aceasta este condiţia prealabilă a oricărei adevărate revoluţii populare pe continent. Asta încearcă şi eroicii noştri tovarăşi din Paris“ (p. 709, „Neue Zeit“, XX, 1, 1901 - 1902)[33]. (Scrisorile lui Marx către Kugelmann au apărut în ruseşte în cel puţin două ediţii; una dintre ele sub redacţia mea şi cu o prefaţă a mea[*].)
Cuvintele: „sfărîmarea aparatului birocratic-militar de stat“ cuprind, exprimat pe scurt, principalul din ceea ce ne învaţă marxismul cu privire la sarcinile proletariatului în revoluţie în ceea ce priveşte statul. Şi tocmai acest învăţămînt nu numai că este cu totul uitat, dar este de-a dreptul denaturat de predominanta „interpretare“ kautskistă a marxismului!
Cît priveşte referirea lui Marx la „Optsprezece brumar“, am reprodus mai sus în întregime pasajul corespunzător.
Merită să fie subliniate îndeosebi două puncte din raţionamentul lui Marx reprodus mai sus. În primul rînd, el îşi limitează concluzia la continent. Acest lucru era explicabil în 1871, cînd Anglia era încă un model de ţară pur capitalistă, dar fără militarism şi în mare măsură fără birocraţie. De aceea Marx a exceptat Anglia, în care o revoluţie, şi chiar o revoluţie populară, era pe atunci imaginabilă şi posibilă fără condiţia prealabilă a distrugerii „maşinii de stat aşa cum este“.
În prezent, în 1917, în epoca primului mare război imperialist, această limitare făcută de Marx cade. Atît Anglia cît şi America, cei mai de seamă şi ultimii reprezentanţi - în întreaga lume - ai „libertăţii“ anglo-saxone în sensul absenţei militarismului şi birocratismului, au alunecat cu totul în mlaştina murdară şi sîngeroasă a instituţiilor birocratice-militare specifice întregii Europe, instituţii care-şi subordonează totul, înăbuşe totul. În prezent, în Anglia ca şi în America, „condiţia prealabilă a oricărei adevărate revoluţii populare“ este sfărîmarea, distrugerea „maşinii de stat aşa cum este“ (care a atins în perioada 1914-1917, în aceste ţări, perfecţiunea „europeană“, imperialistă).
În al doilea rînd, o deosebită atenţie merită observaţia extrem de profundă a lui Marx că distrugerea maşinii de stat birocratice-militare este „condiţia prealabilă a oricărei adevărate revoluţii populare“. Această noţiune de revoluţie „populară“ pare ciudată în gura lui Marx, iar plehanoviştii şi menşevicii ruşi, aceşti adepţi ai lui Struve, care vor să fie consideraţi marxişti, ar putea, desigur, să califice această expresie a lui Marx drept un „lapsus“. Ei au redus marxismul la o asemenea denaturare sărăcăcios-liberală, încît pentru ei nu există nimic în afară de opoziţia dintre revoluţia burgheză şi cea proletară, dar chiar şi această opoziţie ei o înţeleg cum nu se poate mai rigid.
Dacă luăm drept exemplu revoluţiile din secolul al XX-lea, atunci şi revoluţia din Portugalia şi cea din Turcia trebuie, desigur, considerate revoluţii burgheze. Dar „populară“ n-a fost nici una, nici cealaltă, căci masa poporului, majoritatea lui covîrşitoare, nu prea s-a manifestat în mod activ, independent, cu propriile ei revendicări economice şi politice nici într-una, nici în cealaltă. Dimpotrivă, revoluţia burgheză rusă din 1905-1907, deşi n-a cunoscut succese atît de „strălucite“ ca cele înregistrate în anumite momente de revoluţia din Portugalia şi de cea din Turcia, a fost, fără îndoială, o „adevărată“ revoluţie „populară“, căci masa poporului, majoritatea lui, păturile sociale cele mai adînci, cele mai „de jos“, strivite de povara asupririi şi a exploatării, s-au ridicat în mod independent şi au imprimat întregului mers al revoluţiei amprenta revendicărilor lor, a încercărilor lor de a clădi în felul lor o nouă societate în locul celei vechi, pe care o distrugeau.
În Europa anului 1871, proletariatul nu alcătuia majoritatea poporului în nici o ţară de pe continent. O revoluţie „populară“, care să antreneze în mişcare într-adevăr majoritatea poporului, putea fi populară numai dacă cuprindea atît proletariatul, cît şi ţărănimea. Tocmai aceste două clase alcătuiau atunci „poporul“ Aceste două clase sînt unite prin aceea că „maşina de stat birocratică-militară“ le asupreşte, le apasă, le exploatează. A zdrobi această maşină, a o sfărîma - iată care este adevăratul interes al „poporului“, al majorităţii lui, al muncitorilor şi al majorităţii ţăranilor, iată care este „condiţia prealabilă“ a unei alianţe libere între ţăranii săraci şi proletari; fără o asemenea alianţă democraţia nu este trainică şi transformările socialiste sînt irealizabile.
Tocmai spre o asemenea alianţă îşi croia drum, precum se ştie, Comuna din Paris, care nu şi-a atins scopul datorită unei serii de cauze cu caracter intern şi extern.
Prin urmare, vorbind despre o „adevărată revoluţie populară“, Marx, fără a uita cîtuşi de puţin particularităţile micii burghezii (despre acestea, adesea el a vorbit pe larg), a ţinut seama în mod riguros de raportul real dintre clase din majoritatea statelor continentale din Europa anului 1871. Iar pe de altă parte, el constatat că „sfărîmarea“ maşinii de stat este impusă de interesele atît ale muncitorilor cît şi ale ţăranilor, că ea îi uneşte pe aceştia, punîndu-le în faţă sarcina comună a înlăturării „parazitului“ şi a înlocuirii lui prin ceva nou.
Prin ce anume?
La această întrebare, Marx a dat în 1847, în „Manifestul Comunist“, un răspuns care era încă cu totul abstract, maj bine zis un răspuns care indica sarcinile, dar nu şi mijloacele pentru realizarea lor. „Organizarea proletariatului ca clasă dominantă“, „cucerirea democraţiei“ vor trebui să înlocuiască maşina de stat sfărîmată - acesta a fost răspunsul dat în „Manifestul Comunist“.
Fără a se lăsa furat de utopii, Marx a aşteptat ca experienţa mişcării de masă să dea răspuns la întrebarea ce forme concrete va lua această organizare a proletariatului ca clasă dominantă, în ce mod anume această organizare se va îmbina cu o cît mai deplină şi consecventă „cucerire a democraţiei“.
Experienţa Comunei, deşi nu prea mare, a fost supusă de Marx, în „Războiul civil din Franţa“, celei mai atente analize. Vom cita cele mai importante pasaje din această lucrare:
În secolul al XIX-lea s-a dezvoltat, avîndu-şi originea încă în evul mediu, „puterea de stat centralizată, cu organele ei omniprezente - armată permanentă, poliţie, birocraţie, cler, magistratură“. O dată cu dezvoltarea antagonismului de clasă dintre capital şi muncă, „puterea de stat căpăta tot mai mult caracterul unei puteri publice în vederea asupririi muncii, caracterul unui instrument al dominaţiei de clasă. După fiecare revoluţie care marchează un progres al luptei de clasă, caracterul pur asupritor al puterii de stat se manifestă tot mai făţiş“. După revoluţia din 1848-1849 puterea de stat devine „un instrument naţional în războiul capitalului împotriva muncii“. Cel de-al doilea Imperiu consolidează această situaţie.
„Comuna a fost antiteza directă a imperiului“. „Ea era forma specifică“ „a unei republici care urma să înlăture nu numai forma monarhică a dominaţiei de clasă, ci însăşi dominaţia de clasă...“
În ce anume a constat forma „specifică“ a republici proletare, socialiste? Cum era statul pe care ea începuse să-l făurească?
„...Primul decret al Comunei a suprimat armata permanentă, înlocuind-o cu poporul înarmat...“
Această revendicare figurează astăzi în programele tuturor partidelor care vor să se denumească socialiste. Dar cît valorează programele acestor partide o dovedeşte cum nu se poate mai bine comportarea socialiştilor-revoluţionari şi a menşevicilor noştri, care tocmai după revoluţia din 27 februarie au renunţat în fapt realizarea acestei revendicări!
„...Comuna era alcătuită din consilieri municipali aleşi prin vot universal în diferitele arondismente ale Parisului. Ei erau răspunzători şi oricînd revocabili. Cei mai muţi dintre ei erau, bineînţeles, muncitori sau reprezentanţi recunoscuţi ai clasei muncitoare...
...Poliţia, care pînă atunci fusese un instrument al guvenului central, a fost imediat despuiată de toate atributele ei politice şi transformată într-un organ răspunzător al Comunei şi oricînd revocabil... la fel şi funcţionarii din toate celelalte sectoare administrative... Începînd cu membrii Comunei şi pînă la ultimul slujbaş, funcţiile publice trebuiau îndeplinite în schimbul unui salariu de muncitor. Privilegiile înalţilor demnitari şi cheltuielile lor de reprezentare au dispărut o dată cu aceşti demnitari... După înlăturarea armatei permanente şi a poliţiei, instrumente ale puterii materiale a vechii cîrmuiri, Comuna a trecut imediat la sfărîmarea instrumentului de asuprire spirituală, puterea popilor... Magistraţii şi-au pierdut independenţa aparentă... de aici înainte, ei aveau să fie aleşi şi deveneau răspunzători şi revocabili...“[34]
Aşadar, s-ar părea că Comuna a înlocuit maşina de stat sfărîmată „numai“ cu o democraţie mai deplină: desfiinţarea armatei permanente, eligibilitatea şi revocabilitatea deplină a tuturor funcţionarilor. În realitate însă, acest „numai“ înseamnă o operă uriaşă de înlocuire a unui gen de instituţii prin instituţii principial diferite de primele. Constatăm aici tocmai unul din cazurile de „transformare a cantităţii în calitate“: democraţia, înfăptuită în modul cel mai complet şi mai consecvent ce se poate închipui, se transformă din democraţie burgheză în democraţie proletară, din stat (= forţă specială de reprimare a unei anumite clase) în ceva ce nu mai este propriu-zis stat.
Reprimarea burgheziei şi a împotrivirii ei continuă încă să fie necesară. În cazul Comunei, acest lucru a fost deosebit de necesar, şi una din cauzele înfrîngerii ei este faptul că ea n-a făcut acest lucru într-un chip destul de hotărît. Dar, în acest caz, organul de reprimare îl constituie majoritatea populaţiei, şi nu minoritatea ei, cum a fost întotdeauna, şi în timpul sclavagismului, şi în timpul iobăgiei, şi în timpul robiei salariate. Şi, din moment ce majoritatea poporului reprimă ea însăşi pe asupritorii ei, nu mai e nevoie de o „forţă specială“ pentru reprimare! În acest sens, statul începe să dispară treptat. În locul instituţiilor speiale ale unei minorităţi privilegiate (birocraţia privilegiată, cadrele de comandă ale armatei permanente), majoritatea însăşi poate îndeplini direct aceste funcţii, şi pe măsură ce funcţiile puterii de stat ajung să fie îndeplinite de către întregul popor, puterea aceasta devine tot mai puţin necesară.
Deosebit de remarcabilă este în această privinţă o măsură a Comunei subliniată de Marx: desfiinţarea tuturor indemnizaţiilor de reprezentare, desfiinţarea tuturor privilegiilor băneşti ale funcţionarilor, reducerea lefurilor tuturor deţinătorilor de funcţii publice pînă la nivelul „salariului unui muncitor“. Tocmai acest fapt vădeşte cît se poate de limpede cotitura de la democraţia burgheză la democraţia proletară, de la democraţia asupritorilor la democraţia claselor asuprite, de la stat ca „forţă specială“ de reprimare a unei anumite clase la reprimarea asupritorilor prin forţa generală a majorităţii poporului, a muncitorilor şi ţăranilor. Şi tocmai în acest punct deosebit de convingător - şi, în problema statului, poate chiar cel mai însemnat -, învăţămintele lui Marx sînt în cea mai mare măsură uitate! Comentariile cu caracter de popularizare - al căror număr e nesfîrşit - nu conţin nimic în acest sens. „Se obişnuieşte“ ca acest lucru să fie trecut sub tăcere, ca o „naivitate“ perimată, tot aşa cum creştinii, atunci cînd creştinismul a devenit religie de stat, „au dat uitării“ „naivităţile“ creştinismului primitiv, cu spiritul lui democrat-revoluţionar.
Reducerea lefurilor funcţionarilor de stat superiori pare a fi „pur şi simplu“ o revendicare a democratismului naiv, primitiv. Unul dintre „fondatorii“ celui mai recent oportunism, fostul soeial-demoerat Ed. Bernstein, s-a îndeletnicit nu o dată cu repetarea vulgarelor ironii burgheze la adresa democratismului „primitiv“. Ca toţi oportuniştii, ca şi kautskiştii de astăzi, el n-a înţeles de loc, în primul rînd, că trecerea de la capitalism la socialism e cu neputinţă, fără o oarecare „revenire“ la democratismul „primitiv“ (căci altfel cum s-ar putea trece la exercitarea funcţiilor statului de către majoritatea populaţiei şi de către absolut toată populaţia?) şi, în al doilea rînd, că „democratismul primitiv“ pe baza capitalismului şi a culturii capitaliste nu e tot una cu democratismul primitiv din vremurile străvechi sau din perioada precapitalistă. Cultura capitalistă a creat marea producţie, fabricile, căile ferate, poşta, telefonul etc, şi pe această bază marea majoritate a funcţiilor vechii „puteri de stat“ s-au simplificat atît de mult şi pot fi reduse la operaţii de înregistrare, de înscriere, de control atît de simple, încît aceste funcţii vor deveni pe deplin accesibile tuturor oamenilor ştiutori de carte, ele vor putea fi întru totul îndeplinite în schimbul unui obişnuit „salariu de muncitor“ şi se va putea (şi va trebui) să fie luată acestor funcţii orice urmă de privilegiu, de „şefie“.
Deplina eligibilitate, revocabilitatea în orice moment a tuturor deţinătorilor de funcţii publice, fără excepţie, reducerea lefurilor acestora la un obişnuit „salariu de muncitor“, aceste măsuri democratice simple şi „de la sine înţelese“, care îmbină pe deplin interesele muncitorilor cu cele ale majorităţii ţăranilor, constituie în acelaşi timp o punte de trecere de la capitalism la socialism. Aceste măsuri se referă la reconstruirea statală, la reconstruirea pur politică a societăţii, dar se înţelege că ele capătă tot sensul şi însemnătatea lor numai în legătură cu „exproprierea expropriatorilor“, aflată în curs de înfăptuire sau de pregătire, adică în legătură cu transformarea proprietăţii private capitaliste asupra mijloacelor de producţie în proprietate socială.
„Comuna - scria Marx - a înfăptuit lozinca tuturor revoluţiilor burgheze - cîrmuire ieftină -, suprimînd cele două mari capitole de cheltuieli: armata şi birocraţia“[35].
Din rîndurile ţărănimii, ca şi din rîndurile altor pături ale micii burghezii, numai o minoritate infimă „parvine“, „ajunge în rîndul oamenilor“ în sensul burghez, adică se transformă fie în oameni cu stare, în burghezi, fie în funcţionari bine plătiţi şi privilegiaţi. Majoritatea covîrşitoare a ţărănimii din orice ţară capitalistă în care există ţărănime (şi aceste ţări capitaliste constituie majoritatea) e asuprită de regim şi doreşte doborîrea lui, este dornică de o cîrmuire „ieftină“. Acest lucru îl poate înfăptui numai proletariatul şi, înfăptuindu-l, el face totodată un pas spre reconstruirea socialistă a statului.
„Comuna - scria Marx - trebuia să fie nu un organism parlamentar, ci un organism activ, atît executiv cît şi legislativ...
...În loc să hotărască o dată la trei sau la şase ani care membru al clasei dominante să reprezinte şi să calce în picioare (ver-und zertreten) poporul în parlament, votul universal urma să servească poporului, constituit în comune, pentru a-şi alege muncitorii, supraveghetorii şi contabilii, aşa cum votul individual serveşte oricărui alt patron să şi-i aleagă pentru întreprinderea lui“[36].
Această minunată critică a parlamentarismului, formulată în 1871, face şi ea parte acum, datorită dominaţiei social-şovinismului şi oportunismului, din „cuvintele uitate“ ale marxismului. Miniştrii şi parlamentarii de profesie, trădătorii proletariatului şi socialiştii „practicişti“ din zilele noastre au lăsat în întregime critica parlamentarismului pe seama anarhiştilor şi, pe acest motiv uimitor de judicios, au declarat orice critică a parlamentarismului drept „anarhism“!! Nu e nimic ciudat în faptul că anarho-sindicalismul, deşi frate bun cu oportunismul, se bucura tot mai frecvent de simpatia proletariatului din ţările parlamentare „înaintate“, scîrbit de „socialişti“ de teapa lui Scheidemann, David, Legien, Sembat, Renaudel, Henderson, Vandervelde, Stauning, Branting, Bissolati & Co.
Pentru Marx însă, dialectica revoluţionară n-a fost niciodată o frază goală la modă, o jucărie, cum a devenit ea la Plehanov, Kautski şi alţii. Marx a ştiut să rupă fără milă cu anarhismul din cauza incapacităţii acestuia de a utiliza chiar şi „grajdul“ parlamentarismului burghez, mai ales atunci cînd e vădit că nu există o situaţie revoluţionară; în acelaşi timp însă, Marx a ştiut să facă şi o critică cu adevărat revoluţionar-proletară parlamentarismului.
A hotărî o dată la cîţiva ani care membru al clasei dominante va oprima şi va călca în picioare poporul în parlament - iată adevărata esenţă a parlamentarismului burghez nu numai în monarhiile constituţionale parlamentare, ci şi în republicile cele mai democratice.
Dar, dacă punem problema statului, dacă privim parlamentarismul ca una din instituţiile statului, din punctul de vedere al sarcinilor proletariatului în acest domeniu, - care este atunci calea de ieşire din parlamentarism? cum ne putem lipsi de el?
Trebuie s-o spunem încă şi încă o dată: învăţămintele trase de Marx pe baza studierii Comunei, au fost în aşa măsură uitate, încît „social-democratul“ din zilele noastre (citeşte: trădătorul de azi al socialismului) e de-a dreptul incapabil să înţeleagă altă critică a parlamentarismului în afara celei anarhiste sau a celei reacţionare.
Calea de ieşire din parlamentarism nu constă, fireşte, în desfiinţarea instituţiilor reprezentative şi a principiului eligibilităţii, ci în transformarea instituţiilor reprezentative din locuri de pălăvrăgeală în instituţii „active“. „Comuna trebuia să fie nu un organism parlamentar, ci un organism activ, atît executiv cît şi legislativ“.
Nu un organism „parlamentar, ci un organism activ“ - iată o afirmaţie care-i nimereşte în plin pe parlamentarii de azi şi pe „căţeluşii lor de salon“, parlamentarii social-democraţi! Luaţi oricare ţară parlamentară, începînd cu America şi pînă la Elveţia, începînd cu Franţa şi pînă la Anglia, Norvegia etc.: adevărata activitate „de stat“ se desfăşoară în culise, ea este efectuată de departamente, cancelarii, state-majore. În parlament se pălăvrăgeşte doar, urmărindu-se în mod special scopul de a înşela „gloata“. Lucrul acesta e atît de adevărat, încît chiar şi în republica rusă, republică burghezo-democratică, încă înainte ca ea să fi izbutit să creeze un adevărat parlament, au şi început să se manifeste toate aceste păcate ale parlamentarismului. Eroii filistinismului putred, toţi aceşti Skobelevi şi Ţereteli, Cernovi şi Avksentievi, au izbutit să pîngărească şi Sovietele, prefăcîndu-le în locuri de pălăvrăgeală de tipul celui mai respingător parlamentarism burghez. În Soviete, domnii miniştri „socialişti“ înşală pe ţăranii creduli prin frazeologie şi rezoluţii. În guvern se joacă un permanent cadril, pe de o parte, pentru ca un număr cît mai mare de socialişti-revoluţionari şi menşevici să se înfrupte pe rînd din „caşcavalul“ slujbelor rentabile şi onorabile, pe de altă parte, pentru „a abate atenţia“ poporului. Iar în cancelarii, în statele-majore „se desfăşoară“ activitatea „de stat“!
Nu de mult, „Delo Naroda“, organul partidului de guvernămînt al „socialiştilor-revoluţionari“, a recunoscut într-un articol redacţional -cu acea francheţe fără seamăn a oamenilor din „lumea bună“, unde „toţi“ se îndeletnicesc cu prostituţia politică - că pînă şi în ministerele care aparţin „socialiştilor“ (pardon de expresie!), pînă şi în acestea întregul aparat birocratic continuă în esenţă să rămînă cel vechi, funcţionează după vechile obiceiuri, sabotează în mod absolut „liber“ iniţiativele revoluţionare! Şi chiar dacă ar fi lipsit această mărturisire, oare istoria reală a participării socialiştilor-revoluţionari şi a menşevicilor la guvern nu dovedeşte acest lucru? Caracteristic este în acest caz nu mai faptul că, aflîndu-se în cîrdăşie ministerială cu cadeţii, domnii Cernovi, Rusanovi, Zenzinovi şi ceilalţi redactori de la „Delo Naroda“ şi-au pierdut pînă într-atît ruşinea, încît nu se jenează să relateze în mod public, ca despre o nimica toată, fără să roşească măcar, faptul că „la ei“ în ministere totul a rămas aşa cum a fost!! Frazeologie democrat-revoluţionară pentru a amăgi pe prostănacii de la ţară şi tărăgăneală birocratică de cancelarie pentru „a face pe placul“ capitaliştilor - iată esenţa „cinstitei“ coaliţii.
Comuna înlocuieşte parlamentarismul corupt şi putred al societăţii burgheze prin instituţii în care libertatea de opinie şi de discuţie nu degenerează în înşelăciune, căci parlamentarii trebuie să lucreze ei înşişi, să aplice ei înşişi legile întocmite de ei, să controleze ei înşişi rezultatul practic al acestor legi, să răspundă ei înşişi direct în faţa alegătorilor lor. Instituţiile reprezentative rămîn, dar parlamentarismul, ca sistem special, ca separare a activităţii legislative de cea executivă, ca situaţie privilegiată a deputaţilor, nu există aici. Fără instituţii reprezentative nu putem concepe democraţia, nici chiar cea proletară; fără parlamentarism putem şi trebuie s-o concepem, dacă critica societăţii burgheze nu rămîne pentru noi o vorbă goală, dacă năzuinţa de a doborî dominaţia burgheziei este din partea noastră o năzuinţă serioasă şi sinceră, şi nu o frazeologie „electorală“ în scopul de a pescui voturile muncitorilor, aşa cum procedează menşevicii şi socialiştii-revoluţionari, alde Scheidemann şi Legien, Sembat şi Vandervelde.
Este extrem de instructiv faptul că, vorbind despre funcţiile aparatului funcţionăresc de care are nevoie atît Comuna cît şi democraţia proletară, Marx ia ca termen de comparaţie pe salariaţii „oricărui alt patron“, adică o întreprindere capitalistă obişnuită cu „muncitori, supraveghetori şi contabili“.
La Marx nu există nici urmă de utopism în sensul ca el să inventeze „noua“ societate, ca aceasta să fie un produs al fanteziei sale. Nu, el studiază naşterea noii societăţi din cea veche, formele de trecere de la cea veche la cea nouă ca pe un proces istoric-natural. El ia experienţa reală a mişcării proletare de masă, străduindu-se să tragă din ea învăţăminte practice. El „învaţă“ de la Comună, aşa cum toţi marii gînditori revoluţionari nu s-au temut să înveţe din experienţa marilor mişcări ale clasei asuprite, neluînd niciodată faţă de ele o atitudine pedantă de „moralist“ (ca, de pildă, Plehanov: „nu trebuia să se pună mîna pe arme“, sau Ţereteli: „o clasă trebuie să se autolimiteze“).
Nu poate fi vorba de desfiinţarea dintr-o dată, pretutindeni, pînă la capăt a birocraţiei. Ar fi o utopie. Dar să sfărîmi dintr-o dată vechea maşină birocratică şi să începi să clădeşti imediat una nouă, care să permită desfiinţarea treptată a oricărui birocratism, aceasta nu este o utopie; aceasta este experienţa Comunei, este sarcina directă şi imediată a proletariatului revoluţionar.
Capitalismul simplifică funcţiile conducerii „de stat“, permite ca „şefia“ să fie înlăturată şi ca totul să fie redus la o organizare a proletarilor (ca clasă dominantă); care, în numele întregii societăţi, angajează „muncitori, supraveghetori, contabili“.
Noi nu sîntem utopişti. Noi nu „visăm“ să ne lipsim dintr-o dată de orice conducere, de orice subordonare; aceste visuri anarhiste, bazate pe neînţelegerea sarcinilor dictaturii proletariatului sînt absolut străine marxismului şi nu servesc în realitate decît la amînarea revoluţiei socialiste pînă în ziua în care oamenii se vor fi schimbat. Nu, noi vrem revoluţia socialistă cu oameni aşa cum sînt ei astăzi, care nu se vor putea dispensa de subordonare, de control, „de supraveghetori şi de contabili“.
Dar subordonarea trebuie să existe faţă de avangarda înarmată a tuturor celor ce muncesc şi sînt exploataţi, faţă de proletariat. Poate şi trebuie să fie începută de îndată, de la o zi la alta, înlocuirea „şefiei“ specifice a funcţionarilor de stat prin funcţii simple „de supraveghetori şi do contabili“, prin funcţii care sînt de pe acum întru totul accesibile nivelului de dezvoltare al orăşenilor în general şi care pot fi întru totul îndeplinite în schimbul unui „salariu de muncitor“.
Să organizăm marea producţie pornind de la ceea ce a fost deja creat de capitalism, s-o organizăm noi înşine, muncitorii, sprijinindu-ne pe experienţa noastră muncitorească, făurind disciplina cea mai severă, o disciplină de fier, susţinută de puterea de stat a muncitorilor înarmaţi, să reducem pe funcţionarii de stat la rolul de simpli executori ai însărcinărilor noastre, la rolul „de supraveghetori şi de contabili“ (bineînţeles, cu tot felul de tehnicieni de diferite specialităţi, de diferite categorii şi ranguri) răspunzători, revocabili, modest plătiţi - iată sarcina noastră proletară, iată cu ce putem şi trebuie să începem atunci cînd înfăptuim revoluţia proletară. Un asemenea început, care se bazează pe marea producţie, duce de la sine la „dispariţia“ treptată a oricărei birocraţii, la făurirea treptată a unei ordini - ordine fără ghilimele, ordine care să nu semene cu robia salariată -, a unei ordini în care funcţiile de supraveghere şi de contabilitate, din ce în ce mai simplificate, vor fi îndeplinite pe rînd de toată lumea, vor deveni apoi o deprindere şi vor dispărea, în cele din urmă, ca funcţii speciale ale unei pături speciale de oameni.
Un social-democrat german spiritual din deceniul al 8-lea al secolului trecut a spus că poşta e un model de gospodărie socialistă. Acest lucru este foarte just. Poşta este acum o întreprindere organizată după tipul monopolului capitalist de stat. Imperialismul transformă treptat toate trusturile în organizaţii de acest tip. Deasupra oamenilor muncii „simpli“, copleşiţi de muncă şi flămînzi, se situează aici aceeaşi birocraţie burgheză. Dar mecanismul gospodăririi sociale e aici deja gata format. Să răsturnăm pe capitalişti, să zdrobim cu mîna de fier a muncitorilor înarmaţi împotrivirea acestor exploatatori, să sfărîmăm. maşina birocratică a statului contemporan - şi vom avea în faţa noastră un mecanism înzestrat cu o tehnică superioară şi eliberat de „parazit“, un mecanism pe care înşişi muncitorii uniţi îl pot pune foarte bine în mişcare, angajînd tehnicieni, supraveghetori, contabili, retribuind munca tuturor acestora, ca şi în general munca tuturor funcţionarilor „de stat“, printr-un salariu de muncitor. Iată sarcina concretă, practică, imediat realizabilă în ceea ce priveşte toate trusturile, sarcină care izbăveşte pe oamenii muncii de povara exploatării şi care ţine seama de experienţa practică deja începută (mai ales în domeniul construcţiei statului) de către Comună.
Întreaga economie naţională organizată după chipul poştei, şi anume în aşa fel încît tehnicienii, supraveghetorii, contabilii, ca şi toţi cei ce deţin vreo funcţie publică să nu primească o leafă mai mare decît un „salariu de muncitor“, sub controlul şi conducerea proletariatului înarmat - iată ţelul nostru cel mai apropiat. Iată ce fel de stat, iată ce fel de bază economică a statului ne trebuie. Iată ce va rezulta din desfiinţarea parlamentarismului şi din menţinerea instituţiilor reprezentative, iată ce va izbăvi clasele de oameni ai muncii de prostituarea acestor instituţii de către burghezie.
„...În schiţa sumară a organizării naţionale, pe care Comuna n-a avut răgazul s-o elaboreze mai pe larg, se spune categoric că Comuna urmează... să fie forma politică chiar şi a celui mai mic sat“... Tot comunele urmau să aleagă şi „delegaţia naţională“ de la Paris.
„...Puţinele, dar foarte importantele funcţii care mai rămîneau guvernului central nu urmau să fie desfiinţate - afirmaţiile în acest sens constituiau un fals cu bună ştiinţă -, ci încredinţate unor funcţionari comunali, strict răspunzători...
...Unitatea naţiunii nu urma să fie distrusă, ei, dimpotrivă să fie organizată pe baza orînduirii Comunei. Unitatea naţiunii avea să devină o realitate prin nimicirea puterii de stat, care pretindea că întruchipează această unitate, dar care voia să fie independentă de naţiune şi să se situeze deasupra ei, deşi nu era decît o excrescenţă parazitară pe corpul acesteia... Sarcina era de a amputa organele pur represive ale vechii puteri de stat, iar funcţiile legitime ale acestei puteri, care avea pretenţia că se situează deasupra societăţii, să-i fie luate şi trecute în mîna unor slujitori răspunzători ai societăţii“[37].
În ce măsură n-au înţeles - adică, mai bine zis, n-au vrut să înţeleagă - oportuniştii social-democraţiei contemporane aceste consideraţii ale lui Marx o dovedeşte cum nu se poate mai bine cartea de faimă herostratică a renegatului Bernstein: „Premisele socialismului şi sarcinile social-democraţiei“. Referindu-se tocmai la cuvintele lui Marx citate mai sus, Bernstein scrie că acest program, „prin conţinutul său politic, prezintă în toate trăsăturile sale esenţiale cea mai mare asemănare cu federalismul lui Proudhon... Cu toate celelalte divergenţe existente între Marx şi «mic-burghezul» Proudhon (Bernstein pune cuvîntul „mic-burghez“ în ghilimele, care ar trebui, după părerea lui, să exprime ironic), ideile lor sînt în această privinţă foarte apropiate“. De bună seamă, continuă Bernstein, însemnătatea municipalităţilor creşte, dar „mie mi se pare îndoielnic că prima sarcină a democraţiei ar consta într-o lichidare (textual Auflösung - desfiinţare, dizolvare) a statelor contemporane şi într-o deplină transformare (Umwandlung) a organizării lor, aşa cum şi-o reprezintă Marx şi Proudhon - constituirea adunării naţionale din delegaţii adunărilor provinciale sau regionale, care, la rîndul lor, să fie alcătuite din delegaţi ai comunelor, astfel încît întreaga formă de pînă acum a reprezentanţelor naţionale să dispară cu desăvîrşire“ (Bernstein, „Premisele“, p. 134 şi 136, ediţia germană din 1899).
E de-a dreptul monstruos să confunzi concepţiile lui Marx privind „nimicirea puterii de stat parazitare“ cu federalismul lui Proudhon! Dar acest lucru nu este înîmplător, pentru că oportunistului nici prin gînd nu-i trece că Marx are în vedere aici nu federalismul în opoziţie cu centralismul, ci sfărîmarea vechii maşini de stat burgheze, care există în toate ţările burgheze.
Oportunistului îi vine în minte numai ceea ce vede în jurul său, în mediul filistinisnului mic-burghez şi al stagnării „reformiste“, adică numai municipalităţile“! Cît priveşte revoluţia proletariatului, oportunistul s-a dezvăţat pînă şi să se gîndească la aşa ceva.
E ridicol. Dar este semnificativ că, în ceea ce priveşte acest punct, Bernstein n-a fost combătut. Bernstein a fost combătut de mulţi - mai ales de Plehanov în literatura rusă, de Kautsky în cea europeană -, şi totuşi despre această denaturare a lui Marx de către Bernstein nu au vorbit nici unul, nici celălalt.
Oportunistul s-a dezvăţat într-atît să cugete în spirit revoluţionar şi să reflecteze asupra revoluţiei, încît el atribuie lui Marx ideea de „federalism“, confundîndu-l pe Marx cu Proudhon, întemeietorul anarhismului. Iar Kautsky şi Plehanov, care doresc să fie marxişti ortodocşi şi să apere învăţătura marxismului revoluţionar, trec sub tăcere acest lucru! Aici se află una din rădăcinile extremei vulgarizări a concepţiei despre deosebirea dintre marxism şi anarhism, vulgarizare proprie atît kautskiştilor cît şi oportuniştilor şi despre care vom mai avea prilejul să vorbim.
Nici urmă de federalism nu există în raţionamentele lui Marx asupra experienţei Comunei, citate mai sus. Marx are acelaşi punct de vedere ca şi Proudhon tocmai într-o chestiune pe care oportunistul Bernstein nu o vede. Marx e în dezacord cu Proudhon tocmai într-o chestiune în care Bernstein vede o asemănare între ei.
Marx are acelaşi punct de vedere ca şi Proudhon în sensul că amnîdoi sînt pentru „sfărîmarea“ maşinii de stat contemporane. Această asemănare a marxismului cu anarhismul (atît cu Proudhon cît şi cu Bakunin) nu vor s-o vadă nici oportuniştii, nici kautskiştii, deoarece ei s-au îndepărtat de marxism în acest punct.
Marx e în dezacord şi cu Proudhon şi cu Bakunin tocmai în chestiunea federalismului (fără să mai vorbim de dictatura proletariatului). Federalismul rezultă în mod principial din concepţiile mic-burgheze ale anarhismului. Marx e centralist. Şi în raţionamentele lui pe care le-am citat nu există nici o abatere de la centralism. Numai nişte oameni îmbibaţi de „credinţa superstiţioasă“ mic-burgheză în stat pot lua nimicirea maşinii burgheze drept nimicirea centralismului!
Şi, într-adevăr, dacă proletariatul şi ţărănimea săracă vor lua în mîinile lor puterea de stat, se vor organiza în mod absolut liber în comune şi vor reuni acţiunea tuturor comunelor pentru a lovi în capital, pentru a sfărîma împotrivirea capitaliştilor, pentru a trece căile ferate, fabricile, pămîntul etc. din mîinile proprietarilor privaţi în proprietatea întregii naţiuni, a întregii societăţi, oare acesta nu va fi centralism? nu va fi acesta oare cel mai consecvent centralism democratic? ba chiar un centralism proletar?
Lui Bernstein nici nu-i poate trece prin cap că ar fi cu putinţă un centralism liber consimţit, unirea liber consimţită a comunelor în naţiune, contopirea liber consimţită a comunelor proletare în acţiunea de nimicire a dominaţiei burgheze şi a maşinii de stat burgheze. Lui Bernstein, ca şi oricărui filistin, centralismul îi apare ca ceva ce poate fi impus şi menţinut numai de sus, numai prin aparatul birocratic şi militar.
Prevăzînd parcă posibilitatea denaturării concepţiilor sale, Marx subliniază dinadins că a învinui Comuna că ea ar fi vrut să nimicească unitatea naţiunii, să desfiinţeze puterea centrală, înseamnă a comite cu bună ştiinţa un fals. Marx a întrebuinţat dinadins expresia „a organiza unitatea naţiunii“ pentru a opune centralismul proletar, democratic, conştient centralismului burghez, militar şi birocratic.
Dar... mai rău decît orice surd e cel ce nu vrea să audă. Şi oportuniştii social-democraţiei contemporane tocmai că nici nu vor să audă de nimicirea puterii de stat, de amputarea parazitului.
Am citat deja cuvintele respective ale lui Marx, iar acum ne rămîne să le completăm.
„...Este soarta obişnuită a noilor creaţii istorice - scria Marx - de a fi considerate în mod greşit drept similare unor forme mai vechi şi chiar perimate ale vieţii sociale, cu care noile instituţii seamănă în oarecare măsură. Aşa şi această nouă Comună, care zdrobeşte (bricht - sparge) puterea de stat contemporană, a fost privită ca o reînviere a comunelor medievale... drept o uniune de state mici (Montesquieu şi girondinii)..., drept o formă exagerată a veclii lupte împotriva centralizării excesive...
...Sistemul Comunei... ar fi redat organismului social toate forţele pe care pînă atunci le înghiţea excrescenţa parazitară numită «stat», care se hrăneşte pe socoteala societăţii, stînjenindu-i libertatea de mişcare. Chiar şi numai acest fapt ar fi fost suficient pentru a duce la renaşterea Franţei...
...Comuna ar fi pus pe producătorii rurali sub conducerea spirituală a capitalelor departamentelor, asigurîndu-le, prin muncitorii de la oraşe, reprezentanţi fireşti ai intereselor lor. Chiar şi numai existenţa Comunei implica, ca pe un lucru de la sine înţeles, autoadministrarea locală, dar de astă dată nu ca o contrapondere a puterii de stat, devenită acum de prisos“[38].
„Nimicirea puterii de stat“, care a fost „o excrescenţă parazitară“, „amputarea“ ei, „distrugerea“ ei; „putere de stat devenită acum de prisos“ - iată ce expresii a folosit Marx atunci cînd vorbea despre stat, apreciind şi analizînd experienţa Comunei.
Toate acestea au fost scrise acum aproape o jumătate de secol, iar astăzi, pentru a face să pătrundă în conştiinţa maselor largi marxismul nedenaturat, trebuie să fie întreprinse adevărate săpături arheologice. Concluziile trase din constatările făcute cu privire la ultima mare revoluţie pe care a trăit-o Marx au fost uitate tocmai atunci cînd se apropia perioada unor noi mari revoluţii ale proletariatului.
„...Diversitatea interpretărilor cărora le-a dat naştere Comuna şi diversitatea intereselor care şi-au găsit expresia în ea dovedesc că ea constituia o formă politică elastică prin excelenţă, în timp ce toate vechile forme de guvernare aveau în esenţă un caracter asupritor. Adevăratul ei secret era acesta: ea era în esenţă un guvern al clasei muncitoare, rezultatul luptei clasei producătoare împotriva clasei acaparatoare, forma politică în sfîrşit descoperită, în cadrul căreia putea fi înfăptuită eliberarea economică a muncii...
Fără această din urmă condiţie, Comuna ar fi fost o imposibilitate şi o amăgire...“[39].
Utopiştii s-au îndeletnicit cu „descoperirea“ formelor politice în cadrul cărora trebuia să aibă loc transformarea socialistă a societăţii. Anarhiştii au abandonat cu totul problema formelor politice. Oportuniştii social-democraţiei contemporane au acceptat formele politice burgheze ale statului democrat parlamentar ca o limită dincolo de care nu se poate trece, şi-au făcut cucuie pe frunte închinîndu-se în faţa acestei „icoane“ şi au declarat anarhism orice tendinţă de a sfărîma aceste forme.
Marx a dedus din toată istoria socialismului şi a luptei politice că statul va trebui să dispară, că forma de trecere spre dispariţia lui (trecerea de la stat la nestat) va fi „proletariatul organizat ca clasă dominantă“. Marx n-a purces însă la descoperirea formelor politice ale acestui viitor. El s-a mărginit să cerceteze atent istoria Franţei, s-o analizeze şi să tragă concluzia la care ducea anul 1851: lucrurile merg spre distrugerea maşinii de stat burgheze.
Şi, atunci cînd s-a dezlănţuit mişcarea revoluţionară de masă a proletariatului, cu tot eşecul acestei mişcări, cu toată durata ei scurtă şi cu toată slăbiciunea ei evidentă, Marx a început să studieze formele pe care această mişcare le-a scos la iveală.
Comuna - iată forma care a fost „în sfîrşit descoperită“ de către revoluţia proletară, forma în cadrul căreia poate avea loc dezrobirea economică a muncii.
Comuna a fost prima încercare a revoluţiei proletare de a sfărîma maşina de stat burgheză şi forma politică „în sfîrşit descoperită“ prin care poate şi trebuie să fie înlocuit ceea ce a fost sfărîmat.
Vom vedea în expunerea care urmează că revoluţiile ruse din 1905 şi 1917 continuă, în alte împrejurări şi în alte condiţii, opera Comunei, confirmînd geniala analiză istorică făcută de Marx.
[29]. Este vorba de „A doua Adresă a Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor cu privire la războiul franco-prusian. Către membrii Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor din Europa şi din Statele Unite“, scrisă de Marx la Londra între 6 şi 9 septembrie 1870 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 284-292). - Nota red. Editurii Politice
[30]. Vezi scrisoarea lui K. Marx către L. Kugelmann din 12 aprilie 1871 (K. Marx, F. Engels, V. I. Lenin. Despre internaţionalismul proletar, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 118-119). - Nota red. Editurii Politice
[31]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 98. - Nota red. Editurii Politice
[32]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 353. - Nota red. Editurii Politice
[33]. Vezi K. Marx, F. Engels, V. I. Lenin. Despre internaţionalismul proletar, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 118. - Nota red. Editurii Politice
[*] Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 14, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 384-392. - Nota red. Editurii Politice
[34]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 353, 353-354, 354, 355, 356, 357. - Nota red. Editurii Politice
[35]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 359. - Nota red. Editurii Politice
[36]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 356, 357. - Nota red. Editurii Politice
[37]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 357. - Nota red. Editurii Politice
[38]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 358. - Nota red. Editurii Politice
[39]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 359. - Nota red. Editurii Politice