Așa cum se vede din titlul ei, rezoluția Congresului al III-lea al P.M.S.D.R. este în întregime și în mod exclusiv consacrată problemei unui guvern revoluționar provizoriu. Aceasta înseamnă că intrarea reprezentanților social-democrației. În guvernul revoluționar provizoriu este înglobată aici ca parte integrantă a problemei. Pe de altă parte, aici este vorba numai de un guvern revoluționar provizoriu, și de nimic altceva ; prin urmare, nu este cîtuși de puțin vorba, bunăoară, de „cucerirea puterii“ în general etc. A procedat oare just congresul lăsînd la o parte această problemă și altele asemănătoare ? Fără îndoială că a procedat just, din moment ce situația politică din Rusia nu pune de loc la ordinea zilei asemenea probleme. Dimpotrivă, întregul popor a pus la ordinea zilei răsturnarea absolutismului și convocarea unei adunări constituante. Congresele partidului trebuie să-și propună spre rezolvare nu problemele pe care le-a atins, cu rost sau fără rost, cutare sau cutare publicist, ci pe acelea care au o serioasă însemnătate politică, datorită condițiilor momentului și cursului obiectiv al dezvoltării societății.
Ce importanță are, în revoluția actuală și în lupta generală a proletariatului, un guvern revoluționar provizoriu ? Rezoluția congresului explică acest lucru, atrăgînd din capul locului atenția asupra necesității de a instaura „o libertate politică cît mai deplină“ atît din punctul de vedere al intereselor imediate ale proletariatului, cît și din punctul de vedere al „scopului final al socialismului“. Or, o libertate politică deplină cere înlocuirea absolutismului țarist printr-o republică democratică, ceea ce a și fost prevăzut în programul partidului nostru. Sublinierea lozincii republicii democratice în rezoluția congresului este necesară din punct de vedere logic și principial, deoarece proletariatul, ca luptător de avangardă pentru democrație, caută să obțină tocmai libertatea deplină ; totodată această subliniere este cu atît mai indicată în momentul de față, cu cît la noi tocmai acum acționează, sub steagul „democratismului“, monarhiștii, și anume așa-zisul partid constituțional-„democrat“ sau „osvobojdenist“. Pentru instaurarea republicii este, bineînțeles, nevoie de o adunare a reprezentanților poporului, și anume de o adunare care să fie neapărat a întregului popor (aleasă prin vot universal, egal, direct și secret) și oare să aibă un caracter constituant. Tocmai această necesitate o recunoaște, în continuare, rezoluția congresului. Dar ea nu se mărginește la atît. Pentru a instaura o ordine nouă, „care să exprime într-adevăr voința poporului“, nu este de ajuns ca adunării reprezentanților să i se dea denumirea de adunare constituantă. Trebuie ca această adunare să aibă puterea și dreptul de a constitui. Conștient de acest lucru, congresul nu se mărginește, în rezoluția sa, la lozinca formală a unei „adunări constituante“, ci precizează și condițiile materiale fără care această adunare nu-și poate îndeplini cu adevărat misiunea. Această precizare a condițiilor în care o adunare constituantă cu numele poate deveni o adunare constituantă reală este o necesitate imperioasă, deoarece, așa cum am mai arătat în repetate rînduri, burghezia liberală, reprezentată prin partidul monarhist-constituțional, denaturează în mod intenționat lozinca adunării constituante a întregului popor, făcînd din ea o vorbă goală.
În rezoluția congresului se spune că numai un guvern revoluționar provizoriu este în stare să garanteze libertatea deplină a agitației electorale și să convoace o adunare care să exprime într-adevăr voința poporului, și anume un guvern care să fie. organul unei insurecții populare victorioase. Este oare justă această teză ? Dacă se va gîndi cineva să conteste valabilitatea ei, va trebui să afirme că guvernul țarist poate să nu dea mîna cu reacțiunea, că el este în stare să rămînă neutru în alegeri, că s-ar putea ca el să se îngrijească de o exprimare reală a voinței poporului. Afirmațiile de acest fel sînt atît de absurde, că nimeni nu se va apuca să le apere în mod deschis, dar pe furiș ele sînt strecurate, sub steagul liberal, tocmai de către osvobojdeniștii noștri. Cineva trebuie să convoace adunarea constituantă ; cineva trebuie să asigure libertatea alegerilor și desfășurarea lor corectă ; cineva trebuie să treacă întreaga forță și putere în mîinile acestei adunări ; numai un guvern revoluționar, organ al insurecției, poate să dorească cu toată sinceritatea asemenea măsuri, numai el poate fi în stare să facă totul pentru înfăptuirea lor. Guvernul țarist se va opune în mod inevitabil unor asemenea măsuri. Un guvern liberal care ar recurge la o tranzacție cu țarul și nu s-ar sprijini în întregime pe insurecția populară n-ar fi în stare să dorească în mod sincer asemenea măsuri și nici să le înfăptuiască, chiar dacă ar fi animat de cele mai sincere dorințe. Prin urmare, rezoluția congresului dă o lozincă democratică, care singură este justă și perfect consecventă.
Dar importanța pe care o prezintă un guvern revoluționar provizoriu ar fi incomplet și greșit apreciată dacă s-ar scăpa din vedere caracterul de clasă al revoluției democratice. De aceea rezoluția adaugă că această revoluție va face să se întărească dominația burgheziei. Acest lucru este inevitabil în orînduirea social-economică actuală, adică în orînduirea capitalistă. Iar întărirea dominației burgheziei asupra unui proletariat cît de cît liber politicește va trebui să ducă neapărat la o înverșunată luptă pentru putere, la încercări desperate ale burgheziei „de a-i răpi proletariatului cuceririle din perioada revoluționară“. Luptînd pentru democrație în primele rînduri și în fruntea tuturor, proletariatul nu trebuie să uite nici un moment noile contradicții pe care le poartă în sînul ei democrația burgheză și noua luptă care se pregătește.
În partea din rezoluție pe care am examinat-o, importanța unui guvern revoluționar provizoriu este, așadar, pe deplin apreciată și în ce privește atitudinea lui față de lupta pentru libertate și pentru republică, și în ce privește atitudinea lui față de adunarea constituantă, și în ce privește atitudinea lui față de revoluția democratică, care curăță terenul pentru o nouă luptă de clasă.
Se pune apoi întrebarea : care trebuie să fie, în general, atitudinea proletariatului față de ideea unui guvern revoluționar provizoriu ? La aceasta rezoluția congresului răspunde, în primul rînd, prin sfatul direct, dat partidului, de a răspîndi în rîndurile clasei muncitoare convingerea că este necesară constituirea unui guvern revoluționar provizoriu. Clasa muncitoare trebuie să-și dea seama de această necesitate. În timp ce burghezia „democrată“ lasă în umbră problema răsturnării guvernului țarist, noi trebuie s-o punem pe primul plan și să insistăm asupra necesității unui guvern revoluționar provizoriu. Mai mult decît atît : noi trebuie să prezentăm un program de acțiune pentru acest guvern, un program care să corespundă condițiilor obiective ale momentului istoric prin care trecem și sarcinilor democrației proletare. Acest program este întregul program-minimum al partidului nostru, un program de transformări politice și economice imediate care, pe de o parte, sînt complet realizabile în cadrul relațiilor sociale și economice existente, iar pe de altă parte sînt necesare pentru următorul pas înainte, pentru înfăptuirea socialismului.
Așadar, rezoluția clarifică pe deplin caracterul și scopul unui guvern revoluționar provizoriu. Prin originea sa și prin caracterul său esențial, acest guvern trebuie să fie un organ al insurecției populare. Prin menirea sa formală, el trebuie să. fie un instrument pentru convocarea unei adunări constituante a întregului popor. Prin conținutul activității sale, el trebuie să înfăptuiască programul-minimum al democrației proletare, singura în stare să asigure interesele poporului care a pornit răscoala împotriva absolutismului.
Se va obiecta, poate, că un guvern provizoriu, prin faptul că e provizoriu, nu e în măsură să înfăptuiască un program pozitiv care n-a fost încă aprobat de întregul popor. O asemenea obiecție n-ar fi decît un sofism al reacționarilor și al adepților „absolutismului“. A nu înfăptui nici un program pozitiv înseamnă a tolera existența orînduielilor iobăgiste ale putredului regim absolutist. Numai un guvern de trădători ai cauzei revoluției, și nu un guvern care este organul insurecției populare, ar putea să tolereze asemenea orînduieli. Ar fi curată bătaie de joc dacă cineva ar propune să se renunțe la folosirea în mod efectiv a libertății întrunirilor atîta timp cît această libertate nu va fi recunoscută de adunarea constituantă, sub pretextul că adunarea constituantă ar putea foarte bine să nu recunoască o asemenea libertate ! Tot o bătaie de joc este și obiecția care se ridică împotriva înfăptuirii imediate a programului-minimum de către guvernul revoluționar provizoriu.
Să relevăm, în sfîrșit, că, fixînd ca sarcină pentru guvernul revoluționar provizoriu înfăptuirea programului-minimum, rezoluția înlătură, prin însuși acest fapt, absurdele idei semi-anarhiste despre înfăptuirea imediată a programului-maximum, despre cucerirea puterii în vederea revoluției socialiste. Gradul de dezvoltare economică al Rusiei (condiție obiectivă) și nivelul conștiinței de clasă și gradul de organizare al maselor largi ale proletariatului (condiție subiectivă, indisolubil legată de cea obiectivă) fac să nu fie cu putință o eliberare imediată și totală a clasei muncitoare. Numai niște oameni peste măsură de ignoranți pot să nu țină seama de caracterul burghez al actualei revoluții democratice ; numai niște optimiști dintre cei mai naivi pot să scape din vedere cît de puțin știu încă masele de muncitori care sînt scopurile și mijloacele de înfăptuire a socialismului. Or, noi sîntem cu toții convinși că eliberarea muncitorilor nu poate fi decît opera muncitorilor înșiși ; fără conștiința și organizarea maselor, fără pregătirea și educarea lor prin luptă deschisă de clasă împotriva întregii burghezii, nici vorbă nu poate fi de revoluție socialistă. Și, drept răspuns la obiecțiile anarhiste că amînăm revoluția socialistă, noi spunem : nu o amînăm, ci facem primul pas spre ea, prin singurul mijloc posibil, pe singura cale posibilă, și anume pe calea republicii democratice. Cine vrea să meargă spre socialism pe altă cale decît aceea a democratismului politic ajunge în mod inevitabil la concluzii absurde și reacționare, atît din punct de vedere economic cît și din punct de vedere politic. Dacă cutare sau cutare muncitor ne va întreba, la un moment dat, de ce să nu înfăptuim programul-maximum, îi vom răspunde arătîndu-i cît de străine sînt încă de socialism masele populare cu stare de spirit democratică, cît de nedezvoltate sînt încă contradicțiile de clasă, cît de neorganizați sînt încă proletarii. Căutați mai întîi să organizați sute de mii de muncitori în întreaga Rusie, să cîștigați simpatia a milioane de oameni pentru programul vostru ! încercați să faceți acest lucru, fără să vă mărginiți la vorbe anarhiste, răsunătoare, dar goale, și veți vedea numaidecît că înfăptuirea acestei organizări, că răspîndirea acestei educații socialiste depinde de înfăptuirea cît mai deplină a transformărilor democratice.
Să mergem mai departe. O dată ce am arătat care e însemnătatea unui guvern revoluționar provizoriu și ce atitudine trebuie să adopte față de el proletariatul, se naște următoarea întrebare : este admisibilă intrarea noastră într-un astfel de guvern (acțiune de sus), și în ce condiții anume ? Care trebuie să fie acțiunea noastră de jos ? Rezoluția dă răspunsuri precise la aceste două întrebări. Ea declară categoric că, în principiu, intrarea unor reprezentanți ai social-democrației într-un guvern revoluționar provizoriu (în epoca revoluției democratice, a luptei pentru republică) este admisibilă. Prin această declarație noi ne delimităm în mod categoric atît de anarhiști, care în principiu dau un răspuns negativ la această întrebare, cît și de codiștii social-democrației (de felul lui Martînov și al neoiskriștilor), care încercau să ne sperie cu perspectiva unei situații în care intrarea într-un asemenea guvern ar putea să devină necesară pentru noi. Prin această declarație Congresul al III-lea al P.M.S.D.R. a respins definitiv părerea, emisă de noua „Iskră“, că intrarea social-democraților într-un guvern revoluționar provizoriu ar fi o varietate a millerandismului11, că o asemenea tactică ar fi, în principiu, inadmisibilă, întrucît ar însemna o consfințire a ordinii burgheze etc.
Dar se înțelege de la sine că problema admisibilității din punct de vedere principial nu rezolvă încă chestiunea utilității practice. În ce condiții este utilă folosirea acestui nou fel de luptă - lupta „de sus“ - admis de congresul partidului ? Se înțelege de la sine că nu se poate vorbi acum despre condițiile concrete, de pildă despre raportul de forțe etc., și rezoluția, firește, refuză să precizeze dinainte aceste condiții. Nici un om cu mintea întreagă n-o să se apuce, în momentul de față, să prezică ceva în legătură cu problema care ne interesează. Ceea ce se poate preciza și trebuie precizat este caracterul și scopul intrării noastre în guvern. Și tocmai acest lucru îl face rezoluția, indicînd cele două scopuri ale participării : 1) luptă necruțătoare împotriva tentativelor contrarevoluționare și 2) apărarea intereselor proprii ale clasei muncitoare. Într-un moment cînd burghezii liberali încep să discute cu atîta ardoare despre psihologia reacțiunii (vezi „Scrisoarea deschisă“, cu conținut cît se poate de instructiv, a d-lui Struve în nr. 71 din „Osvobojdenie“), căutînd să sperie poporul revoluționar și să-i facă să fie mai concesiv față de absolutism, într-un asemenea moment este cît se poate de nimerit ca partidul proletariatului să amintească de sarcina de a porni un adevărat război împotriva contrarevoluției. Marile probleme ale libertății politice și ale luptei de clasă se rezolvă, în ultimă analiză, numai prin forță, și noi trebuie să avem grijă de pregătirea, de organizarea acestei forțe și de folosirea ei activă, nu numai defensivă, ci și ofensivă. Îndelunga epocă de reacțiune politică ce domnește în Europa, aproape fără întrerupere, din timpul Comunei din Paris ne-a obișnuit prea mult cu ideea unei acțiuni numai „de jos“, ne-a deprins prea mult să vedem numai o luptă defensivă. Acum, fără îndoială, am intrat într-o epocă nouă ; a început o perioadă de zguduiri politice și de revoluții. Într-o perioadă ca aceea prin care trece Rusia nu ne este permis să ne mărginim la vechiul șablon. Trebuie să propagăm ideea unei acțiuni de sus, să ne pregătim pentru acțiuni ofensive cît mai energice, să studiem condițiile și formele unor asemenea acțiuni. Dintre aceste condiții, două sînt puse pe primul plan de rezoluția congresului: una dintre ele privește latura formală a participării social-democrației la alcătuirea unui guvern revoluționar provizoriu (un control riguros exercitat de către partid asupra împuterniciților săi), cealaltă se referă la însuși caracterul acestei participări (a nu pierde nici .o clipă din vedere scopul urmărit : o revoluție socialistă deplină).
Așadar, după ce explică sub toate aspectele care va fi politica partidului nostru în cazul unei acțiuni „de sus“ - acest nou fel de luptă, aproape nemaiîntîlnit pînă acum -, rezoluția prevede și cazul în care n-am reuși să acționăm de sus. Sîntem obligați, în orice caz, să acționăm de jos asupra guvernului revoluționar provizoriu. Pentru a exercita o asemenea presiune de jos, proletariatul trebuie să fie înarmat - fiindcă într-un moment revoluționar se ajunge foarte repede la un război civil deschis - și condus de social-democrație. Scopul presiunii armate exercitate de către proletariat este „apărarea, consolidarea și lărgirea cuceririlor revoluționare“, adică a cuceririlor care, din punctul de vedere al intereselor proletariatului, trebuie să constea în înfăptuirea întregului nostru program-minimum.
Cu aceasta încheiem scurta analiză a rezoluției cu privire la guvernul revoluționar provizoriu adoptată de Congresul al III-lea. După cum se vede, această rezoluție explică și importanța noii probleme, și poziția partidului proletariatului în această problemă, și politica pe care trebuie s-o ducă partidul în cadrul guvernului revoluționar provizoriu și în afara lui.
Să examinăm acum rezoluția respectivă adoptată de „conferință“.
11 Millerandism — curent oportunist ; își trage această denumire de la socialistul reformist francez A.-E. Millerand, care în 1899 a intrat în guvernul burghez reacționar al Franței, ocupînd postul de ministru al comerțului. Intrarea lui Millerand într-un guvern burghez a constituit o expresie vie a politicii de colaborare de clasă cu burghezia, dusă de liderii oportuniști ai social-democrației. Ea a însemnat renunțarea lor la lupta revoluționară și trădarea intereselor claselor celor ce muncesc. Caracterizînd millerandismul drept revizionism și renegare, Lenin a arătat că social-reformiștii, ori de cîte ori au intrat într-un guvern burghez, s-au dovedit a fi niște figuranți, un paravan pentru capitaliști, un instrument de înșelare a maselor de către acest guvern. — 17. [Nota red.]