Afirmațiile revistei „Rabocee Delo“ analizate de noi mai sus, și anume că lupta economică este mijlocul de agitație politică cel mai larg utilizabil, ca în prezent sarcina noastră este de a imprima luptei economice însăși un caracter politic etc., vădesc o înțelegere îngustă nu numai a sarcinilor noastre politice, ci și a sarcinilor noastre organizatorice. Pentru „lupta economică împotriva patronilor și guvernului“ nu este nicidecum necesară — și de aceea în cursul unei astfel de lupte nici nu se poate forma — o organizație centralizată, pe întreaga Rusie, care să unească într-un singur asalt comun absolut toate manifestările de opoziție politică, de protest și de revoltă, o organizație alcătuită din revoluționari de profesie și condusă de adevărați conducători politici ai întregului popor. De altfel, acest lucru este limpede. Caracterul organizării oricărei instituții este determinat în mod firesc și inevitabil de conținutul activității acestei instituții. De aceea „Rabocee Delo“, prin afirmațiile sale analizate mai sus, consfințește și legitimează nu numai îngustimea activității politice, ci și îngustimea muncii organizatorice. Și în cazul de față, ca și întotdeauna, „Rabocee Delo“ apare ca un organ a cărui conștiință capitulează în fața spontaneității. Or, ploconirea în fața formelor organizatorice care se dezvoltă spontan, faptul că nu sîntem conștienți că munca noastră organizatorică este atît de îngustă și de primitivă, că sîntem încă atît de „meșteșugari“ în acest domeniu important, faptul că ne lipsește această conștiință, spun, constituie o adevărată boală a mișcării noastre. Nu este o boală a declinului, ci o boală de creștere, asta se înțelege de la sine. Dar tocmai acum, cînd pe noi, conducătorii și organizatorii mișcării, valul revoltei spontane, am putea spune, ne copleșește, este deosebit de necesară lupta neîmpăcată împotriva oricărei apărări a stării noastre de înapoiere, împotriva oricărei legitimări a îngustimii manifestată în acest domeniu; tocmai acum este deosebit de necesar să trezim în fiecare dintre cei care participă sau care au de gînd să participe la munca practică nemulțumirea față de metodele primitive care domnesc la noi și hotărîrea nestrămutată de a ne debarasa de ele.
Vom încerca să răspundem la această întrebare zugrăvind un mic tablou al activității unui cerc tipic social-democrat de prin anii 1894—1901. Am mai semnalat că în acea perioadă tineretul studios era atras în masă de marxism. Bineînțeles că marxismul îl atrăgea nu numai ca teorie, ba chiar nu atît ca teorie, cît ca răspuns la întrebarea: „ce-i de făcut?“, ca o chemare de a porni la luptă împotriva dușmanului. Și noii luptători porneau la luptă cu o pregătire și cu un armament uimitor de primitive, în cele mai multe cazuri nu aveau aproape nici un fel de armament și absolut nici o pregătire. Porneau la război cum ar porni țăranul de la plug, luînd cu el numai o bîtă. Un cerc de studenți, fără nici o legătură cu cercurile din alte localități sau măcar din alte părți ale orașului (sau din alte instituții de învățămînt), fără să fi organizat cîtuși de puțin diferitele părți ale muncii revoluționare, fără nici un plan sistematic de activitate pentru o perioadă de timp cît de cît îndelungată, intră în legătură cu muncitorii și pornește la treabă. Cercul desfășoară treptat o propagandă și o agitație din ce în ce mai largă, își atrage, prin simplul fapt că acționează, simpatia unor straturi muncitorești destul de largi, simpatia unei oarecare părți din societatea cultă, care le procură bani și pune „Comitetului“ la dispoziție noi și noi grupuri de tineri. Crește puterea de atracție a comitetului (sau a uniunii de luptă), crește amploarea activității lui, și el își lărgește această activitate în mod absolut spontan: aceiași oameni care cu un an sau cu cîteva luni în urmă își puneau în cercurile studențești întrebarea: „încotro să mergem?“, care stabileau și întrețineau legături cu muncitorii, care întocmeau și lansau manifeste, încep să stabilească legături cu alte grupuri de revoluționari, procură literatură, se apucă să scoată un ziar local, încep să vorbească despre organizarea unei demonstrații, trec, în sfîrșit, la operații fățișe de luptă (iar asemenea operații fățișe de luptă pot fi, în funcție de împrejurări, și primul manifest agitatoric, și primul număr de ziar, și prima demonstrație). Și, de obicei, aceste operații atrag după ele, chiar din momentul în care au fost începute, o cădere imediată și totală. O cădere imediată și totală tocmai pentru că aceste operații de luptă nu erau rezultatul unui plan sistematic de luptă îndelungată și perseverentă, al unui plan chibzuit de mai înainte și pregătit pe îndelete, ci erau pur și simplu rezultatul creșterii spontane a activității care se desfășura, conform tradiției, în cercuri; pentru că poliția cunoștea aproape întotdeauna, cum e și firesc, pe principalii militanți ai mișcării locale, care „s-au recomandat“ ca atare încă de pe băncile facultății, și nu aștepta decît momentul potrivit pentru a face arestări în masă, lăsînd intenționat cercul să crească și să se lărgească, ca să aibă un corpus delicti palpabil, și lăsînd intenționat întotdeauna „de sămînță“ (după expresia tehnică folosită, pe cîte știu eu, atît de ai noștri cît și de jandarmi) cîteva persoane cunoscute ei. Un război ca acesta poate fi comparat cu un atac pornit de cete de țărani înarmați cu bîte împotriva unei armate moderne. Și nu putem decît să ne mirăm de vitalitatea acestei mișcări, care se extindea, creștea și repurta victorii în ciuda acestei totale lipse de pregătire a luptătorilor. Ce-i drept, din punct de vedere istoric, primitivitatea armamentului era la început nu numai inevitabilă, ci chiar legitimă, ca o condiție pentru atragerea largă a luptătorilor. Dar de îndată ce au început operații de luptă serioase (și ele au început, de fapt, o dată cu grevele din vara anului 1896), lipsurile organizației noastre de luptă au început să se facă simțite din ce în ce mai mult. Guvernul, care la început s-a zăpăcit și a făcut o serie de greșeli (de pildă, apelurile către opinia publică în care se descriau fărădelegile săvîrșite de socialiști, sau expulzarea din capitale a unor muncitori și trimiterea lor în centrele industriale din provincie), s-a adaptat repede la noile condiții de luptă și a știut să plaseze la locurile cuvenite detașamentele sale de provocatori, spioni și jandarmi, înarmate cu tot felul de mijloace perfecționate. Pogromurile au început să se repete atît de frecvent și să lovească un număr atît de mare de persoane, să măture în așa măsură cercurile locale, încît masa muncitorească își pierdea literalmente toți conducătorii, mișcarea căpăta, un caracter extrem de discontinuu, neputîndu-se stabili nici o continuitate și legătură în muncă. Faptul că militanții locali erau din cale-afară de răzlețiți, compoziția întîmplătoare a cercurilor, lipsa de pregătire și îngustimea de orizont în domeniul problemelor teoretice, politice și organizatorice, — toate acestea reprezentau consecința inevitabilă a condițiilor descrise mai sus. Lucrurile au mers pînă acolo, încît din pricina că nu sîntem îndeajuns de fermi și de conspirativi, în unele locuri muncitorii devin neîncrezători față de intelectuali și încep să-i ocolească: prin excesiva lor nechibzuință, zic ei, intelectualii ne duc la căderi!
Oricine cunoaște cît de cît mișcarea știe că folosirea acestor metode primitive a început să fie, în sfîrșit, resimțită ca o boală de către orice social-democrat care gîndește. Și pentru ca cititorul care nu cunoaște mișcarea să nu creadă că noi „construim“ în mod artificial un stadiu deosebit sau o boală deosebită a mișcării, ne vom referi la martorul pe care l-am mai amintit. Rugăm să nu ni se ia în nume de rău acest lung citat.
„Dacă trecerea treptată la o activitate practică pe scară mai largă — scrie B—v în „Rabocee Delo“ nr. 6 —, trecere care este în funcție directă de perioada generală de tranziție pe care o trăiește mișcarea muncitorească rusă, constituie o trăsătură caracteristică... în mecanismul general al revoluției muncitorești ruse, mai există și o altă trăsătură, nu mai puțin interesantă. Ne referim la lipsa generală de forțe revoluționare capabile de acțiune *1, lipsă care se resimte nu numai la Petersburg, ci și în toată Rusia. O dată cu înviorarea generală a mișcării muncitorești, cu dezvoltarea generală a masei muncitorești, cu cazurile de grevă din ce în ce mai frecvente, cu lupta de masă a muncitorilor din ce în ce mai fățișă, care face să se întețească prigoana guvernamentală, arestările, expulzările și deportările, această lipsă de forțe revoluționare calificate devine tot mai vizibilă și influențează, indiscutabil, asupra profunzimii și caracterului general al mișcării. Au loc numeroase greve asupra cărora organizațiile revoluționare nu exercită o influență puternică și directă... se resimte lipsa de manifeste agitatorice și de literatură ilegală... cercurile muncitorești rămîn fără agitatori... Pe lîngă aceasta se remarcă și lipsa permanentă de bani. Într-un cuvînt, creșterea mișcării muncitorești o ia înaintea creșterii și dezvoltării organizațiilor revoluționare. Efectivul de revoluționari militanți este prea neînsemnat pentru a concentra în mîinile sale influența asupra întregii mase muncitorești care se frămîntă și pentru a da tuturor frămîntărilor măcar o aparență de coordonare și de organizare... Diferitele cercuri, diferiții revoluționari nu sînt grupați, nu sînt uniți, nu alcătuiesc o organizație unitară, puternică și disciplinată, cu părți dezvoltate în mod sistematic“... Și după ce arată că apariția imediată a unor cercuri noi în locul celor distruse „dovedește numai vitalitatea mișcării..., dar nu vădește încă existența unui număr îndestulător de militanți revoluționari întru totul corespunzători“, autorul conchide: „Lipsa de pregătire practică a revoluționarilor din Petersburg se face simțită și în rezultatele muncii lor. Ultimele procese, îndeosebi procesul grupului «Autoeliberarea» și cel al grupului «Lupta muncii împotriva capitalului» 71, au arătat limpede că un agitator tînăr care nu cunoaște în amănunt condițiile de muncă și, prin urmare, nici cele de agitație de la fabrica respectivă, care nu cunoaște principiile conspirației și și-a însușit numai concepțiile generale ale social-democrației“ (și le-a însușit oare?) „poate să lucreze cel mult 4, 5, 6 luni. Apoi vine arestarea, care atrage deseori după sine distrugerea întregii organizații sau cel puțin a unei părți a ei. Se pune întrebarea: e cu putință ca un grup a cărui existență nu durează mai mult de cîteva luni să aibă o activitate rodnică și încununată de succes? Evident că lipsurile organizațiilor existente nu pot fi puse în întregime pe seama perioadei de trecere... evident că un rol important are aici componența, sub raport numeric și mai ales calitativ, a organizațiilor care activează, și prima sarcini a social-democraților noștri... trebuie să fie unirea reală a organizațiilor și selecționarea riguroasă a membrilor lor“.
Trebuie să ne oprim acum asupra unei probleme pe care și-o pune, desigur, fiecare cititor. Se poate oare stabili o legătură între aceste metode primitive, ca boală de creștere proprie întregii mișcări, și „economismul“, ca unul dintre curentele existente în cadrul social-democrației ruse? Noi credem că da. Lipsa de pregătire practică, lipsa de pricepere în munca organizatorică ne sînt într-adevăr comune nouă tuturor, inclusiv acelora care de la bun început s-au situat ferm pe punctul de vedere al marxismului revoluționar. Și pentru lipsa de pregătire ca atare, desigur că nimeni n-ar putea să-i învinuiască pe practicieni. Dar, în afară de lipsa de pregătire, în noțiunea de „metode primitive“ mai intră și altceva: caracterul îngust al muncii revoluționare în general, neînțelegerea faptului că această muncă îngustă nu permite formarea unei bune organizații de revoluționari, în sfîrșit — și asta-i principalul — încercările de a justifica această îngustime și de a o ridica la rangul unei „teorii“ speciale, adică ploconirea și în acest domeniu în fața spontaneității. Din moment ce s-au ivit aceste încercări, a devenit neîndoios că metodele primitive sînt legate de „economism“ și că nu ne putem debarasa de îngustimea activității noastre organizatorice dacă nu ne vom debarasa de „economism“ în general (adică de înțelegerea îngustă atît a teoriei marxismului cît și a rolului social-democrației și a sarcinilor ei politice). Iar aceste încercări s-au manifestat în două direcții. Unii au început să spună: masa muncitorească n-a formulat încă ea însăși sarcini politice atît de ample și de combative ca acelea pe care i le „impun“ revoluționarii; ea mai trebuie să lupte pentru revendicări politice imediate, să ducă „lupta economică împotriva patronilor și guvernului“ *2 (și acestei lupte „accesibile“ mișcării de masă îi corespunde, firește, și o organizație „accesibilă“ chiar și tineretului celui mai nepregătit). Alții, care nu admit nici un fel de „dezvoltare treptată“, au început să spună: este posibil și necesar „să înfăptuim revoluția politică“, dar pentru aceasta nu e de loc nevoie de crearea unei organizații puternice de revoluționari care să educe proletariatul printr-o luptă fermă și perseverentă; pentru aceasta este de ajuns să punem mîna cu toții pe bîta „accesibilă“ și bine cunoscută. Ca să vorbim fără alegorii — șă facem o grevă generală *3 sau să îmboldim mersul „molatic“ al mișcării muncitorești cu ajutorul „terorii ca mijloc de excitație“ *4. Amîndouă aceste curente — și oportuniștii și „revoluționiștii“ — capitulează în fața metodelor primitive dominante; ei nu cred că e cu putință să ne debarasăm de ele, nu înțeleg care e prima și cea mai imperioasă sarcină practică a noastră: de a crea o organizație de revoluționari, capabilă să asigure luptei politice energie, stabilitate și continuitate.
Am citat mai sus cuvintele lui B—v: „creșterea mișcării muncitorești o ia înaintea creșterii și dezvoltării organizațiilor revoluționare“. Această „comunicare prețioasă a unui observator direct“ (aprecierea făcută de redacția revistei „Rabocee Delo“ articolului lui B—v) are pentru noi o valoare dublă. Ea arată că am avut dreptate considerînd că principala cauză a actualei crize din cadrul social-democrației ruse este rămînerea în urma a conducătorilor (a „ideologilor“, a revoluționarilor, a social-democraților) față de avîntul spontan al maselor. Ea arată că toate aceste raționamente ale autorilor scrisorii „economiste“ (din nr. 12 al „Iskrei“), ale lui B. Kricevski și Martînov, cu privire la primejdia pe care o prezintă diminuarea importanței elementului spontan, a luptei mărunte de zi cu zi, cu privire la tactica-proces etc., înseamnă tocmai preamărirea și apărarea metodelor primitive. Oamenii aceștia, care nu pot rosti cuvîntul „teoretician“ fără o grimasă de dispreț, care numesc „simț al realității“ îngenuncherea lor în fața lipsei de pregătire practică și a înapoierii, dovedesc de fapt că nu înțeleg cele mai imperioase sarcini practice care stau în fața noastră. Unor oameni rămași în urmă ei le strigă: țineți pasul! n-o luați înainte! Unor oameni care suferă de lipsă de energie și inițiativă în munca organizatorică, de lipsa unor „planuri“ de organizare amplă și îndrăzneață, ei le strigă: „tactica e un proces!“ Păcatul nostru cel mai mare constă în coborîrea sarcinilor noastre politice și organizatorice la nivelul intereselor imediate, „palpabile“, „concrete“ ale luptei economice de fiecare zi, iar ei găsesc de cuviință să ne cînte într-una: trebuie să imprimăm luptei economice însăși un caracter politic! Repet: este același „simț al realității“ ca cel de care dădea dovadă eroul eposului popular care, văzînd un cortegiu funebru, a strigat: „azi unul, mîine zece!“.
Amintiți-vă cu ce neasemuită aroganță, cu adevărat „narcisiană“, îl învățau înțelepții aceștia pe Plehanov: „cercurilor muncitorești în general (sic!) le sînt inaccesibile sarcinile politice în sensul real, practic al acestui cuvînt, adică în sensul unei lupte practice adecvate și efective pentru revendicări politice“ („Răspunsul redacției revistei «Rabocee Delo»“, pag. 24.) Există cercuri de toată mîna, domnilor! Unui cerc care folosește metode „meșteșugărești“, desigur că sarcinile politice îi sînt inaccesibile atîta vreme cît membrii acestui cerc nu-și dau seama că folosesc metode primitive și nu se dezbară de ele. Iar dacă mai sînt și îndrăgostiți de metodele lor primitive, dacă scriu cuvîntul „practic“ neapărat cu caractere cursive și își închipuie că a fi practic înseamnă a coborî sarcinile noastre la nivelul de înțelegere al păturilor celor mai înapoiate ale masei, se înțelege că în ceea ce-i privește nu mai există nici o speranță de îndreptare și că în general sarcinile politice le sînt inaccesibile. Dar unui cerc de corifei cum sînt Alekseev și Mîșkin, Halturin și Jeleabov, sarcinile politice, în sensul cel mai real, în sensul cel mai practic al acestui cuvînt, îi sînt accesibile și îi sînt accesibile tocmai pentru că și în măsura în care propaganda lor fierbinte găsește ecou în masa care se deșteaptă spontan, în măsura în care energia lor clocotitoare este însușită de clasa revoluționară și este sprijinită de energia acesteia. Plehanov a avut de o mie de ori dreptate atunci cînd nu numai că a arătat care este această clasă revoluționară, nu numai că a dovedit necesitatea și inevitabilitatea deșteptării ei spontane, dar a și pus în fața „cercurilor muncitorești“ o sarcină politică înaltă și măreață. Voi însă vă referiți la mișcarea de masă apărută de atunci încoace, pentru a diminua această sarcină, pentru a îngusta energia și amploarea activității „cercurilor muncitorești“. Ce este aceasta dacă nu o atitudine de meșteșugar îndrăgostit de metodele lui primitive? Vă făliți cu practicismul vostru și nu vedeți un fapt pe care-l știe orice practician rus: ce minuni poate săvîrși pe tărîm revoluționar energia nu numai a unui cerc, ci chiar și a unei persoane izolate. Sau sînteți de părere că în mișcarea noastră nu pot exista corifei ca aceia din deceniul al 8-lea? Dar de ce credeți asta? Pentru că sîntem prea puțin pregătiți? Dar noi ne pregătim, ne vom pregăti și vom fi pregătiți! E drept că la noi apele stătătoare ale „luptei economice împotriva patronilor și guvernului“ au prins, din nenorocire, mucegai: au apărut oameni care îngenunchează și se închină în fața spontaneității, contemplînd cu venerație (cum spune Plehanov) „posteriorul“ proletariatului rus. Dar vom ști noi să ne debarasăm de acest mucegai. Tocmai acum revoluționarul rus, călăuzindu-se după o teorie cu adevărat revoluționară, sprijinindu-se pe o clasă cu adevărat revoluționară și care se deșteaptă spontan, poate, în sfîrșit, — în sfîrșit! — să se ridice în toată mărimea sa și să-și desfășoare toate forțele sale de uriaș. Pentru aceasta se cere numai ca masa practicienilor, ca masa și mai mare de oameni care visează la o activitate practică încă de pe băncile școlii să întîmpine cu batjocură și dispreț orice tentativă de a diminua sarcinile noastre politice și amploarea muncii noastre organizatorice. Și fiți siguri, domnilor, că așa va fi!
În articolul „Cu ce să începem?“ am scris împotriva revistei „Rabocee Delo“: „Poți să schimbi, în 24 de ore, tactica agitației într-o chestiune specială, poți să schimbi tactica într-o chestiune de amănunt care privește organizarea partidului; dar a-ți schimba nu în 24 de ore, dar chiar și în 24 de luni, părerea în chestiunea dacă sînt în general și întotdeauna absolut necesare existența unei organizații de luptă și desfășurarea unei agitații politice în rîndul maselor, e un lucru pe care-l pot face numai niște oameni lipsiți de orice principii“ *5. „Rabocee Delo“ răspunde: „Această învinuire, singura cu pretenții de caracter concret pe care o aduce «Iskra», este cu totul neîntemeiată. Cititorii revistei «Rabocee Delo» știu prea bine că noi de la bun început, fără să așteptăm apariția «Iskrei», nu numai că am îndemnat la agitație politică“... (spunînd totodată că nu numai cercurile muncitorești, „dar nici mișcarea muncitorească de masă nu-și poate pune ca primă sarcină politică răsturnarea absolutismului“, ci numai lupta pentru revendicările politice imediate, și că „revendicările politice imediate devin accesibile maselor după o grevă sau, în cazul cel mai rău, după cîteva greve“)... „dar prin publicațiile noastre din străinătate am pus la îndemîna tovarășilor care activau în Rusia unicul material de agitație politică social-democrată...“ (iar în acest unic material nu numai că ați utilizat pe scară largă agitația politică doar pe terenul luptei economice, dar ați mers pînă acolo încît să susțineți că această agitație restrînsă este „cea mai larg utilizabilă“. Și nu vă dați seama, domnilor, că argumentarea voastră nu dovedește altceva decît că apariția „Iskrei“ era necesară — avînd în vedere felul cum se prezenta acest unic material — ca și lupta „Iskrei“ împotriva lui „Rabocee Delo“?)... „Pe de altă parte, activitatea noastră publicistică pregătea în fapt unitatea tactică a partidului“... (unitatea în convingerea că tactica este un proces de creștere a sarcinilor partidului, care cresc o dată cu partidul? Prețioasă unitate!)... „și, implicit, posibilitatea unei «organizații de luptă», pentru crearea căreia Uniunea a făcut tot ce stătea în putința unei organizații din străinătate“ („Rabocee Delo“ nr. 10, pag. 15). Zadarnică încercare de a ieși din încurcătură! Nu mi-a trecut nicicînd prin cap să contest că ați făcut tot ce a stat în putința voastră. Ceea ce am susținut și susțin eu este că limitele acțiunilor care stau „în putința“ voastră sînt îngustate de miopia concepțiilor voastre. E și ridicol să vorbești de „o organizație de luptă“ în vederea luptei pentru „revendicări politice imediate“ sau în vederea „luptei economice împotriva patronilor și guvernului“.
Dar dacă cititorul vrea să vadă perle de extaziere „economistă“ în fața metodelor primitive, el trebuie, bineînțeles, să treacă de la eclectica și nestatornica „Rabocee Delo“ la consecvența și hotărîta „Raboceaia Mîsl“. „Și acum cîteva cuvinte chiar despre așa-zisa intelectualitate revoluționară — scria R.M. în „Suplimentul special“, pag. 13. — Ce-i drept, ea în repetate rînduri a dovedit în fapt că e oricînd gata «să se angajeze într-o luptă hotărîtă cu țarismul». Toată nenorocirea este numai că, fiind prigonită fără cruțare de poliția politică, intelectualitatea noastră revoluționară ia lupta împotriva acestei poliții politice drept o luptă politică împotriva absolutismului. Tocmai de aceea pentru ea problema «de unde să luăm forțe pentru lupta împotriva absolutismului?» a rămas nelămurită și pînă în ziua de azi“.
Nu-i așa că acest dispreț suveran față de lupta împotriva poliției manifestat de un admirator (în sensul peiorativ al cuvîntului) al mișcării spontane este superb? El este gata să justifice lipsa noastră de pricepere în materie de conspirație prin aceea că, în condițiile mișcării spontane de masă, pentru noi lupta împotriva poliției politice nici nu este, în fond, prea importantă!! Puțini, foarte puțini vor subscrie la această concluzie monstruoasă: atît de acută a ajuns pentru toată lumea problema lipsurilor organizațiilor noastre revoluționare. Dar dacă Martînov, de pildă, nu va subscrie la această concluzie, aceasta este numai pentru că el nu știe, sau n-are curajul, să-și ducă ideile pînă la capăt. Într-adevăr, oare o „sarcină“ cum este formularea de către mase a unor revendicări concrete care promit rezultate palpabile reclamă o grijă specială pentru crearea unei organizații de revoluționari trainice, centralizate și combative? Oare o asemenea „sarcină“ nu poate fi adusă la îndeplinire și de o masă care de loc nu „luptă împotriva poliției politice“? Mai mult: oare sarcina aceasta ar fi realizabilă dacă în afară de un mic număr de conducători n-ar pune umărul (într-o imensă majoritate) și muncitori care nu sînt de loc în stare „să lupte împotriva poliției politice“? Asemenea muncitori, oameni de rînd din masă, sînt în stare să dea dovadă de o uriașă energie și abnegație în cursul unei greve, într-o luptă de stradă cu poliția și armata, sînt în stare (și numai ei pot) să determine rezultatul întregii noastre mișcări, — dar tocmai lupta împotriva poliției politice cere însușiri speciale, cere revoluționari de profesie. Și noi trebuie să avem grijă nu numai ca masa „să formuleze“ revendicări concrete, dar și ca masa muncitorilor „să ridice“ un număr tot mai mare din acești revoluționari de profesie. Am ajuns, așadar, la problema raporturilor dintre organizația de revoluționari de profesie și mișcarea pur muncitorească. De această problemă, care nu prea a fost tratată în publicistică, noi, „politicii“, ne-am ocupat foarte mult în convorbirile și discuțiile avute cu tovarășii cu înclinații mai puternice sau mai slabe spre „economism“. Asupra acestei probleme merită să ne oprim în mod special. Dar mai întîi să încheiem cu încă un citat ilustrarea tezei noastre despre legătura dintre metodele primitive și „economism“.
„Grupul «Eliberarea muncii» — scria d-l N.N. în „Răspunsul“ său — cere o luptă directă împotriva guvernului, fără să se gîndească de unde am putea lua forța materială pentru această luptă și fără să arate care sînt căile pentru această luptă“. Și subliniind ultimele cuvinte, autorul face următoarea notă la cuvîntul „căile“: „La explicarea acestei împrejurări nu se pot invoca scopurile conspirative, întrucît în program nu este vorba de o conspirație, ci de o mișcare de masă. Iar masa nu poate să meargă pe căi secrete. E oare cu putință o grevă secretă? E oare cu putință o manifestație sau o petiție secretă?“ („Vademecum“, pag. 59.) Autorul vorbește direct și despre această „forță materială“ (organizatorii de greve și de manifestații) și despre „căile“ de luptă, și totuși se dovedește a fi dezorientat și nedumerit, deoarece el „se ploconește“ în fața mișcării de masă, adică o privește ca pe ceva care ne scutește de activitatea noastră revoluționară, și nu ca pe ceva care trebuie să încurajeze și să îmboldească activitatea noastră revoluționară. O grevă secretă este cu neputință pentru cei care participă la ea și pentru persoanele care vin în contact direct cu ea. Dar pentru masa muncitorilor ruși această grevă poate să rămînă (și de cele mai multe ori rămîne) „secretă“, căci guvernul are grijă să taie orice legătură cu greviștii, are grijă să facă imposibilă orice răspîndire de știri asupra grevei. Și iată, aici e nevoie de o „luptă“ specială „împotriva poliției politice“, de o luptă pe care niciodată n-o va putea duce în mod activ o masă atît de largă cum este aceea care ia parte la grevă. Această luptă trebuie să fie organizată „după toate regulile artei“ de către oameni care se ocupă cu activitatea revoluționară ca revoluționari de profesie. Organizarea acestei lupte n-a devenit mai puțin necesară din pricină că în mișcare sînt atrase în mod spontan masele. Dimpotrivă, ca urmare a acestui fapt, organizarea devine mai necesară, căci noi, socialiștii, nu ne-am îndeplini îndatoririle noastre directe față de mase dacă n-am fi în stare să împiedicăm poliția de a face secretă orice grevă și orice manifestație (și dacă uneori nu le-am pregăti noi înșine în mod secret). Și sîntem în stare să facem aceasta tocmai pentru că masa care se deșteaptă în mod spontan va ridica și ea din mijlocul ei un număr tot mai mare de „revoluționari de profesie“ (dacă noi nu ne vom apuca să îndemnăm în fel și chip pe muncitori să bată pasul pe loc).
Dacă pentru un social-democrat noțiunea de luptă politică este identică cu noțiunea de „luptă economică împotriva patronilor și guvernului“ este firesc să ne așteptăm ca pentru el noțiunea de „organizație de revoluționari“ să fie mai mult sau mai puțin identică cu noțiunea de „organizație de muncitori“. Și în realitate așa se și întîmplă; de aceea, atunci cînd vorbim despre organizare, ne pomenim literalmente vorbind limbi diferite. Îmi este foarte vie în memorie, de pildă, o convorbire avută cu un „economist“ destul de consecvent, pe care pînă atunci nu avusesem prilejul să-l cunosc mai înainte 72. Am început să discutăm despre broșura: „Cine va înfăptui revoluția politică?“, și de la început am căzut de acord că principala lipsă a broșurii este că ignorează problema organizării. Și unul și altul aveam impresia că între noi doi există o solidaritate, dar... pe măsură ce convorbirea noastră evolua, constatam că vorbim despre lucruri diferite. Interlocutorul meu îi aducea autorului învinuirea că ignorează casele de ajutor pentru caz de grevă, asociațiile de ajutor reciproc etc., pe cînd eu aveam în vedere organizația de revoluționari, necesară pentru „înfăptuirea“ revoluției politice. Și, de îndată ce a ieșit la iveală această divergență, nu-mi amintesc în general să se mai fi întîmplat să fiu de acord în vreo problemă principială cu acest „economist“!
Care era deci sursa divergențelor noastre? Tocmai faptul că „economiștii“ alunecă mereu de la social-democratism la trade-unionism, atît în ceea ce privește sarcinile organizatorice cît și cele politice. Lupta politică a social-democrației este mult mai amplă și mai complexă decît lupta economică a muncitorilor împotriva patronilor și guvernului. Tot astfel (și din această cauză) organizarea unui partid social-democrat revoluționar trebuie să fie inevitabil de alt gen decît organizarea muncitorilor în vederea acestei lupte. În primul rînd, organizația muncitorilor trebuie să fie o organizație profesională; în al doilea rînd, trebuie să fie cît mai largă cu putință; în al treilea rînd, trebuie să fie cît mai puțin conspirativă cu putință (aici și mai jos mă refer, bineînțeles, numai la Rusia absolutistă). Organizația de revoluționari, dimpotrivă, trebuie să cuprindă în primul rînd și mai ales oameni a căror profesie este activitatea revoluționară (de aceea și vorbesc despre organizația de revoluționari, avînd în vedere pe revoluționarii social-democrați). În fața acestei trăsături caracteristice generale a membrilor unei astfel de organizații, orice deosebire între muncitori și intelectuali trebuie să se șteargă cu desăvîrșire, ca să nu mai vorbim despre deosebirea dintre diferitele profesiuni ale unora și altora. Această organizație trebuie în mod necesar să fie nu prea largă și cît mai conspirativă cu putință. Să ne oprim asupra acestei triple deosebiri.
În țările în care există libertate politică, deosebirea dintre organizația sindicală și organizația politică este cît se poate de limpede, după cum este limpede și deosebirea dintre trade-unionuri și social-democrație. Bineînțeles, relațiile dintre social-democrație și trade-unionuri variază inevitabil în diferite țări în funcție de condițiile istorice, juridice și de alte condiții; aceste relații pot fi mai mult sau mai puțin strînse, mai mult sau mai puțin complicate etc. (după părerea noastră, ele trebuie să fie cît mai strînse și cît mai puțin complicate); dar în țările libere nici vorbă nu poate fi despre o identificare a organizației sindicatelor cu organizația partidului social-democrat. În Rusia însă, jugul absolutismului șterge, la prima vedere, orice deosebire dintre organizația social-democrată și asociația muncitorească, fiindcă orice asociații muncitorești și orice cercuri sînt interzise, fiindcă principala manifestare și principala armă a luptei economice a muncitorilor — greva — este în general o infracțiune de drept comun (și adesea chiar o infracțiune politică!). Așadar, condițiile de la noi, pe de o parte, „îi fac“ în mare măsură pe muncitorii care duc lupta economică „să se lovească“ de problemele politice, iar pe de altă parte „îi fac“ pe social-democrați să confunde trade-unionismul cu social-democratismul (iar alde Kricevski, Martînov & Co., vorbind cu mult zel despre primul fenomen, nu-l observă pe cel de-al doilea). Într-adevăr, închipuiți-vă niște oameni care în proporție de 99% sînt absorbiți de „lupta economică împotriva patronilor și guvernului“. Unii dintre ei de-a lungul întregii lor perioade de activitate (4—6 luni) nu se vor lovi niciodată de problema necesității unei organizații de revoluționari mai complexe; alții se vor „lovi“, probabil, de literatura bernsteiniană, relativ răspîndită, din care vor sorbi convingerea că „mersul progresiv al luptei mărunte de zi cu zi“ este de o deosebită importanță. Alții, în sfîrșit, se vor lăsa atrași, poate, de ideea ademenitoare de a arăta lumii o nouă mostră de „legătură strînsă și organică cu lupta proletară“, de legătură între mișcarea sindicală și mișcarea social-democrată. Cu cît o țară pășește mai tîrziu în arena capitalismului, deci și a mișcării muncitorești — își pot spune acești oameni —, cu atît mai mult socialiștii pot să participe la mișcarea sindicală și s-o sprijine, cu atît pot și trebuie să existe mai puține organizații sindicale nesocial-democrate. Pînă aici raționamentul acesta este absolut just. Nenorocirea este însă că ei merg mai departe și visează la contopirea deplină a social-democratismului cu trade-unionismul. Din exemplul „Statutului Uniunii de luptă din Petersburg“, vom vedea îndată ce efecte dăunătoare au aceste visuri asupra planurilor noastre organizatorice.
Organizațiile muncitorilor pentru lupta economică trebuie să fie organizații sindicale. Orice muncitor social-democrat trebuie să sprijine în măsura posibilului aceste organizații și să acționeze intens în cadrul lor. Asta așa este. Dar nu este cîtuși de puțin în interesul nostru să cerem ca membri ai uniunilor „de breaslă“ să poată fi numai social-democrații: aceasta ar îngusta influența noastră asupra masei. Din uniunile de breaslă trebuie să facă parte orice muncitor care înțelege necesitatea unirii în vederea luptei împotriva patronilor și guvernului. Nici chiar scopul uniunilor de breaslă nu ar putea fi atins dacă ele n-ar cuprinde pe toți cei ce sînt în stare să se ridice fie și numai pînă la această treaptă elementară de înțelegere, dacă aceste uniuni de breaslă n-ar fi organizații foarte largi. Și cu cît aceste organizații sînt mai largi, cu atît și influența noastră asupra lor se va exercita pe scară mai largă, și se va exercita nu numai prin dezvoltarea „spontană“ a luptei economice, dar și prin exercitarea unei influențe directe, conștiente de către membrii socialiști ai uniunii asupra tovarășilor lor. Dar într-o organizație cu un număr mare de membri nu este cu putință o conspirație strictă (care cere o pregătire mult mai mare decît pregătirea necesară pentru a participa la lupta economică). Cum poate fi împăcată această contradicție dintre necesitatea unei organizații largi și necesitatea unei conspirații stricte? Cum se poate obține ca organizațiile de breaslă să fie pe cît posibil mai puțin conspirative? Pentru aceasta, în general vorbind, nu pot exista decît două căi: ori legalizarea uniunilor de breaslă (care în unele țări a precedat legalizarea uniunilor socialiste și politice), ori menținerea organizației ca organizație secretă, dar într-atît de „liberă“, de slab închegată, lose, cum spun germanii, încît pentru masa membrilor conspirația să fie redusă aproape la zero.
Legalizarea uniunilor muncitorești nesocialiste și nepolitice din Rusia a și început, și nu încape nici o îndoială că fiecare pas al mișcării noastre muncitorești social-democrate, care se dezvoltă rapid, va contribui la creșterea numărului și la încurajarea încercărilor de legalizare de acest fel, încercări care pornesc mai ales de la adepții orînduirii existente, dar în parte și de la muncitorii înșiși, și de la intelectualii liberali. Steagul legalizării a și fost arborat de-alde Vasiliev și Zubatov, alde Ozerov și Vorms i-au făgăduit și i-au și dat concurs, iar printre muncitori există deja adepți ai noului curent. Și de aici înainte noi trebuie să ținem seama de acest curent. Cum să ținem seama de el, — în această privință în rîndurile social-democraților nu pot exista două păreri. Sîntem datori să demascăm neîncetat orice participare a zubatovilor și vasilievilor, a jandarmilor și popilor la acest curent și să dezvăluim muncitorilor adevăratele intenții ale acestor participanți. Sîntem datori să demascăm de asemenea orice note împăciuitoare, de „armonie“, care s-ar face auzite în cuvîntările oamenilor politici liberali la adunările deschise ale muncitorilor, indiferent dacă aceste note exprimă convingerea lor sinceră că o colaborare pașnică între clase este un lucru de dorit, sau dorința de a se pune bine cu autoritățile, sau, în sfîrșit, constituie pur și simplu o expresie a stângăciei lor. Sîntem datori, în sfîrșit, să-i punem în gardă pe muncitori împotriva cursei pe care le-o întinde adeseori poliția, punînd ochii la aceste adunări deschise și în asociațiile legale pe „cei mai îndrăciți“ și încercînd, prin intermediul organizațiilor legale, să strecoare provocatori și în organizațiile ilegale.
Dar a face toate acestea nu înseamnă cîtuși de puțin să uităm că în cele din urmă noi, și nicidecum Zubatovii, vom trage foloase de pe urma legalizării mișcării muncitorești. Dimpotrivă, tocmai prin campania noastră de demascare noi separăm neghina de grîu. Care e neghina am arătat. Grîul îl constituie faptul că atragem atenția unor pături muncitorești și mai largi și celor mai înapoiate asupra problemelor sociale și politice; grîul îl constituie eliberarea noastră, a revoluționarilor, de funcțiuni care în fond sînt legale (difuzarea cărților legale, ajutorul reciproc etc.) și a căror dezvoltare ne va furniza nouă, tuturor, în mod inevitabil, din ce în ce mai mult material pentru agitație. În acest sens putem și trebuie să spunem zubatovilor și ozerovilor: dați-i înainte, domnilor! În măsura în care întindeți muncitorilor o cursă (fie în sens de provocare directă, fie în sens de pervertire „cinstită“ a muncitorilor prin „struvism“), vom avea noi grijă să vă demascăm. În măsura în care faceți un pas real înainte — fie și sub forma celui mai „timid zigzag“, totuși un pas înainte — vom spune: poftiți, poftiți! Un pas real înainte îl poate constitui numai o lărgire reală, fie ea și minusculă, a câmpului de activitate al muncitorilor. Orice lărgire de acest fel va fi în folosul nostru și va grăbi apariția unor asociații legale în care nu provocatorii vor vina pe socialiști, ci, dimpotrivă, socialiștii vor recruta adepți. într-un cuvînt, ceea ce trebuie noi să facem acum este să luptăm împotriva neghinei. Noi nu ne vom ocupa cu creșterea griului în ghivece. Stârpind neghina, noi curățim terenul pentru eventuala încolțite a seminței de grîu. Și atâta timp cît alde Afanasie Ivanovici și Pulheria Ivanovna se îndeletnicesc cu cultivarea plantelor de casă, noi trebuie să pregătim secerători care să fie în stare și să stîrpească neghina de astăzi și să secere grîul de mîine *6.
Așadar, prin legalizare noi nu putem rezolva problema creării unei organizații sindicale cît mai puțin conspirative și cît mai largă cu putință (dar am fi foarte bucuroși dacă zubatovii și ozerovii ne-ar deschide măcar o posibilitate parțială a unei astfel de rezolvări, — și pentru aceasta noi trebuie să luptăm în modul cel mai energic împotriva lor!). Mai rămîne calea organizațiilor sindicale secrete, și noi trebuie să dăm tot sprijinul muncitorilor care o și pornesc (după cum știm în mod sigur) pe această cale. Organizațiile sindicale nu numai că pot aduce un mare folos în ceea ce privește dezvoltarea și întărirea luptei economice, dar pot și să devină un foarte important ajutor pentru agitația politică și pentru organizarea revoluționară. Pentru a obține acest rezultat, pentru a putea îndruma mișcarea sindicală care începe pe făgașul dorit de social-democrație, trebuie înainte de toate să ne fie limpede cît de absurd este planul de organizare pe care de aproape cinci ani îl tot preconizează „economiștii“ din Petersburg. Planul acesta este expus și în „Statutul casei muncitorești“ din iulie 1897 („Listok «Rabotnika»“ nr. 9—10, pag. 46, — din „Raboceaia Mîsl“ nr. 1) și în „Statutul organizației sindicale muncitorești“ din octombrie 1900 (foaie specială, tipărită la Petersburg și amintită în nr. 1 al „Iskrei“). Principala lipsă a ambelor statute constă în aceea că în ele sînt elaborate pînă la cele mai mici amănunte formele de organizare ale unor organizații muncitorești largi pe care autorii lor le confundă cu organizația de revoluționari. Să luăm cel de-al doilea statut, care este elaborat mai amănunțit. El este alcătuit din cincizeci și două de paragrafe: 23 de paragrafe expun organizarea, normele de funcționare și limitele atribuțiilor „cercurilor muncitorești“, care se organizează în fiecare fabrică („cel mult 10 oameni“) și care aleg „grupe centrale (de fabrică)“. „Grupa centrală — se spune în § 2 — urmărește tot ce se întîmplă în fabrica sau uzina ei și ține cronica evenimentelor întîmplate acolo“. „Grupa centrală face lunar o dare de seamă despre situația casei în fața tuturor cotizanților“ (§ 17) etc. 10 paragrafe sînt consacrate „organizației raionale“ și 19 — unei împletiri extrem de complicate între „Comitetul organizației muncitorești“ și „Comitetul Uniunii de luptă din Petersburg“ (delegați din partea fiecărui raion și din partea „grupurilor executive“ — „grupuri de propagandiști, grupuri pentru legături cu provincia, pentru legături cu străinătatea, pentru administrarea depozitelor, pentru activitatea editorială și pentru casă“).
Social-democrația = „grupuri executive“ în ceea ce privește lupta economică a muncitorilor! Cu greu s-ar fi putut găsi un mod mai pregnant de a demonstra cum se abate gîndul „economistului“ de la social-democratism la trade-unionism, cît de străină de el este ideea că un social-democrat trebuie să se gîndească înainte de toate la o organizație de revoluționari capabili să conducă întreaga luptă de eliberare a proletariatului. Să vorbești despre „eliberarea politică a clasei muncitoare“, despre lupta împotriva „samavolniciei țariste“ și să întocmești asemenea statute de organizare, înseamnă să nu ai absolut nici o idee despre adevăratele sarcini politice ale social-democrației. În nici unul din cele cincizeci de paragrafe nu găsești nici măcar o sclipire de înțelegere a faptului că este nevoie de cea mai largă agitație politică în rîndurile maselor, care să lămurească toate aspectele absolutismului rus, întreaga fizionomie a diverselor clase sociale din Rusia. Și cu un astfel de statut, nu numai scopurile politice, dar nici cele trade-unioniste nu sînt realizabile, căci pentru realizarea acestor scopuri este nevoie de organizarea pe profesiuni, despre care nici nu se amintește.
Dar lucrul, poate, cel mai izbitor este caracterul extrem de greoi al acestui întreg „sistem“, care încearcă să lege fiecare fabrică în parte cu „comitetul“ printr-un fir permanent de reguli uniforme și ridicol de mărunte, în cadrul unui sistem de alegeri pe trei trepte. Strivită de orizontul îngust al „economismului“, gîndirea se pierde aici în amănunte cu un puternic iz de birocratism și conțopism. În realitate, firește, trei sferturi din aceste paragrafe nu se aplică niciodată, în schimb, însă, o asemenea organizație „conspirativă“, care prevede un grup central în fiecare fabrică, înlesnește jandarmilor provocarea unor căderi de foarte mari proporții. Tovarășii polonezi au trecut și ei prin această fază a mișcării, cînd toți aveau pasiunea înființării de case muncitorești pe scară largă, dar au renunțat foarte curînd la această idee, căci s-au convins că prin aceasta nu fac decît să furnizeze jandarmilor o recoltă bogată. Dacă vrem organizații muncitorești pe scară largă, și nu vrem căderi de largi proporții, dacă nu vrem deci să le facem jandarmilor pe plac, trebuie să căutăm ca aceste organizații să nu fie nicidecum constituite în mod formal. — Va fi oare posibilă în acest caz funcționarea lor? — Să examinăm aceste funcții: „...a urmări tot ce se întîmplă în fabrică și a ține cronica evenimentelor care au loc acolo“ (§ 2 al statutului). Oare aceasta necesită neapărat o constituire formală? Oare acest lucru nu se poate realiza și mai bine prin corespondențe trimise ziarelor ilegale, fără să fie nevoie ca în acest scop să se formeze grupuri speciale? „...A conduce lupta muncitorilor pentru îmbunătățirea situației lor în fabrică“ (§ 3 al statutului). Nici pentru aceasta nu este nevoie de o constituire formală. Ce anume revendicări vor să ridice muncitorii, acest lucru îl poate afla în cele mai mici amănunte, dintr-o simplă convorbire, orice agitator cît de cît priceput, iar după ce l-a aflat, el va ști să-l transmită organizației de revoluționari, care nu este o organizație largă, ci una restrînsă, pentru ca aceasta să se ocupe de transportarea manifestului respectiv. „...Să se organizeze o casă... cu o cotizație de 2 copeici la rublă“ (§ 9) — și apoi să se prezinte în fiecare lună în fața tuturor membrilor o dare de seamă asupra situației casei (§ 17), să fie excluși membrii care nu-și plătesc cotizațiile (§ 10) etc. Uite asta ar fi un adevărat rai pentru poliție, căci nu-i nimic mai ușor decît să pătrundă în toată această conspirație a „casei centrale de fabrică“, să confiște banii și să ridice pe oamenii cei mai buni. Nu este oare mai simplu să se emită timbre de una sau două copeici, cu ștampila unei anumite organizații (foarte restrînse și foarte conspirative), sau să se facă — fără nici un fel de timbre — colecte, urmînd ca dările de seamă asupra banilor colectați să fie publicate, sub o anumită parolă convențională, în ziarul ilegal? Se va atinge același scop, iar jandarmilor le va fi de o sută de ori mai greu să dea de firul organizației.
Aș putea continua această analiză cu titlu de exemplificare a statutului, dar consider că este suficient și atît. Un nucleu mic, strîns închegat, format din muncitorii cei mai de nădejde, cei mai cu experiență și cei mai căliți, care să aibă oamenii săi de încredere în principalele regiuni și să fie legat, după toate regulile celei mai stricte conspirații, cu organizația de revoluționari, va putea foarte bine să îndeplinească, cu concursul cel mai larg al masei și fără nici o constituire formală, toate funcțiile care revin organizației sindicale și, în plus, să le îndeplinească tocmai în felul în care este de dorit pentru social-democrație. Numai pe această cale se poate dobîndi, în pofida tuturor jandarmilor, consolidarea și dezvoltarea mișcării sindicale social-democrate.
Mi se va obiecta: o organizație în așa măsură lose *7 încît nu este măcar formal constituită, încît nu are măcar membri cunoscuți și înregistrați, nici nu se poate numi organizație. — Se poate. Eu nu mă dau în vînt după denumiri. Dar această „organizație fără membri“ va face tot ce trebuie și va asigura de la bun început o legătură trainică între viitoarele noastre trade-unionuri și socialism. Iar cel care, în condițiile absolutismului, vrea o organizație muncitorească largă, cu alegeri, dări de seamă, vot universal etc., acela este pur și simplu un utopist incorigibil.
Morala care rezultă de aici este foarte simplă: dacă vom începe cu crearea unei organizații trainice și puternice de revoluționari, atunci vom putea asigura stabilitatea mișcării în întregul ei, vom putea înfăptui atît scopurile social-democrate cît și cele trade-unioniste propriu-zise. Dacă însă vom începe cu o organizație muncitorească largă mai „accesibilă“, chipurile, maselor (dar care în fapt este mai accesibilă jandarmilor și face ca revoluționarii să fie mai accesibili poliției), atunci nu vom înfăptui nici unul din aceste scopuri, nu vom scăpa de metodele primitive de muncă și, prin fărîmițarea noastră, prin nesfîrșitele noastre căderi, nu vom face decît ca trade-unionurile de tip zubatovist sau ozerovist să fie mai accesibile masei.
Care trebuie să fie de fapt funcțiile acestei organizații de revoluționari? — Despre aceasta vom vorbi pe larg imediat. Dar mai întîi să analizăm încă un raționament destul de tipic al teroristului nostru, care se dovedește a fi iarăși (ce jalnică soartă!) în imediata vecinătate a „economistului“. În revista „Svoboda“ (nr. 1), revistă pentru muncitori, găsim un articol intitulat „Organizarea“, al cărui autor vrea să-și apere cunoscuții, muncitorii-„economiști“ din Ivanovo-Voznesensk.
„E rău — scrie el — cînd mulțimea este mută, inconștientă, cînd mișcarea nu pornește de jos. Priviți și dv.: studenții dintr-un oraș universitar pleacă acasă de sărbători sau în timpul verii și mișcarea muncitorească stagnează... Poate oare o astfel de mișcare muncitorească, care este îmboldită din afară Să constituie o forță reală? Nici vorbă de așa ceva!... Ea n-a învățat încă să meargă pe picioarele ei, trebuie să fie dusă de mînă de alții. Și așa este în toate: au plecat studenții — totul se oprește; au fost ridicați cei mai capabili, spuma, — laptele se acrește; a fost arestat «Comitetul» — pînă se organizează altul, intervine din nou o perioadă de acalmie; și nici nu se știe încă ce fel de comitet se va organiza — poate unul care nu va semăna de loc cu cel precedent; acela spunea una, iar acesta va spune contrarul. Legătura dintre ziua de ieri și cea de mîine se pierde, experiența trecutului nu servește de învățătură pentru viitor. Și toate vin de acolo că nu există rădăcini în adîncuri, în mulțime; lucrează nu o sută de proști, ci zece deștepți. Zece oameni pot fi prinși foarte ușor; cînd însă organizația cuprinde mulțimea, cînd totul pornește de la mulțime, oricît zel ar depune autoritățile nu vor fi în stare să ducă acțiunea de rîpă“ (pag. 63).
Faptele sînt descrise exact. Tabloul metodelor noastre primitive de muncă este destul de bine realizat. Dar concluziile sînt demne de „Raboceaia Mîsl“, atît prin lipsa lor de logică cît și prin lipsa lor de tact politic. Ele sînt o culme a lipsei de logică, căci autorul confundă problema filozofică și social-istorică a „rădăcinilor“ mișcării în „adîncuri“ cu problema tehnică-organizatorică a unei lupte mai eficace împotriva jandarmilor. Ele sînt o culme a lipsei de tact politic, căci autorul, în loc să ceară înlocuirea conducătorilor răi prin conducători buni, cere înlocuirea conducătorilor în general prin „mulțime“. Avem de-a face cu aceeași încercare de a fi trași înapoi sub raport organizatoric, așa cum, sub raport politic, sîntem trași înapoi de ideea înlocuirii agitației politice prin teroare ca mijloc de excitație. Drept să spun, mă găsesc într-un adevărat embarras de richesses *8 și nu știu cu ce să încep examinarea confuziei pe care ne-o oferă „Svoboda“. Voi încerca să încep, pentru a fi mai clar, cu un exemplu. Să-i luăm pe germani. Sper că nu veți nega că la ei organizația cuprinde mulțimea, că totul pornește de la mulțime, că mișcarea muncitorească a învățat să meargă pe picioarele ei. Și totuși cît de mult prețuiește această mulțime de milioane de oameni pe cei „zece“ conducători politici încercați ai ei, cît de ferm îi urmează ea pe conducătorii săi! În parlament nu o dată s-a întîmplat ca deputații partidelor dușmane să încerce să-i provoace pe socialiști: „halal democrați! numai în vorbe aveți o mișcare a clasei muncitoare, — în fapt însă acționează întotdeauna același grup de șefi. Iarăși Bebel, iarăși Liebknecht, mereu aceiași, din an în an, din deceniu în deceniu. Cît despre așa-zișii delegați aleși ai muncitorilor, sînt mai inamovibili chiar și decît funcționarii numiți de kaiser!“. Germanii însă s-au mulțumit să răspundă cu un zîmbet disprețuitor acestor încercări demagogice de a opune pe „șefi“ „mulțimii“, de a ațîța în mulțime instincte josnice și vanitoase, de a răpi mișcării trăinicia și stabilitatea ei, prin subminarea încrederii masei în „cei zece deștepți“. Germanii au o gîndire politică destul de dezvoltată, ei au acumulat destulă experiență politică pentru a înțelege că fără acești „zece“ conducători talentați (iar talentele nu se nasc cu sutele), încercați, pregătiți ca revoluționari de profesie, trecuți printr-o școală îndelungată și care se înțeleg perfect între ei, în societatea modernă nu este cu putință o luptă dîrză din partea nici unei clase. Și printre germani au fost demagogi care lingușeau „sutele de proști“, preamărindu-i și socotindu-i mai presus de „zecile de deștepți“, care lingușeau „pumnul viguros“ al masei, ațîțînd-o (cum au făcut Most sau Hasselmann) la acțiuni „revoluționare“ necugetate și semănînd neîncredere față de conducătorii încercați și dîrji. Și numai datorită luptei perseverente și neîmpăcate împotriva tuturor elementelor demagogice din cadrul socialismului, socialismul german a crescut și s-a întărit atît de mult. Iar înțelepții de la noi, într-o perioadă cînd întreaga criză a social-democrației ruse se explică prin faptul că masele, trezite spontan, n-au conducători destul de pregătiți, destul de ridicați și de experimentați, proclamă sentențios: „E rău cînd mișcarea nu pornește de jos“!
„Un comitet format din studenți nu e nimerit, fiindcă este lipsit de stabilitate“. — Foarte just. Dar concluzia care rezultă de aici este că comitetul trebuie să fie format din revoluționari de profesie, indiferent dacă acela care va ști să se formeze ca revoluționar de profesie este student sau muncitor. Voi însă trageți concluzia că mișcarea muncitorească nu trebuie să primească nici un imbold din afară! În naivitatea voastră politică, nici nu observați că prin aceasta faceți jocul „economiștilor“ și încurajați metodele noastre primitive. Prin ce s-a exprimat, permiteți-mi să întreb, „îmboldirea“ muncitorilor noștri de către studenții noștri? Numai prin aceea că studentul aducea muncitorului frînturile de cunoștințe politice pe care le avea el, fărîmiturile de idei socialiste din care a putut și el să se înfrupte (căci principala hrană intelectuală a studentului de astăzi, marxismul legal, nici nu-i putea da decît lucruri elementare, decît fărîmituri). O astfel de „îmboldite din afară“ n-a existat în prea mare măsură în mișcarea noastră, ci, dimpotrivă, într-o măsură prea mică, rușinos și scandalos de mică, deoarece noi prea cu mult zel am fiert în propria noastră zeamă, prea ne-am ploconit servil în fața elementarei „lupte economice a muncitorilor împotriva patronilor și guvernului“. Cu o astfel de „îmboldire“ trebuie să ne îndeletnicim și ne vom îndeletnici de o sută de ori mai mult noi, revoluționarii de profesie. Dar tocmai prin faptul că dv. alegeți o expresie atît de odioasă cum este „îmboldirea din afară“ — care stîrnește inevitabil în rîndurile muncitorilor (în orice caz ale muncitorilor tot atît de înapoiați ca și voi) neîncredere față de toți cei care-i aduc din afară cunoștințe politice și experiență revoluționară, trezește dorința instinctivă de a da o ripostă tuturor oamenilor de acest fel, — dv. sînteți un demagog, iar demagogii sînt cei mai răi dușmani ai clasei muncitoare.
Da, da! Nu vă grăbiți să începeți să țipați în legătură cu „procedeele netovărășești“ pe care le folosesc în polemica mea! Nici nu mă gîndesc să pun la îndoială puritatea intențiilor voastre; am mai spus-o: poți să devii demagog chiar și numai din cauza naivității politice. Dar am arătat că faceți demagogie. Și niciodată nu voi obosi să repet că demagogii sînt cei mai răi dușmani ai clasei muncitoare. Cei mai răi — tocmai pentru că ei ațîță instinctele josnice ale mulțimii, pentru că muncitorii înapoiați nu au posibilitatea să identifice pe acești dușmani, care se manifestă — și cîteodată în chip sincer — ca prieteni ai lor. Cei mai răi — pentru că într-o perioadă de disensiuni și oscilări ideologice, într-o perioadă cînd fizionomia mișcării noastre abia se conturează, nu-i nimic mai ușor decît să ademenești prin mijloace demagogice mulțimea, care după aceea numai trecînd prin încercările cele mai dureroase se va putea convinge că a greșit. Iată de ce pentru social-democratul rus din zilele noastre lozinca momentului trebuie să fie: luptă hotărîtă atît împotriva revistei „Svoboda“, care se pretează la demagogie, cît și împotriva revistei „Rabocee Delo“, care se pretează și ea la demagogie (lucru despre care vom vorbi *9 pe larg mai departe).
„Zece deștepți pot fi prinși mai ușor decît o sută de proști“. Acest adevăr sublim (care vă va aduce întotdeauna aplauzele sutei de proști) pare cum nu se poate mai evident numai datorită faptului că în cursul argumentării ați sărit de la o problemă la alta. Ați început și continuați să vorbiți despre prinderea „comitetului“, despre prinderea „organizației“, iar acum ați sărit la problema lichidării „rădăcinilor“ mișcării „în adîncuri“. Firește, mișcarea noastră nu poate fi lichidată tocmai pentru că are sute și sute de mii de rădăcini în adîncuri, dar aici nu este nicidecum vorba despre asta. Dacă este vorba de „rădăcinile din adîncuri“, noi nici acum nu putem fi „lichidați“, cu toate metodele noastre primitive de muncă — și totuși noi toți ne plîngem și nu putem să nu ne plîngem de prinderea „organizațiilor“, care zădărnicește orice continuitate a mișcării. Iar dacă veți pune problema prinderii organizațiilor și nu vă veți abate de la această problemă, vă voi spune că e mult mai greu să prinzi zece deștepți decît o sută de proști. Și voi apăra această teză, oricît ați ațîța mulțimea împotriva mea în legătură cu „antidemocratismul“ meu etc. În materie de organizare, prin „deștepți“ trebuie să înțelegem, așa cum am arătat în repetate rînduri, numai pe revoluționarii de profesie, indiferent dacă ei s-au format din studenți sau din muncitori. Și afirm: 1) că nici o mișcare revoluționară nu poate fi trainică fără o organizație de conducători stabilă și care să păstreze continuitatea; 2) că cu cît e mai largă masa spontan atrasă în luptă, care alcătuiește baza mișcării și participă la mișcare, cu atît necesitatea unei asemenea organizații este mai imperioasă și cu atît trebuie să fie mai trainică această organizație (căci cu atît este mai ușor pentru tot felul de demagogi să ademenească păturile înapoiate ale maselor); 3) că această organizație trebuie să fie alcătuită mai ales din oameni care să se ocupe cu activitatea revoluționară ca revoluționari de profesie; 4) că într-o țară absolutistă, cu cît vom restrînge mai mult numărul membrilor unei asemenea organizații, astfel încît să participe la ea numai membrii care se ocupă cu activitatea revoluționară ca revoluționari de profesie și care au dobîndit o pregătire profesională în arta luptei împotriva poliției politice, cu atît mai greu va fi „de prins“ o asemenea organizație, și 5) cu atît mai numeroase vor fi elementele atît din rîndul clasei muncitoare cît și din rîndul celorlalte clase ale societății care vor avea putința să ia parte la mișcare și să activeze energic în cadrul ei.
Îi poftesc pe „economiștii“, pe teroriștii și pe „economiștii-teroriști“ *10 de la noi să răstoarne aceste teze, dintre care mă voi opri acum la ultimele două. Problema ce e mai ușor de prins: „zece deștepți“ sau „o sută de proști“ se reduce la problema, analizată mai sus, dacă atunci cînd este nevoie de conspirația cea mai strictă este posibilă o organizație de masă. Nu vom putea niciodată ridica o organizație largă la acea înălțime conspirativă fără de care nici vorbă nu poate fi despre o luptă perseverentă împotriva guvernului și de păstrarea continuității în această luptă. Și concentrarea tuturor funcțiilor conspirative în mîinile unui număr restrîns de revoluționari de profesie nu înseamnă nicidecum că aceștia din urmă „vor gîndi pentru toți“, că mulțimea nu va lua parte activă la mișcare. Dimpotrivă, din rîndurile mulțimii se va ridica un număr tot mai mare de revoluționari de profesie, căci atunci mulțimea va înțelege că nu este de ajuns să se adune cîțiva studenți și cîțiva muncitori care desfășoară o luptă economică pentru a forma un „comitet“, ci că este nevoie de ani întregi de muncă pentru a te forma ca revoluționar de profesie, și mulțimea nu se va „gîndi“ numai să folosească metode primitive de muncă, ci se va gîndi și la formarea acestor revoluționari. Centralizarea funcțiilor conspirative ale organizației nu înseamnă nicidecum centralizarea tuturor funcțiilor mișcării. Participarea activă a masei celei mai largi la publicistica ilegală nu va slăbi, ci se va întări de zece ori mai mult ca urmare a faptului că „zece“ revoluționari de profesie vor centraliza funcțiile conspirative ale acestei munci. Așa și numai așa vom reuși să facem ca citirea literaturii ilegale, colaborarea la această literatură, în parte chiar și difuzarea ei, să înceteze aproape de a mai fi o muncă conspirativă, căci poliția va înțelege în scurt timp absurditatea și imposibilitatea de a se porni urmăriri pe cale judiciară și administrativă în legătură cu fiecare exemplar al unor publicații răspîndite cu miile. Și aceasta este valabil nu numai în ceea ce privește presa, dar și în ceea ce privește toate funcțiile mișcării, inclusiv demonstrațiile. Participarea foarte activă și foarte largă a masei la demonstrații nu numai că nu va suferi, ci, dimpotrivă, va cîștiga mult din faptul că „zece“ revoluționari încercați, nu mai puțin pregătiți din punct de vedere profesional decît poliția de la noi, vor centraliza toate laturile conspirative ale muncii: pregătirea manifestelor, elaborarea unui plan aproximativ, numirea unui detașament de conducători pentru fiecare raion al orașului, pentru fiecare cartier industrial, pentru fiecare instituție de învățămînt etc. (știu că mi se va obiecta că ideile mele sînt „nedemocratice“, dar la această obiecție, cu totul lipsită de inteligență, voi răspunde pe larg mai departe). Centralizarea funcțiilor celor mai conspirative de către organizația de revoluționari nu va slăbi, ci va face să crească amploarea și va îmbogăți conținutul activității unei serii întregi de alte organizații, destinate să cuprindă un public cît mai larg, și de aceea trebuie să fie cît mai puțin formal constituite cu putință și cît mai puțin conspirative cu putință: sindicatele muncitorești, cercurile muncitorești pentru învățămîntul de cultură generală și pentru citire de literatură ilegală, cercurile socialiste, precum și cercurile democratice din toate celelalte pături ale populației etc. etc. Asemenea cercuri, sindicate și organizații trebuie să existe pretutindeni în număr cît mai mare și să aibă funcțiile cele mai felurite, dar este absurd și dăunător ca ele să fie confundate cu organizația de revoluționari, să se șteargă linia de demarcație dintre ele, să se stingă în mase conștiința, care și așa este extrem de slabă, că pentru „deservirea“ mișcării de masă e nevoie de oameni care să se consacre în mod special și în întregime activității social-democrate și că acești oameni trebuie să se formeze cu răbdare și perseverență ca revoluționari de profesie.
Da, această conștiință a slăbit extrem de mult. Păcatul nostru cel mai grav în ceea ce privește organizarea este că din pricina metodelor noastre primitive de muncă am știrbit prestigiul revoluționarului în Rusia. Molatic și șovăielnic în problemele teoretice, cu un orizont îngust, invocînd spontaneitatea masei pentru a-și justifica moliciunea sa, semănînd mai mult cu un secretar de trade-union decît cu un tribun al poporului, incapabil să formuleze un plan amplu și îndrăzneț, care să insufle și adversarilor respect, lipsit de experiență și de iscusință în profesiunea sa — lupta împotriva poliției politice, — ei bine, acesta nu este un revoluționar, ci un jalnic meșteșugar.
Nu trebuie să se supere pe mine pentru acest cuvînt tăios nici un practician, deoarece cînd vorbesc de lipsa de pregătire mă refer, în primul rînd, la mine însumi. Am activat într-un cerc 73 care își propunea sarcini foarte largi, atotcuprinzătoare, și noi toți, membrii acestui cerc, sufeream cumplit, fiind conștienți de faptul că nu eram decît niște simpli meșteșugari într-un moment istoric cînd, parafrazînd o vorbă celebră, se putea spune: dați-ne o organizație de revoluționari și vom răsturna Rusia! Și ulterior, cu cît am avut mai des prilejul să-mi reamintesc de sentimentul penibil de rușine pe care l-am încercat atunci, cu atît mai mult se acumula în mine un sentiment de amărăciune împotriva acelor pseudosocial-democrați care prin predicile lor „dezonorează înaltul titlu de revoluționar“, care nu înțeleg că datoria noastră nu este să apărăm coborîrea revoluționarului la nivelul celui care folosește metode primitive, ci să-i ridicăm pe cei care folosesc metode primitive la nivelul revoluționarilor.
Am văzut mai sus ce scrie B—v „despre lipsa de forțe revoluționare capabile de acțiune, lipsă care se resimte nu numai la Petersburg, ci și în toată Rusia“. Și nu cred că se va găsi cineva care să conteste acest fapt. Dar problema este: cum se explică el? B—v scrie:
„Nu vom intra în explicarea cauzelor istorice ale acestui fenomen; vom spune numai că din mijlocul societății, demoralizată de îndelungata reacțiune politică și sfîșiată de schimbările economice care au avut sau care au loc, se ridică un număr extrem de restrîns de persoane capabile de muncă revoluționară; că clasa muncitoare, din mijlocul căreia se ridică muncitori revoluționari, completează în parte rîndurile organizațiilor ilegale, dar că numărul acestor revoluționari nu corespunde cerințelor vremii. Cu atît mai mult cu cît, prin situația sa, muncitorul care lucrează în fabrică 111/2 ore poate îndeplini mai ales funcții de agitator; dar propaganda și organizarea, procurarea și multiplicarea literaturii ilegale, publicarea de manifeste etc. cad în mod necesar, în cea mai mare parte, în sarcina unui număr foarte restrîns de intelectuali“ („Rabocee Delo“ nr. 6, pag. 38—39).
În multe privințe nu sîntem de acord cu această părere a lui B—v, și îndeosebi nu sîntem de acord cu cuvintele pe care le-am subliniat și care arată cît se poate de pregnant că B—v, exasperat (ca orice militant practic care știe cît de cît să gîndească) de metodele noastre primitive de muncă, nu poate găsi — din cauză că e strivit de „economism“ — o ieșire din această situație de nesuportat. Nu, din rîndurile societății se ridică extrem de mulți oameni apți pentru „acțiune“, dar noi nu știm să-i folosim pe toți. În această privință starea critică, de tranziție a mișcării noastre poate fi caracterizată prin cuvintele: oameni nu-s, și oameni sînt o mulțime. Sînt o mulțime de oameni, pentru că atît în rîndurile clasei muncitoare cît și în păturile din ce în ce mai diferite ale societății apar pe an ce trece tot mai mulți nemulțumiți, care doresc să-și exprime protestul, care sînt gata să contribuie în măsura puterilor lor la lupta împotriva absolutismului; nu își dau încă toți seama de caracterul de nesuportat al acestuia, dar o masă din ce în ce mai mare îl simte și într-un mod din ce în ce mai ascuțit. Și în același timp oameni nu sînt, pentru că nu există conducători, nu există conducători politici, nu există talente organizatorice capabile să organizeze o muncă amplă și în același timp unitară și armonioasă, care să folosească orice forțe, fie chiar și cele mai neînsemnate. „Creșterea și dezvoltarea organizațiilor revoluționare“ rămîne în urmă nu numai față de creșterea mișcării muncitorești, fapt recunoscut și de B—v, dar și față de creșterea mișcării general-democratice în toate păturile poporului. (De altfel, în prezent, B—v ar considera, probabil, și acest lucru ca o completare la concluzia lui.) Amploarea muncii revoluționare este prea redusă în comparație cu baza spontană largă a mișcării, este prea îngustată de teoria searbădă a „luptei economice împotriva patronilor și guvernului“. Or, în timpul de față nu numai agitatorii politici, dar și organizatorii social-democrați trebuie „să meargă în toate clasele populației“ *11. Și nu cred că se va găsi vreun practician care să se îndoiască de faptul că social-democrații ar putea împărți miile de funcții mărunte ale muncii lor organizatorice între diferiți reprezentanți ai celor mai diferite clase. Lipsa de specializare este una din cele mai mari neajunsuri ale tehnicii noastre, neajuns de care B—v se plînge cu atîta amărăciune și atît de îndreptățit. Cu cît mai mărunte vor fi diferitele „operații“ ale muncii generale, cu atît se vor putea găsi mai multe persoane capabile să îndeplinească aceste operații (și cu desăvîrșire incapabile, în majoritatea cazurilor, de a deveni revoluționari de profesie) și cu atît mai greu va fi pentru poliție „să prindă“ pe toți acești „activiști de detaliu“, cu atît mai greu îi va fi să însceneze pe baza prinderii unui om asupra unui oarecare fapt mărunt un „proces“ care să justifice cheltuielile statului pentru „siguranță“. Iar cît privește numărul celor care sînt gata să ne dea concurs, am arătat și în capitolul precedent schimbarea uriașă care s-a produs în numai cinci ani sub acest raport. Dar, pe de altă parte, atît pentru a aduna într-un singur mănunchi toate aceste mici frînturi de funcții, cît și pentru a nu fărîmița, o dată cu funcțiile mișcării, mișcarea însăși, precum și pentru a insufla celui ce îndeplinește funcțiile mărunte acea credință în necesitatea și importanța muncii sale, pe care dacă n-ar avea-o n-ar activa niciodată *12, — pentru toate aceastea este neapărată nevoie tocmai de o puternică organizație de revoluționari încercați. Cînd va exista o asemenea organizație, credința în forța partidului se va întări cu atît mai mult și se va răspîndi cu atît mai larg, cu cît această organizație va fi mai conspirativă, — și se știe doar că într-un război principalul este nu numai să insufli armatei proprii încredere în forțele sale, ci să faci ca și inamicul și toate elementele neutre să vadă cît sînt de puternice aceste forțe: o neutralitate binevoitoare poate uneori să hotărască soarta luptei. Cînd va exista o astfel de organizație, care să aibă o bază teoretică solidă și care să dispună de un organ de presă social-democrat, nu vom avea de ce să ne temem că mișcarea va fi abătută din drumul ei de numeroasele elemente „din afară“ care au fost atrase spre ea (dimpotrivă, acum, cînd domină metodele primitive, constatăm că mulți social-democrați urmează linia „Credo“-ului, pretinzînd că numai ei sînt social-democrați). Într-un cuvînt, specializarea presupune în mod necesar centralizarea și, la rîndul ei, o cere neapărat.
Dar chiar B—v, care a descris atît de bine întreaga necesitate a specializării, n-o prețuiește îndeajuns, după părerea noastră, în partea a doua a raționamentului citat. Numărul revoluționarilor proveniți din rîndurile muncitorilor este insuficient, spune el. Este perfect adevărat, și subliniem din nou că „informația prețioasă a observatorului direct“ confirmă pe deplin părerea noastră despre cauzele crizei actuale din cadrul social-democrației, prin urmare și despre mijloacele de a scăpa de această criză. Nu numai că revoluționarii rămîn în general în urma avîntului spontan al maselor, dar chiar și muncitorii-revoluționari rămîn în urma avîntului spontan al maselor muncitorești. Și acest fapt confirmă în chipul cel mai pregnant, chiar și din punct de vedere „practic“, nu numai absurditatea, dar și reacționarismul politic al acelei „pedagogii“ care ne este servită atît de des atunci cînd se discută problema îndatoririlor pe care le avem față de muncitori. Acest fapt dovedește că prima și cea mai imperioasă datorie a noastră este de a contribui la formarea de muncitori-revoluționari, care să fie la același nivel în ceea ce privește activitatea de partid ca și intelectualii-revoluționari (subliniem cuvintele: în ceea ce privește activitatea de partid, căci în celelalte privințe atingerea aceluiași nivel de către muncitori, deși este necesară, nu e însă nici pe departe atît de ușoară și atît de imperioasă). De aceea cea mai mare atenție trebuie s-o acordăm ridicării muncitorilor la nivelul revoluționarilor, și nicidecum coborîrii noastre neapărat pînă la nivelul „masei muncitorești“, cum vor „economiștii“, sau neapărat pînă la nivelul „muncitorilor-mijlocii“, cum vrea „Svoboda“ (care în această privință se ridică pe treapta a doua a „pedagogiei“ economiste). Departe de mine gîndul de a tăgădui necesitatea unei literaturi populare pentru muncitori și a unei literaturi și mai populare (desigur, însă, nu de bîlci) pentru muncitorii deosebit de înapoiați. Dar mă revoltă necontenita amestecare a pedagogiei cu problemele politicii, cu problemele organizării. Căci dumneavoastră, domnilor, care aveți atîta grijă de „muncitorul-mijlociu“, în fond mai curînd îi jigniți pe muncitori prin dorința voastră de a vă coborî neapărat, înainte de a vorbi de politica muncitorească sau de organizația muncitorească. Înțelegeți o dată că trebuie să vorbiți de lucruri serioase fără a vă coborî, și lăsați pedagogia pe seama pedagogilor, iar nu pe seama oamenilor politici și a organizatorilor! Oare nu există și printre intelectuali fruntași, „mijlocii“ și „masă“? Oare nu recunoaște toată lumea și necesitatea unei literaturi populare pentru intelectuali, și oare nu se scrie o astfel de literatură? Ei bine, închipuiți-vă că într-un articol despre organizarea studenților sau a liceenilor autorul ar începe să rumege, cu aerul unui om care face cine știe ce descoperire, ideea că este nevoie înainte de toate de o organizație de „studenți-mijlocii“. Un asemenea autor va fi cu siguranță luat în rîs — și pe bună dreptate. Mai bine dați-ne, i se va spune, idei organizatorice, dacă aveți așa ceva, — și apoi ne descurcăm singuri cine dintre noi este „mijlociu“, cine stă mai sus și cine mai jos. Iar dacă n-aveți idei organizatorice proprii, atunci toată vorbăria voastră pe tema „masei“ și a celor „mijlocii“ va fi pur și simplu plicticoasă. Înțelegeți o dată că înseși problemele privind „politica“ și „organizarea“ sînt atît de serioase, încît despre ele nu se poate vorbi altfel decît cu toată seriozitatea: pot fi și trebuie pregătiți muncitorii (și studenții, și liceenii) ca să se poată sta de vorbă cu ei despre aceste probleme; dar, din moment ce vorbiți despre ele, dați răspunsuri temeinice și nu vă dați înapoi spre „mijlocii“ sau spre „mase“, nu căutați să vă eschivați prin glume sau fraze goale *13.
Muncitorul-revoluționar, ca să fie pe deplin pregătit pentru menirea sa, trebuie să devină și el un revoluționar de profesie. De aceea B—v n-are dreptate cînd spune că, dat fiind că muncitorul este ocupat în fabrică cîte 111/2 ore pe zi, celelalte funcții revoluționare (afară de agitație), „în cea mai mare parte, cad în mod necesar în sarcina unui număr foarte restrîns de intelectuali“. Aceasta nu se întîmplă nicidecum „în mod necesar“, ci din cauza stării noastre de înapoiere, din cauză că nu sîntem conștienți de datoria noastră de a ajuta pe fiecare muncitor care se distinge prin aptitudinile sale să devină un agitator de profesie, un organizator de profesie, un propagandist de profesie, un curier de profesie etc. etc. În această privință, noi risipim într-un mod pur și simplu scandalos forțele noastre, fără să știm să cruțăm ceea ce trebuie cultivat și crescut cu o grijă deosebită. Uitați-vă la germani: ei au de o sută de ori mai multe forțe decît noi, dar ei înțeleg foarte bine că agitatori etc. cu adevărat capabili nu se ridică prea des dintre „muncitorii-mijlocii“. De aceea pe orice muncitor capabil ei caută să-l pună de îndată în condiții în care aptitudinile lui să se poată dezvolta pe deplin și să fie folosite pe deplin: ei fac din el un agitator de profesie, îl îndeamnă să-și lărgească sfera de activitate, extinzînd-o de la o singură fabrică la întreaga ramură, de la o localitate la întreaga țară. El capătă experiență și îndemînare în profesiunea sa, își lărgește orizontul și cunoștințele, observă îndeaproape pe conducătorii politici remarcabili din alte localități și din alte partide, caută să se ridice și el la aceeași înălțime și să îmbine cunoașterea mediului muncitoresc și prospețimea convingerilor socialiste cu iscusința profesională, fără de care proletariatul nu poate să ducă o luptă dîrză împotriva detașamentelor perfect instruite ale dușmanilor săi. Așa și numai așa se ridică din masa muncitorească oameni ca Bebel și Auer. Dar ceea ce într-o țară politicește liberă se face în mare măsură de la sine, la noi trebuie s-o facă în mod sistematic organizațiile noastre. Un agitator din rîndul muncitorilor care este cît de cît talentat și „dă speranțe“ nu trebuie să lucreze în fabrică 11 ore pe zi. Noi trebuie să avem grijă ca el să fie întreținut de partid, ca să poată să treacă la timp în ilegalitate, ca să-și schimbe locurile de activitate, căci altfel nu va dobîndi o experiență bogată, nu-și va lărgi orizontul, nu va ști să reziste cîțiva ani, cel puțin, în lupta cu jandarmii. Cu cît avîntul spontan al maselor muncitorești devine mai larg și mai profund, cu atît se ridică mai mult din rîndurile lor nu numai agitatori talentați, dar și organizatori și propagandiști talentați, precum și „practicieni“ în înțelesul bun al cuvîntului (care sînt în număr atît de mic printre intelectualii noștri, în cea mai mare parte, potrivit specificului rus, puțin cam indolenți și cam greoi). Cînd vom avea detașamente de muncitori-revoluționari (și, se-nțelege, revoluționari de „toate armele“), pregătiți în mod special și trecuți printr-o școală îndelungată, atunci nici o poliție politică din lume nu va putea să țină piept acestor detașamente, pentru că aceste detașamente de oameni animați de un devotament neprecupețit față de revoluție se vor bucura de încrederea, de asemenea neprecupețită, a celor mai largi mase muncitorești. Și este numai vina noastră că îi „îmboldim“ prea puțin pe muncitori spre această cale, comună cu a „intelectualilor“, de călire ca revoluționari de profesie, că prea adesea îi tîrîm înapoi prin vorbăria noastră stupidă despre ceea ce este „accesibil“ masei muncitorești, „muncitorilor-mijlocii“ etc.
În această privință, ca și în celelalte, îngustimea muncii organizatorice se află în legătură neîndoioasă și indisolubilă (deși marea majoritate a „economiștilor“ și a practicienilor începători nu-și dau seama de acest lucru) cu îngustarea teoriei noastre și a sarcinilor noastre politice. Ploconirea în fața spontaneității duce la un fel de teamă de a ne abate măcar cu un pas de la ceea ce este „accesibil“ masei, la teama de a ne ridica prea mult deasupra simplei deserviri a cerințelor imediate și directe ale masei. Nu vă temeți, domnilor! Nu uitați că din punct de vedere organizatoric ne aflăm atît de jos, încît chiar și ideea că am putea să ne ridicăm prea sus este absurdă!
Există printre noi foarte mulți oameni care sînt atît de sensibili la „pulsul vieții“, încît mai mult decît de orice se tem tocmai de acest lucru, învinuindu-i de „narodovolism“, de neînțelegere a „democratismului“ etc. pe cei care împărtășesc părerile expuse aici. Trebuie să ne oprim asupra acestor învinuiri, pe care le-a îmbrățișat, bineînțeles, și „Rabocee Delo“.
Autorul acestor rînduri știe foarte bine că „economiștii“ din Petersburg au învinuit de narodovolism și „Raboceaia Gazeta“ (ceea ce este și lesne de înțeles dacă o comparăm cu „Raboceaia Mîsl“). De aceea nu ne-am mirat de loc cînd un tovarăș ne-a informat, curînd după apariția „Iskrei“, că social-democrații din orașul X spun despre „Iskra“ că este un organ „narodovolist“. Bineînțeles că această învinuire nu putea decît să ne măgulească, căci n-a existat niciodată un social-democrat consecvent pe care „economiștii“ să nu-l fi învinuit de narodovolism.
Aceste învinuiri izvorăsc dintr-o dublă neînțelegere. În primul rînd, istoria mișcării revoluționare este atît de puțin cunoscută la noi, încît orice idee cu privire la o organizație centralizată de luptă care declară război hotărît țarismului este calificată drept „narodovolism“. Dar admirabila organizație pe care au avut-o revoluționarii din deceniul al 8-lea și care ar trebui să ne servească nouă tuturor drept model nu a fost nicidecum creată de narodovolți, ci de zemlevolți, care s-au scindat în ciornoperedelți și narodovolți 74. Așadar, a considera o organizație revoluționară de luptă ceva specific narodovolist este absurd atît din punct de vedere istoric cît și din punct de vedere logic, pentru că nici un curent revoluționar, dacă se gîndește într-adevăr la o luptă serioasă, nu se poate lipsi de o asemenea organizație. Greșeala narodovolților n-a constat în faptul că ei au căutat să atragă în organizația lor pe toți nemulțumiții și să îndrumeze această organizație pe calea unei lupte hotărîte împotriva absolutismului. Dimpotrivă, aceasta constituie marele lor merit istoric. Greșeala lor a constat în aceea că s-au sprijinit pe o teorie care în fond nu era nicidecum o teorie revoluționară și că n-au știut sau n-au putut să lege în mod indisolubil mișcarea lor cu lupta de clasă din cadrul societății capitaliste în dezvoltare. Și numai cea mai grosolană lipsă de înțelegere a marxismului (sau „înțelegerea“ lui în spiritul „struvismului“) a putut da naștere părerii că apariția mișcării muncitorești spontane de masă ne scutește de datoria de a crea o organizație de revoluționari tot atît de bună, ba chiar incomparabil mai bună decît aceea a zemlevolților. Dimpotrivă, această mișcare ne impune tocmai această datorie, căci lupta spontană a proletariatului nu va deveni o adevărată „luptă de clasă“ a acestuia atîta timp cît nu va fi condusă de o puternică organizație de revoluționari.
În al doilea rînd, mulți — inclusiv, pare-se, B. Kricevski („Rabocee Delo“ nr. 10, pag. 18) — înțeleg greșit polemica pe care social-democrații au dus-o întotdeauna împotriva concepției „complotiste“ despre lupta politică. Ne-am ridicat și ne vom ridica, firește, întotdeauna, împotriva îngustării luptei politice pînă la reducerea ei la un complot *14, dar aceasta, bineînțeles, nu înseamnă nicidecum că tăgăduim necesitatea unei organizații revoluționare puternice. Și, de pildă, în broșura indicată în nota de la subsol, alături de polemica împotriva reducerii luptei politice la un complot este descrisă (ca un ideal social-democrat) o organizație într-atît de puternică, încît, „pentru a da lovitura decisivă absolutismului“, să poată „recurge“ și la „insurecție“ și la orice „alt mijloc de atac“ *15. În ceea ce privește forma sa, această organizație revoluționară puternică într-o țară absolutistă poate fi denumită și organizație „complotistă“, deoarece cuvîntul francez „conspirație“ are același înțeles ca și cuvîntul rus „zagovor“ *16, iar pentru o astfel de organizație conspirația este necesară în cel mai înalt grad. Conspirația este o condiție în așa măsură necesară pentru o astfel de organizație, încît toate celelalte condiții (numărul membrilor, selecționarea lor, funcțiile lor etc.) trebuie să fie coordonate cu aceea a conspirației. De aceea ar fi o mare naivitate să ne temem de învinuirea că noi, social-democrații, vrem să creăm o organizație complotistă. Aceste învinuiri trebuie să fie tot atît de măgulitoare pentru orice dușman al „economismului“ ca și învinuirile de „narodovolism“.
Ni se va obiecta: o organizație atît de puternică și de riguros secretă care concentrează în mîinile sale toate firele activității conspirative, o organizație în mod necesar centralistă, se poate lansa cu prea multă ușurință într-un atac prematur, poate imprima în mod necugetat mișcării un caracter acut, înainte ca acest lucru să fie posibil și necesar în raport cu gradul nemulțumirii politice, cu amploarea frămîntărilor și a revoltei din rîndurile clasei muncitoare etc. La aceasta vom răspunde: vorbind în mod abstract, nu se poate, desigur, nega că organizația de luptă poate duce la un atac necugetat ce poate să se încheie printr-o înfrîngere care în alte împrejurări n-ar fi fost nicidecum inevitabilă. Dar într-o astfel de problemă nu te poți mărgini la considerații abstracte, pentru că orice bătălie cuprinde în sine o posibilitate abstractă de înfrîngere, și pentru a reduce această posibilitate nu există alt mijloc decît pregătirea organizată a bătăliei. Dacă însă vom pune problema pe terenul concret al condițiilor actuale din Rusia, va trebui să tragem concluzia pozitivă că o organizație revoluționară puternică este neapărat necesară tocmai pentru a da stabilitate mișcării și pentru a o feri de eventualitatea unor atacuri necugetate. Tocmai acum, cînd lipsește o astfel de organizație și cînd mișcarea revoluționară se dezvoltă cu repeziciune în mod spontan, se observă două extreme opuse (care, așa cum se și cuvine, „se ating“): cînd un „economism“ cu desăvîrșire inconsistent și propovăduirea moderației, cînd o tot atît de inconsistentă „teroare ca mijloc de excitație“, care tinde „să provoace în mod artificial — într-o mișcare care se dezvoltă și se întărește, dar care deocamdată se află mai aproape de începutul decît de sfîrșitul ei — simptomele acestui sfîrșit“ (V.Z. în „Zarea“ nr. 2—3, pag. 353). Și exemplul revistei „Rabocee Delo“ dovedește că există social-democrați care capitulează în fața ambelor extreme. Acest fenomen nu este surprinzător, între altele, și pentru că „lupta economică împotriva patronilor și guvernului“ nu-l va satisface niciodată pe un revoluționar, și extremele opuse vor apare întotdeauna cînd într-un loc, cînd într-altul. Numai o organizație centralizată de luptă care aplică în mod consecvent politica social-democrată și care satisface, ca să spunem așa, toate instinctele și aspirațiile revoluționare, este în stare să ferească mișcarea de un atac necugetat și să pregătească un atac care să promită succesul.
Ni se va obiecta apoi că concepția expusă mai sus cu privire la organizație se află în contradicție cu „principiul democratic“. În măsura în care învinuirea precedentă este de proveniență specific rusă, în aceeași măsură acuzația de față are un caracter specific celor din străinătate. Și numai o organizație din străinătate („Uniunea social-democraților ruși“) putea să dea redacției sale, printre alte instrucțiuni, și următoarea:
„Principiul organizatoric. În interesul unificării și dezvoltării cu succes a social-democrației trebuie să subliniem, să dezvoltăm un principiu democratic larg al organizației ei de partid, și să luptăm pentru el, fiind deosebit de necesar, avînd în vedere tendințele antidemocratice manifestate în rîndurile partidului nostru“ („Două congrese“, pag. 18).
Cum luptă „Rabocee Delo“ împotriva „tendințelor antidemocratice“ ale „Iskrei“ vom vedea în capitolul următor. Deocamdată să examinăm mai îndeaproape acest „principiu“, formulat de „economiști“. Oricine va fi, credem, de acord că „principiul larg democratic“ include următoarele două condiții necesare: în primul rînd, o publicitate deplină și, în al doilea rînd, eligibilitatea tuturor funcțiilor. Fără publicitate, și anume o publicitate care să nu se mărginească numai la membrii organizației, ar fi ridicol să se vorbească despre democratism. Spunem că organizația partidului socialist german este o organizație democratică, pentru că în ea totul, inclusiv ședințele congresului de partid, sînt deschise; dar nimeni nu va spune despre o organizație ascunsă în dosul unui văl de ochii tuturor celor care nu sînt membrii ei că este o organizație democratică. Se pune întrebarea: care este deci sensul formulării „principiului democratic larg“, cînd condiția fundamentală a acestui principiu este irealizabilă pentru o organizație secretă? „Principiul larg“ se dovedește a fi pur și simplu o frază răsunătoare, dar goală. Și nu numai atît. Fraza aceasta dovedește o totală neînțelegere a sarcinilor arzătoare ale momentului pe plan organizatoric. Toată lumea știe cît de mare este lipsa de conspirație care domnește la noi în rîndurile masei „largi“ a revoluționarilor. Am văzut cu cîtă amărăciune se plînge de acest lucru B—v, care cere, pe bună dreptate, „o selecționare riguroasă a membrilor“ („R.D“ nr. 6, pag. 42). Și iată că se găsesc oameni care se laudă că au „simțul realității“ și care în această situație subliniază nu necesitatea celei mai stricte conspirații și a selecționării celei mai riguroase (și, prin urmare, în număr mai mic) a membrilor, ci „principiul democratic larg“! Asta înseamnă să nimerești cu oiștea-n gard.
Nici cu a doua trăsătură caracteristică a democratismului — cu eligibilitatea, lucrurile nu stau mai bine. În țările în care există libertate politică, această condiție se subînțelege. „Membru de partid este considerat oricine recunoaște principiile programului partidului și sprijină partidul în măsura puterilor sale“ — așa sună primul paragraf al statutului organizatoric al partidului social-democrat german. Și deoarece întreaga arenă politică este deschisă în fața tuturor, ca o scenă în fața spectatorilor unui teatru, recunoașterea sau nerecunoașterea, sprijinirea sau combaterea sînt cunoscute de toată lumea atît din ziare cît și din întrunirile populare. Toți știu că cutare om politic a început în cutare fel, a trecut prin cutare evoluție, într-un moment greu al vieții s-a manifestat în cutare chip, în general se distinge prin cutare calități, — și de aceea, firește, pe un astfel de militant toți membrii partidului, fiind în deplină cunoștință de cauză, pot să-l aleagă sau să nu-l aleagă într-o anumită funcție în partid. Controlul general (în sensul literal al cuvîntului) asupra fiecărui pas făcut de omul de partid pe tărîmul activității lui politice creează un mecanism care funcționează automat și care dă ceea ce în biologie se numește „supraviețuirea celor mai adaptați“. „Selecția naturală“ realizată printr-o deplină publicitate, prin eligibilitate și prin controlul general face ca fiecare om politic să ajungă pînă la urmă „la locul potrivit“, să se îndeletnicească cu munca cea mai potrivită pentru aptitudinile și forțele sale, să simtă pe propria sa piele consecințele greșelilor sale și să dovedească în fața tuturor capacitatea sa de a-și recunoaște greșelile și de a le evita.
Încercați să plasați acest tablou în cadrul absolutismului de la noi! Este oare de conceput în condițiile de la noi ca toți cei „care recunosc principiile programului partidului și sprijină partidul în măsura puterilor lor“ să controleze fiecare pas al revoluționarului-conspirator? Ca ei toți să aleagă din rîndurile acestora din urmă pe unul sau pe altul, atunci cînd în interesul muncii lui revoluționarul este obligat să-și ascundă identitatea față de nouă zecimi din acești „toți“? Gîndiți-vă puțin la adevărata semnificație a cuvintelor răsunătoare din „Rabocee Delo“, și veți vedea că, în bezna absolutismului și sub domnia selecției făcute de jandarm, „democratismul larg“ al organizației de partid nu este decît o jucărie deșartă și dăunătoare. Este o jucărie deșartă pentru că în realitate nici o organizație revoluționară n-a practicat vreodată democratismul larg, și nici nu-l poate practica, oricît ar dori-o. Este o jucărie dăunătoare pentru că încercările de a înfăptui în practică „principiul democratic larg“ nu fac decît să înlesnească poliției provocarea unor căderi pe scară largă, eternizează domnia metodelor primitive, abat gîndul practicienilor de la sarcina serioasă, imperioasă de a se forma ca revoluționari de profesie, îndreptîndu-i spre întocmirea unor amănunțite statute „pe hîrtie“ cu privire la sistemele de alegeri. Numai în străinătate, unde adeseori se adună oameni care nu au posibilitatea să-și găsească o muncă adevărată, vie, a putut să ia amploare pe alocuri, îndeosebi în diferite grupuri mici, acest „joc de-a democratismul“.
Pentru a arăta cititorului cît de urît este procedeul preferat al revistei „Rabocee Delo“ de a formula un „principiu“ atît de frumos cum este acela al democratismului în activitatea revoluționară, vom apela iarăși la un martor. Martorul acesta — E. Serebreakov, redactorul revistei „Nakanune“ de la Londra, — are o mare slăbiciune pentru „Rabocee Delo“ și nutrește o mare ură împotriva lui Plehanov și „plehanoviștilor“; în articolele privitoare la sciziunea „Uniunii social-democraților ruși“ din străinătate, „Nakanune“ s-a declarat hotărît de partea revistei „Rabocee Delo“ și l-a împroșcat pe Plehanov cu un întreg torent de cuvinte lamentabile 75. Și aceasta face ca pentru noi el să fie un martor cu atît mai prețios în problema de față. În nr. 7 al revistei „Nakanune“ (iulie 1899), în articolul „În legătură cu apelul Grupului de autoeliberare a muncitorilor“, E. Serebreakov spunea că „nu e frumos“ să se vorbească „într-o mișcare revoluționară serioasă despre autoamăgire, despre întîietate, despre un așa-zis areopag“, și între altele scria:
„Mîșkin, Rogacev, Jeleabov, Mihailov, Perovskaia, Figner etc. nu s-au considerat niciodată conducători, și nimeni nu i-a ales și nu i-a numit, deși în realitate ei au fost conducători, deoarece atît în perioada de propagandă cît și în perioada de luptă împotriva guvernului, ei au luat asupra lor tot greul muncii, au mers în locurile cele mai primejdioase, iar activitatea lor a fost cea mai rodnică. Și această întîietate de care se bucurau nu era rezultatul dorințelor lor, ci rezultatul încrederii manifestate de tovarășii din jur în inteligența, în energia și devotamentul lor. Dar să te temi de nu știu ce areopag (iar dacă nu te temi, de ce să scrii despre el?) care ar putea conduce mișcarea într-un mod dictatorial este o prea mare naivitate. Căci cine o să-i dea ascultare?“
Să spună cititorul: ce deosebire este între „areopag“ și „tendințele antidemocratice“? Și nu este oare evident că „frumosul“ principiu organizatoric al revistei „Rabocee Delo“ este tot atît de naiv pe cît este de reprobabil? Naiv, pentru că unui „areopag“ sau unor oameni cu „tendințe antidemocratice“ pur și simplu nimeni nu le va da ascultare dacă nu va exista „încrederea manifestată de tovarășii din jur în inteligența, în energia și în devotamentul lor“. Reprobabil, deoarece constituie un procedeu demagogic, care speculează la unii vanitatea, la alții necunoașterea adevăratei stări a mișcării noastre sau lipsa de pregătire și necunoașterea istoriei mișcării revoluționare. Unicul principiu organizatoric serios pentru militanții mișcării noastre trebuie să fie: conspirația cea mai riguroasă, selecționarea cea mai riguroasă a membrilor, pregătirea de revoluționari de profesie. Dacă există aceste calități, este asigurat și ceva mai de preț decît „democratismul“, și anume: o deplină încredere tovărășească între revoluționari. Iar acest ceva mai de preț ne este absolut necesar, pentru că la noi în Rusia nici vorbă nu poate fi de înlocuirea lui printr-un control democratic general. Și ar fi o mare greșeală dacă s-ar crede că faptul că nu este posibil un control cu adevărat „democratic“ ar face ca membrii organizației revoluționare să fie de necontrolat: ei n-au timp să se gîndească la forme de democratism-jucărie (democratism înăuntrul unui nucleu strîns închegat, alcătuit din tovarăși care au deplină încredere unii în alții), dar ei simt foarte acut răspunderea pe care o poartă și știu din experiență că o organizație de adevărați revoluționari nu se va da în lături de la nici un mijloc pentru a se debarasa de un membru netrebnic. Și apoi mai există la noi și o opinie publică destul de dezvoltată a mediului revoluționar rus (și a celui internațional), care are în urma ei o istorie întreagă și care pedepsește cu asprime necruțătoare orice abatere de la îndatoririle tovărășești (și doar „democratismul“, adevăratul democratism, nu democratismul-jucărie face parte integrantă din această noțiune de tovărășie!). Luați aminte la toate acestea, și vă veți da seama ce iz urît de joc de-a generalii în străinătate se degajă din aceste afirmații și rezoluții cu privire la „tendințele antidemocratice“!
Mai trebuie să remarcăm și că celălalt izvor al acestor afirmații, adică naivitatea, este alimentat de asemenea de caracterul confuz al ideilor despre democrație. În cartea soților Webb despre trade-unionurile engleze există un capitol ciudat: „Democrația primitivă“. Autorii relatează acolo că, în prima perioadă a existenței sindicatelor lor, muncitorii englezi considerau că un semn necesar de democrație este ca toți să facă de toate în ceea ce privește conducerea sindicatelor: nu numai că toate problemele se soluționau prin votul tuturor membrilor, dar și funcțiile erau exercitate de toți membrii pe rînd. A fost nevoie de o lungă experiență istorică pentru ca muncitorii să-și dea seama de absurditatea unei asemenea înțelegeri a ideii de democrație și de necesitatea, pe de o parte, a instituțiilor reprezentative și, pe de altă parte, a funcționarilor de profesie. A fost nevoie de cîteva cazuri de falimente financiare ale caselor sindicale pentru ca muncitorii să înțeleagă că problema proporționalității dintre cotizațiile plătite și ajutoarele primite nu poate fi rezolvată numai prin vot democratic, ci mai cere și părerea unui specialist în materie de asigurări. Să luăm apoi cartea lui Kautsky despre parlamentarism și legiferare de către popor, și vom vedea că concluziile teoreticianului marxist coincid cu învățămintele care decurg din practica îndelungată a muncitorilor uniți „în mod spontan“. Kautsky se pronunță hotărît împotriva ideilor primitive ale lui Rittinghausen despre democrație, ridiculizează pe oamenii care în numele democrației sînt gata să ceară ca „ziarele populare să fie redactate chiar de popor“, demonstrează necesitatea unor ziariști de profesie, unor parlamentari de profesie etc. pentru conducerea social-democrată a luptei de clasă a proletariatului și atacă „socialismul anarhiștilor și al literaților“, care în „goană după efect“ preamăresc legiferarea directă de către popor și nu înțeleg cît de relativă este posibilitatea de a o aplica în societatea contemporană.
Cine a desfășurat o activitate practică în mișcarea noastră știe cît de larg răspîndită este concepția „primitivă“ despre democrație în rîndurile tineretului studios și ale muncitorilor. Nu-i de mirare că această concepție pătrunde și în statute și în literatură. „Economiștii“ de nuanță bernsteiniană au scris în statutul lor: „§ 10. Toate problemele care privesc interesele întregii organizații sindicale sînt rezolvate prin majoritatea voturilor tuturor membrilor ei“. „Economiștii“ de nuanță teroristă le țin și ei isonul: „hotărîrile comitetului trebuie să treacă prin toate cercurile, și abia atunci devin hotărîri valabile“ („Svoboda“ nr. 1, pag. 67). Și notați că această cerință de a aplica pe scară largă referendumul este formulată în plus pe lîngă cerința de a clădi pe principiul eligibilității întreaga organizație! Este, firește, departe de noi gîndul de a face din aceasta o vină practicienilor, care au prea puțină posibilitate de a cunoaște teoria și practica organizațiilor cu adevărat democratice. Dar cînd „Rabocee Delo“, care pretinde că are un rol conducător, se limitează în asemenea condiții la o rezoluție cu privire la principiul larg democratic, cum să nu numim asta o simplă „goană după efect“?
Dacă obiecțiile împotriva planului de organizație expus aici, obiecții privitoare la nedemocratismul și la caracterul complotist al acesteia, sînt cu desăvîrșire neîntemeiate, mai rămîne o problemă, care este foarte des ridicată și care merită s-o analizăm pe larg. Aceasta este problema corelației dintre activitatea locală și activitatea pe întreaga Rusie. Unii își exprimă temerea că formarea unei organizații centraliste ar putea avea ca rezultat strămutarea centrului de greutate de la prima formă de activitate la cea de-a doua, că acest lucru ar putea aduce prejudicii mișcării, slăbind trăinicia legăturilor noastre cu masa muncitorească și în general micșorînd stabilitatea agitației locale. La aceasta vom răspunde că în ultimii ani mișcarea noastră suferă tocmai de pe urma faptului că activiștii locali sînt prea absorbiți de munca locală; că din această cauză este absolut necesar ca centrul de greutate să fie întrucîtva strămutat înspre activitatea pe întreaga Rusie; că o astfel de strămutare nu va slăbi, ci va spori atît trăinicia legăturilor noastre cît și stabilitatea agitației noastre locale. Să luăm problema organului central și a organelor locale de presă, rugînd pe cititor să nu uite că activitatea pe tărîmul presei nu constituie pentru noi decît un exemplu care ilustrează întreaga activitate revoluționară în general, activitate incomparabil mai largă și mai variată.
În prima perioadă a mișcării de masă (1896—1898) activiștii locali fac încercarea de a scoate un organ pe întreaga Rusie — „Raboceaia Gazeta“; în perioada următoare (1898—1900) mișcarea face un uriaș pas înainte, dar atenția conducătorilor este în întregime absorbită de organele locale. Dacă totalizăm aceste organe locale, constatăm *17 că revine aproximativ un număr de ziar pe lună. Oare aceasta nu este o ilustrare concretă a metodelor noastre primitive de muncă? Oare nu arată aceasta în modul cel mai evident că organizația noastră revoluționară a rămas în urma avîntului spontan al mișcării? Dacă tot atîtea numere de ziar ar fi fost scoase nu de grupuri locale răzlețe, ci de o organizație unică, atunci nu numai că am fi economisit o sumedenie de forțe, dar am fi asigurat și o stabilitate și continuitate incomparabil mai mare a muncii noastre. Acest considerent simplu este prea adeseori scăpat din vedere atît de practicienii care lucrează activ aproape exclusiv la organele locale (din păcate, în marea majoritate a cazurilor, și în prezent situația se prezintă astfel), cît și de unii publiciști, care în această problemă dau dovadă de un uluitor donchișotism. Practicianul se mulțumește de obicei cu argumentul că pentru activiștii locali este „greu“ *18 să se ocupe cu editarea unui ziar pe întreaga Rusie și că e mai bine să avem ziare locale decît să nu avem de loc. Această din urmă afirmație este, desigur, absolut justă, și nici un practician nu-și dă mai bine seama decît noi de uriașa importanță a ziarelor locale și de folosul imens pe care-l aduc ele în general. Dar nu despre aceasta este vorba, ci despre felul în care am putea scăpa de fărîmițarea și de metodele primitive de muncă, care își găsesc o expresie atît de concretă în cele 30 de numere de ziare locale apărute în toată Rusia în timp de doi ani și jumătate. Să nu vă limitați deci la afirmația incontestabilă, dar prea generală, cu privire la folosul adus de ziarele locale în general, ci să aveți curajul de a recunoaște deschis laturile lor negative, pe care le-a dat la iveală experiența celor doi ani și jumătate. Această experiență denotă că, în condițiile noastre, ziarele locale dovedesc în majoritatea cazurilor instabilitate în principii, că din punct de vedere politic sînt lipsite de însemnătate, că sînt prea costisitoare sub raportul cheltuirii de forțe revoluționare și cu totul nesatisfăcătoare sub raport tehnic (mă refer aici, bineînțeles, nu la tehnica tipăririi, ci la frecvența și regularitatea apariției). Și toate lipsurile arătate aici nu sînt ceva întîmplător, ci urmarea inevitabilă a fărîmițării, care, pe de o parte, explică precumpănirea ziarelor locale în perioada de care ne ocupăm, iar pe de altă parte este întreținută de această precumpănire. Pentru o organizație locală este de-a dreptul peste puteri să asigure stabilitatea în principii a ziarului ei și să-l ridice la înălțimea unui organ politic, îi este peste puteri să adune și să folosească material suficient pentru oglindirea întregii vieți politice de la noi. Iar argumentul care se aduce de obicei în țările libere în sprijinirea necesității de a avea numeroase ziare locale, și anume că sînt ieftine atunci cînd se tipăresc cu ajutorul muncitorilor locali și că populația locală este informată mai complet și mai rapid, la noi, după cum dovedește experiența, acest argument se întoarce împotriva ziarelor locale. Ele sînt din cale-afară de costisitoare, în sensul cheltuirii de forțe revoluționare, și apar foarte rar pentru simplul motiv că un ziar ilegal, oricît de mic ar fi, necesită un aparat conspirativ foarte vast, care presupune existența unei mari industrii de fabrică, deoarece într-un atelier meșteșugăresc un astfel de aparat nici nu poate fi organizat. Pe de altă parte, primitivitatea aparatului conspirativ are pretutindeni ca rezultat (orice practician cunoaște o sumedenie de exemple de acest fel) că poliția profită de apariția și difuzarea cîtorva numere pentru a provoca o cădere în masă, care mătură totul în așa măsură, încît munca trebuie luată iarăși de la capăt. Un bun aparat conspirativ cere o bună pregătire profesională a revoluționarilor și o diviziune a muncii aplicată în modul cel mai consecvent; or, amîndouă aceste cerințe sînt absolut peste puterile unei organizații locale, oricît de puternică ar fi ea la un moment dat. Ca să nu mai vorbim de interesele generale ale întregii noastre mișcări (educarea politică și socialistă principial-consecventă a muncitorilor), dar chiar și interesele pur locale sînt mai bine deservite de organe de presă care nu sînt locale: acest lucru pare un paradox numai la prima vedere, în realitate însă, experiența celor doi ani și jumătate îl dovedește fără putință de tăgadă. Oricine va fi de acord că, dacă toate forțele locale care au scos cele 30 de numere de ziar ar fi lucrat la un singur ziar, acesta din urmă ar fi dat cu ușurință 60, dacă nu chiar 100 de numere, și prin urmare ar fi oglindit mai complet toate particularitățile cu caracter pur local ale mișcării. Fără îndoială că această organizare nu este un lucru lesne de înfăptuit, dar trebuie să înțelegem o dată necesitatea lui, trebuie ca fiecare cerc local să gîndească și să lucreze în mod activ în acest sens, fără a aștepta un imbold din afară, fără a se lăsa furat de impresia că organul local ar fi mai accesibil și mai apropiat, impresie care — așa cum rezultă din datele experienței noastre revoluționare — se dovedește a fi în bună parte iluzorie.
Și publiciștii care își închipuie că sînt deosebit de apropiați de practicieni și care nu văd acest caracter iluzoriu, limitîndu-se la formula extrem de ieftină și cu totul lipsită de conținut: e nevoie de ziare locale, e nevoie de ziare regionale, e nevoie de ziare centrale, fac un prost serviciu activității practice. Firește că, în general vorbind, e nevoie de toate acestea; dar, din moment ce abordezi o problemă organizatorică concretă, trebuie să te gîndești și la condițiile mediului și ale momentului. Într-adevăr, oare „Svoboda“ (nr. 1, pag. 68) nu dă dovadă de donchișotism atunci cînd, „oprindu-se“ în mod special „asupra problemei ziarului“, scrie: „Noi credem că orice centru muncitoresc cît de cît însemnat trebuie să aibă un ziar muncitoresc propriu. Nu un ziar adus din altă parte, ci un ziar propriu“. Dacă publicistul acesta nu vrea să se gîndească la sensul cuvintelor lui, gîndește-te d-ta, cititorule: cîte zeci, dacă nu sute de „centre muncitorești cît de cît însemnate“ există în Rusia și dacă într-adevăr fiecare organizație locală s-ar apuca să scoată un ziar propriu, ce permanentizare a metodelor noastre primitive de muncă ar însemna acest lucru! Cît de mult ar înlesni această fărîmițare sarcina jandarmilor noștri de a prinde — și încă fără a face vreo sforțare „cît de cît însemnată“ — pe militanții locali chiar la începuturile activității lor, împiedicîndu-i să se formeze ca adevărați revoluționari! — Într-un ziar pe întreaga Rusie — continuă autorul — descrierea matrapazlîcurilor fabricanților și a „micilor întîmplări din viața de fabrică din alte orașe ar fi lipsită de interes“, pe cînd „un cititor din Orel nu se plictisește niciodată să citească despre cele ce se petrec în Orel. De fiecare dată el află pe cine «freacă» ziarul, pe cine «face de două parale», și «inima îi saltă de bucurie»“ (pag. 69). Da, da, cititorului din Orel îi saltă inima de bucurie; dar și publicistului nostru prea îi „saltă“ gîndul. Este oare un lucru la locul lui această apărare a îngustimii de orizont? — la asta ar fi trebuit el să se gîndească. Nimeni nu-și dă mai bine seama decît noi de necesitatea și importanța demascării rînduielilor din fabrici, dar trebuie să înțelegem că am ajuns la situația că tovarășilor din Petersburg le este lehamite să tot citească corespondențele din Petersburg ale ziarului petersburghez „Raboceaia Mîsl“. Pentru demascarea rînduielilor din fabrici, în diverse localități am avut întotdeauna și vor trebui să rămînă întotdeauna foile volante; dar tipul ziarului trebuie să-l ridicăm, iar nu să-l coborîm la nivelul unei foi volante care se scoate în fabrici. Pentru „ziar“ avem nevoie de demascări care să se refere nu atît la întîmplări mărunte, cît la neajunsurile mari, tipice ale vieții de fabrică, demascări făcute pe baza unor exemple deosebit de grăitoare și, prin urmare, de natură să intereseze pe toți muncitorii și pe toți conducătorii mișcării, într-adevăr să le îmbogățească cunoștințele, să le lărgească orizontul, să marcheze începutul trezirii unei noi regiuni, a unei noi pături profesionale de muncitori.
„Apoi, într-un ziar local toate matrapazlîcurile săvîrșite de administrația fabricii sau de autorități pot fi înregistrate imediat, cît sînt încă proaspete. Or, pînă să ajungă știrea la îndepărtatul ziar central, oamenii din localitatea respectivă au și uitat de cele întîmplate: «Cînd s-o mai fi întîmplat și asta, dumnezeu știe!»“ (ibid.). Chiar așa: dumnezeu știe! Cele 30 de numere apărute în doi ani și jumătate au fost scoase, după cum aflăm din aceeași sursă, în 6 orașe. Aceasta înseamnă că în medie revine de fiecare oraș cîte un număr de ziar la șase luni! Și chiar dacă superficialul nostru publicist ar tripla, în presupunerile sale, productivitatea muncii locale (ceea ce ar fi, indiscutabil, greșit în ceea ce privește un oraș mijlociu, căci folosind metode primitive de muncă nu este posibilă o sporire considerabilă a productivității), — nu vom obține totuși decît un singur număr la două luni, adică ceva care nu seamănă de loc cu „relatarea evenimentelor cît sînt încă proaspete“. Or, ar fi de ajuns ca zece organizații locale să se unească și să detașeze delegați de-ai lor pentru funcții active în munca de organizare a unui ziar central, pentru ca pe întreaga Rusie să poată fi „relatate“ o dată la două săptămîni nu întîmplări mărunte, ci matrapazlîcurile, într-adevăr importante și tipice. De acest lucru nur se va îndoi nici un om care cunoaște starea de lucruri din organizațiile noastre. Cît despre surprinderea în flagrant delict a dușmanului — dacă e s-o luăm în serios, iar nu numai ca pe o figură de stil —, în general un ziar ilegal nu se poate gîndi la așa ceva; acest lucru nu se poate face decît într-o foaie volantă, căci termenul maxim în care trebuie realizat nu depășește, în majoritatea cazurilor, o zi sau două (luați, de pildă, o grevă obișnuită de scurtă durată, sau o ciocnire care are loc la o fabrică, sau o demonstrație etc.).
„Muncitorul nu trăiește numai în fabrică, ci și în oraș“, continuă autorul nostru, ridicîndu-se de la particular la general cu o consecvență atît de riguroasă, încît i-ar face cinste chiar și lui Boris Kricevski. Și indică problema dumelor orășenești, a spitalelor orășenești, a școlilor orășenești, cerînd ca ziarul muncitoresc să nu treacă sub tăcere treburile comunale în general. — Luată în sine, această cerință este foarte frumoasă, dar ea ilustrează în mod cît se poate de plastic abstracțiile lipsite de conținut la care se mărginesc unii oameni prea adeseori atunci cînd discută despre ziarele locale. În primul rînd, dacă într-adevăr „în orice centru muncitoresc cît de cît însemnat“ ar apărea ziare cu o rubrică în care problemele comunale să fie tratate atît de amănunțit cum vrea „Svoboda“, apoi, în condițiile de la noi, din Rusia, aceasta ar duce inevitabil la o îngustime de orizont, conștiința importanței unui asalt revoluționar pe scara întregii Rusii împotriva absolutismului țarist ar fi slăbită și s-ar întări mlădițele foarte viabile — mai curînd ascunse sau înăbușite decît smulse din rădăcină — ale curentului devenit faimos prin cunoscutul aforism cu privire la revoluționarii care vorbesc prea mult despre parlamentul inexistent și prea puțin despre dumele orășenești existente 77. Spunem inevitabil, subliniind astfel faptul că „Svoboda“, desigur, nu dorește acest lucru, ci tocmai contrarul. Dar nu este de ajuns să ai intenții bune. — Pentru a pune discutarea treburilor comunale într-o perspectivă corespunzătoare întregii noastre activități, trebuie mai întîi ca această perspectivă să fie în întregime elaborată și bine definită nu numai prin raționamente, dar și printr-o sumedenie de exemple, trebuie ca ea să fi dobîndit trăinicia unei tradiții. Noi sîntem încă departe de așa ceva; or, tocmai de așa ceva este nevoie mai întîi, înainte de a ne fi îngăduit să ne gîndim la o presă locală largă și să vorbim despre ea.
În al doilea rînd, pentru a scrie cu adevărat bine și interesant despre treburile comunale, trebuie să le cunoști bine și nu numai din cărți. Dar aproape că nu există în toată Rusia social-democrați care să aibă cunoștințe de această natură. Pentru a scrie la ziar (și nu într-o broșură populară) despre treburile comunale și de stat, trebuie să dispui de un material proaspăt, variat, adunat și prelucrat de o persoană competentă. Iar pentru a aduna și a prelucra un asemenea material, „democrația primitivă“ a unui cerc primitiv, în care toți fac de toate și se amuză jucîndu-se de-a referendumul, nu este suficientă. Pentru aceasta este nevoie de un stat major de publiciști specialiști, de corespondenți specialiști, este nevoie de o armată întreagă de reporteri social-democrați, care să-și creeze legături pretutindeni și oriunde, care să știe să afle diferitele „secrete de stat“ (secrete cu care funcționarul rus se fălește atît de mult și pe care le divulgă cu atîta ușurință), să știe să pătrundă în orice „culise“, o armată de oameni obligați „prin funcția lor“ să fie atotștiutori și omniprezenți. Și noi, partidul care luptă împotriva oricărei asupriri economice, politice, sociale, naționale, putem și trebuie să găsim, să concentrăm, să instruim, să mobilizăm și să punem în mișcare o astfel de armată de oameni atotștiutori, — dar acest lucru abia urmează să-l facem! La noi nu numai că, în marea majoritate a localităților, nu s-a făcut încă nici un pas în această direcție, dar adesea nici nu există măcar conștiința necesității de a face acest lucru. Încercați să găsiți în presa noastră social-democrată articole, corespondențe și demascări vii și interesante în legătură cu problemele noastre militare, diplomatice, bisericești, municipale, financiare etc. etc. mai mari și mai mici: nu veți găsi aproape nimic sau veți găsi foarte puțin *19. Iată de ce „întotdeauna mă supără foarte mult cînd vine cineva și spune multe lucruri frumoase, minunate“ despre necesitatea de a scoate, „în orice centru muncitoresc cît de cît însemnat“, ziare care să demaște și matrapazlîcurile din fabrici și pe cele ale administrației comunale și de stat!
Precumpănirea presei locale asupra presei centrale este ori un semn de sărăcie, ori unul de lux. E un semn de sărăcie atunci cînd mișcarea nu și-a format încă forțe pentru o producție de mari proporții, cînd ea vegetează încă în cadrul metodelor primitive de muncă și aproape că se îneacă în „întâmplările mărunte ale vieții de fabrică“. E un semn de lux atunci cînd mișcarea ajunge să poată îndeplini în totul sarcina demascărilor multilaterale și a agitației multilaterale, astfel încît devin necesare, pe lîngă organul central, și numeroase organe locale. Las la aprecierea fiecăruia să decidă ce anume denotă faptul că în momentul de față la noi precumpănesc ziarele locale. Iar eu mă voi limita doar la a-mi formula precis concluzia, ca să nu dau prilej la neînțelegeri. Pînă în prezent majoritatea organizațiilor noastre locale se gîndesc aproape exclusiv la ziarele locale și desfășoară o activitate susținută aproape exclusiv în vederea scoaterii lor. E un lucru anormal. Ar fi trebuit să fie invers: majoritatea organizațiilor locale să se gîndească mai ales la un organ pe întreaga Rusie și să activeze mai ales pentru scoaterea lui. Atîta timp cît acest lucru nu se va face, nu vom putea organiza nici un ziar cît de cît capabil să deservească efectiv mișcarea printr-o agitație multilaterală în presă. Iar atunci cînd acest lucru se va face, între organul central necesar și organele locale necesare se vor stabili de la sine relații normale.
La prima vedere s-ar părea că în domeniul luptei special-economice concluzia cu privire la necesitatea de a muta centrul de greutate de pe activitatea locală pe activitatea pe scara întregii Rusii nu este valabilă, deoarece dușmanul direct al muncitorilor este reprezentat aici de diferiți patroni sau de diferitele grupuri de patroni, care nu sînt legați printr-o organizație care să semene cît de cît cu organizația — pur militară, strict centralistă și condusă pînă în cele mai mici amănunte de o voință unică — a guvernului rus, care este dușmanul nostru direct în lupta politică.
Dar nu este așa. Lupta economică este, după cum am subliniat în repetate rînduri, o luptă sindicală, și de aceea ea impune unirea muncitorilor pe profesiuni, și nu numai după locul lor de muncă. Și această unire profesională devine cu atît mai imperios necesară, cu cît se desfășoară mai rapid gruparea patronilor de la noi în tot felul de asociații și sindicate patronale. Fărîmițarea noastră și metodele noastre primitive de muncă împiedică pur și simplu această unire, care necesită o organizație de revoluționari unică pe întreaga Rusie, organizație capabilă să-și asume conducerea sindicatelor muncitorilor pe întreaga Rusie. Am vorbit mai sus de tipul de organizație care este de dorit în acest scop, și acum vom adăuga numai cîteva cuvinte în legătură cu problema presei noastre.
Că fiecare ziar social-democrat trebuie să aibă o rubrică consacrată luptei sindicale (economice), acest lucru cred că nimeni nu-l pune la îndoială. Dar creșterea mișcării sindicale ne obligă să ne gîndim și la o presă sindicală. Părerea noastră este însă că în Rusia, în afară de rare excepții, nici vorbă nu poate fi deocamdată despre ziare sindicale: aceasta este un lux, iar nouă adeseori ne lipsește și pîinea cea de toate zilele. Forma de presă sindicală indicată în condițiile muncii ilegale și care încă de pe acum a devenit necesară ar trebui să fie la noi aceea de broșuri sindicale. În ele ar trebui să fie adunat și grupat sistematic materialul legal *20 și ilegal privind condițiile de muncă dintr-o ramură de producție dată, deosebirile care există în această privință între diferite regiuni din Rusia, principalele revendicări ale muncitorilor dintr-o profesiune dată, neajunsurile legislației referitoare la această profesiune, cazurile mai importante de luptă economică a muncitorilor din această profesiune, începuturile, starea actuală și nevoile organizației lor sindicale etc. Asemenea broșuri, în primul rînd, ar scuti presa noastră social-democrată de o mulțime de amănunte profesionale care interesează în mod special numai pe muncitorii din ramura respectivă; în al doilea rînd, ele ar fixa rezultatele experienței noastre în lupta sindicală, ar păstra materialul adunat, care acum literalmente se pierde într-o sumedenie de foi volante și corespondențe fragmentare, și ar sintetiza acest material; în al treilea rînd, ele ar putea servi ca un fel de călăuză pentru agitatori, deoarece condițiile de muncă se schimbă relativ încet, revendicările fundamentale ale muncitorilor dintr-o ramură dată sînt extrem de stabile (vezi revendicările formulate de țesătorii din regiunea Moscova în 1885 80 și cele formulate de cei din regiunea Petersburg în 1896), așa încît aceste revendicări și cerințe în ansamblul lor ar putea servi ani de-a rîndul ca un minunat îndreptar de agitație economică în localitățile înapoiate sau în rîndurile păturilor înapoiate ale muncitorilor; exemple de greve încununate de succes dintr-o regiune oarecare, date cu privire la nivelul de trai mai ridicat, la condiții de muncă mai bune dintr-o anumită localitate ar constitui și pentru muncitorii din alte localități un imbold spre noi și noi lupte; în al patrulea rînd, luînd asupra sa inițiativa sintetizării luptei sindicale și fixînd astfel legătura mișcării sindicale ruse cu socialismul, social-democrația s-ar îngriji în același timp ca activitatea noastră trade-unionistă să ocupe un loc nici prea mic și nici prea mare în ansamblul activității noastre social-democrate. Unei organizații locale care este ruptă de organizațiile din alte orașe îi este foarte greu, și uneori aproape chiar imposibil, să păstreze în aceste condiții o proporție justă (și exemplul ziarului „Raboceaia Mîsl“ dovedește la ce exagerări monstruoase în direcția trade-unionismului se poate ajunge). Dar o organizație de revoluționari pe întreaga Rusie, care se situează ferm pe poziții marxiste ferme, care conduce întreaga luptă politică și dispune de un stat-major format din agitatori de profesie, nu va avea niciodată vreo dificultate în stabilirea acestei proporții juste.
*1. Subliniat peste tot de noi.
*2. „Raboceaia Mîsl“ și „Rabocee Delo“, îndeosebi „Răspuns“ lui Plehanov.
*3. Broșura: „Cine va înfăptui revoluția politică?“ din culegerea „Proletarskaia Borba“, editată în Rusia. A fost retipărită și de Comitetul organizației Kiev.
*4. „Reînvierea revoluționarismului“ și „Svoboda“.
*5. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 6. — Nota red.
*6. Lupta dusă de „Iskra“ împotriva neghinei i-a atras din partea revistei „Rabocee Delo“ următoarea ieșire furioasă: „Pentru «Iskra» însă, un semn al timpului îl constituie nu atît aceste mari evenimente (din primăvară), cît lamentabilele încercări ale agenților lui Zubatov de «a legaliza» mișcarea muncitorească. Ea nu vede că tocmai aceste fapte vorbesc împotriva ei: tocmai ele dovedesc că în ochii guvernului mișcarea muncitorească a luat o amploare periculoasă“ („Două congrese“, pag. 27). În această privință toată vina o poartă „dogmatismul“ acestor ortodocși „surzi la toate imperativele vieții“. Ei se încăpățînează să nu vadă grîul crescut pînă la brîu și se luptă cu neghina de o șchioapă! Ce este aceasta, oare, dacă nu o „deformare a simțului perspectivei în ceea ce privește mișcarea muncitorească rusă“ (op. cit., pag. 27)?
*7. — liberă, largă. — Nota trad.
*8. — dificultatea de a alege din prea multe. — Nota trad.
*9. Aici vom releva numai că tot ce am spus despre „îmboldirea din afară“ și despre toate celelalte raționamente ale revistei „Svoboda“ pe tema organizării este întru totul valabil pentru toți „economiștii“, inclusiv cei de la „Rabocee Delo“, deoarece în parte ei au propovăduit și apărat activ aceleași concepții în problemele de organizare, iar în parte ei au alunecat spre aceste concepții.
*10. În ceea ce privește „Svoboda“, termenul acesta este, poate, mai just decît cel precedent, deoarece în „Renașterea revoluționarismului“ se face apologia terorismului, iar în articolul analizat — a „economismului“. E dorință, dar nu-i putință! — se poate spune, în general, despre „Svoboda“. Premisele și intențiile au fost dintre cele mai bune, dar rezultatul a fost o confuzie totala, mai ales din cauza faptului că „Svoboda“, care susține continuitatea în organizație, nu vrea să știe de continuitate în gîndirea revoluționară și în teoria social-democrată. Să tinzi să rechemi la viață pe revoluționarul de profesie („Renașterea revoluționarismului“) și în acest scop să propui, în primul rînd, teroarea ca mijloc de excitație și, în al doilea rînd, „o organizație de muncitori mijlocii“ („Svoboda“ nr. 1, pag. 66 și urm.) cît mai puțin „îmboldiți din afară“ este ca și cum pentru a-ți încălzi casa, ai preface-o în lemne de foc.
*11. De pildă, în rîndurile armatei se observă în ultimul timp o neîndoioasă înviorare a spiritului democratic, în parte ca urmare a luptelor de stradă devenite tot mai frecvente împotriva unor „dușmani“ cum sînt muncitorii și studenții. Și îndată ce forțele de care dispunem o vor îngădui, va trebui neapărat să acordăm cea mai serioasă atenție propagandei și agitației printre soldați și ofițeri, precum și creării unor „organizații militare“ care să facă parte din partidul nostru.
*12. Îmi amintesc că un tovarăș mi-a relatat cu cîtă amărăciune i s-a plîns un inspector de fabrici — care e gata să ajute și care a ajutat social-democrația — de faptul că el nu știe dacă „informația“ lui ajunge pînă la adevăratul centru revoluționar, că el nu știe în ce măsură este nevoie de ajutorul lui și în ce măsură există posibilitatea de a folosi serviciile lui mici și mărunte. Orice practician cunoaște, desigur, numeroase cazuri din acestea, cînd din pricina metodelor noastre primitive am pierdut aliați. Și asemenea servicii — „mărunte“ fiecare în parte, dar de neprețuit în ansamblul lor — ne-ar putea face și ne-ar face de bună seamă nu numai funcționarii și slujbașii care lucrează în sectorul fabricilor, dar și cei de la poștă, de la căile ferate, de la vamă, din instituțiile nobilimii, din instituțiile bisericești și din orice alte instituții, și chiar și de la poliție, și de la curtea imperială! Dacă am avea un adevărat partid, o organizație de revoluționari cu adevărat combativă, noi nu am pune la bătaie pe acești „auxiliari“, nu ne-am grăbi întotdeauna și neapărat să-i atragem în centrul „ilegalității“, ci, dimpotrivă, i-am cruța în mod deosebit și chiar am pregăti special oameni pentru asemenea funcții, ținînd seama că mulți studenți ar putea aduce partidului mai mult folos în calitate de „auxiliari“ — slujbași decît în calitate de revoluționari „de scurtă durată“. Dar — mai repet o dată — numai o organizație pe deplin consolidată, care nu duce lipsă de forțe active, este în drept să folosească această tactică.
*13. „Svoboda“ nr. 1, articolul „Organizarea“, pag. 66: „înaintînd cu pasul ei greu, mulțimea muncitorilor va întări toate revendicările care vor fi formulate în numele Muncii ruse“ — neapărat munca cu literă mare! Și același autor exclamă: „eu n-am nicidecum o atitudine dușmănoasă față de intelectuali, dar“... (este același dar pe care Șcedrin îl traduce prin cuvintele: urechile nu cresc mai sus de frunte!)... „dar mă supără foarte mult întotdeauna cînd vine cineva și spune lucruri foarte frumoase și sublime și cere ca ele să fie acceptate pentru frumusețea proprie (a lui?) și pentru alte calități“ (62). Da, și pe mine aceasta „mă supără foarte mult întotdeauna“...
*14. Vezi „Sarcinile social-democraților ruși“, pag. 21, polemica împotriva lui P. L. Lavrov. (Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 2, Editura politică, 1960, ediția a doua, pag. 452—454. — Nota red.)
*15. „Sarcinile social-democraților ruși“, pag 23. (Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 2, Editura politică, 1960, ediția a doua, pag. 454. — Nota red.) În treacăt fie zis, aceasta este o nouă ilustrare a faptului că „Rabocee Delo“ ori nu înțelege ceea ce spune, ori își schimbă părerile „după cum bate vîntul“. În „Rabocee Delo“ nr. 1 e scris cu litere cursive: „vederile expuse în broșură coincid întru totul cu programul redacției revistei «Rabocee Delo»“ (pag. 142). Așa să fie? Coincide oare cu „Sarcinile“ părerea că nu se poate pune ca o primă sarcină a mișcării de masă doborîrea absolutismului? coincide oare cu acestea teoria „luptei economice împotriva patronilor și guvernului“? coincide teoria stadiilor? Lăsăm pe cititor să judece dacă se poate vorbi de consecvență principială la un organ care înțelege în mod atît de original „coincidența“.
*16. — complot. — Nota trad.
*17. Vezi „Raportul prezentat la Congresul de la Paris“ 76, pag. 14: „De atunci (1897) și pînă în primăvara anului 1900 au apărut în diferite localități 30 de numere din diferite ziare... În medie a apărut ceva mai mult de un număr pe lună.
*18. Această dificultate este numai aparentă. În realitate nu există cerc local care să nu aibă posibilitatea de a îndeplini în mod activ o funcție sau alta în cadrul activității pe întreaga Rusie. „Să nu spui: nu pot, spune: nu vreau“.
*19. Iată de ce chiar și exemplul organelor locale deosebit de bune confirmă pe deplin punctul nostru de vedere. De pildă, „Iujnîi Rabocii“ 78 este un ziar foarte bun, care nu se face nicidecum vinovat de instabilitate în principii. Dar ceea ce a vrut el să dea mișcării locale nu a putut realiza din pricina apariției rare și a căderilor masive. Sarcina deosebit de imperioasă pentru partid în momentul de față — formularea principială a problemelor fundamentale ale mișcării și agitația politică multilaterală — s-a dovedit a fi peste puterile unui ziar local. Iar ceea ce a dat el deosebit de bun, cum ar fi articolele despre congresul proprietarilor de uzine siderurgice, despre șomaj etc., nu era un material cu caracter strict local, și era necesar pentru întreaga Rusie, nu numai pentru sud. Asemenea articole n-au mai fost publicate în nici unul dintre organele presei noastre social-democrate.
*20. Materialul legal este deosebit de important în această privință și noi am rămas mult în urmă în ceea ce privește priceperea de a-l aduna și folosi sistematic. Nu vom exagera daca vom spune ca numai cu material legal se mai poate scrie o broșură sindicală, dar s-o scrii numai cu material ilegal e cu neputință. Adunînd de la muncitori material ilegal cu privire la probleme de genul celor tratate de „Raboceaia Mîsl“ 79, cheltuim zadarnic o mulțime de forțe ale revoluționarilor (care în această muncă ar putea fi ușor înlocuiți prin activiști legali) și totuși nu obținem niciodată un material bun, pentru că muncitorii, care cunosc de cele mai multe ori o singură secție dintr-o fabrică mare și cunosc aproape întotdeauna rezultatele economice, iar nu condițiile și normele generale ale muncii lor, nici nu au posibilitatea să obțină datele de care dispun funcționarii, inspectorii, medicii din fabrici etc., date care în marea lor majoritate sînt risipite în mici corespondențe de ziar și în publicații speciale industriale, sanitare, de zemstvă etc.
Îmi este foarte proaspătă în minte „prima“ mea „experiență“, pe care n-aș mai repeta-o niciodată. Am pierdut multe săptămîni chestionînd „cu mult zel“ pe un muncitor, care venea adeseori pe la mine, asupra tuturor rînduielilor dintr-o mare uzină la care lucra el. Este drept că am izbutit să întocmesc aproximativ, deși cu mare greutate, descrierea (numai a unei singure uzine!), dar uneori muncitorul, la sfîrșitul convorbirii noastre, își ștergea sudoarea și spunea zîmbind: „mi-e mult mai ușor să lucrez un schimb în plus decît să vă răspund dv. la întrebări!“
Cu cît mai energic vom duce lupta revoluționară, cu atît mai mult va fi nevoit guvernul să legalizeze o parte din munca „sindicală“, luîndu-ne astfel de pe umeri o parte din povară.
71. Este vorba de „Grupul muncitoresc pentru lupta împotriva capitalului“, organizat la Petersburg în primăvara anului 1899 de V. A. Gutovski (ulterior cunoscutul menșevic E. Maevski); grupul era alcătuit dintr-un număr restrîns de muncitori și intelectuali și nu avea legături trainice cu mișcarea muncitorească de la Petersburg și curînd după arestarea aproape a tuturor membrilor săi, în vara anului 1899, a fost lichidat. Prin concepțiile sale, acest grup era apropiat de „economism“. El a tipărit manifestul „Programul nostru“, care însă n-a putut fi difuzat din cauza căderii membrilor grupului.
72. Este vorba, probabil, de prima întîlnire dintre V. I. Lenin și A. S. Martînov, care a avut loc în 1901. În amintirile sale, Martînov descrie această întîlnire după cum urmează: „Am stat de vorbă cu Lenin despre program, despre sarcinile politice ale partidului și despre tactica politică, și se părea că între noi nu există nici un fel de divergențe. Iată însă că, la sfîrșitul convorbirii noastre, Lenin îmi adresează următoarea întrebare: «Și care este atitudinea dv. față de planul meu de organizare?» Cînd am auzit această întrebare, dintr-o dată m-am zbîrlit: «În ceea ce privește acest punct, nu sînt de loc de acord cu dv...» Vladimir Ilici a zîmbit, mijindu-și ochii, și mi-a răspuns: «Dv. numai în ceea ce privește acest punct nu sînteți de acord cu mine, dar punctul acesta este esențial, așa că nu mai avem ce discuta», și ne-am despărțit... pentru ani îndelungați“ (A. Martînov. „Marele conducător al proletariatului“, Moscova, 1924, pag. 8—9).
73. V. I. Lenin se referă la cercul social-democraților din Petersburg („bătrînii“) condus de el; acest cerc a servit ca bază pentru înființarea, în 1895, a „Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“.
74. Organizația narodnicilor revoluționari „Zemlea i volea“ („Pămînt și libertate“) a fost întemeiată în toamna anului 1876, la Petersburg; la început s-a numit „Grupul narodnic-revoluționar din Nord“, începînd din 1878 este cunoscut sub numele de asociația „Zemlea i volea“. Din această organizație făceau parte Mark și Olga Natanson, G. V. Plehanov, O. V. Aptekman, A. D. și A. F. Mihailov, A. A. Kveatkovski, M. R. Popov, S. M. Kravcinski, D. A. Klemenț, A. D. Oholeșev, S. L. Perovskaia și alți revoluționari de seamă din deceniul al 8-lea al secolului trecut. Fără să renunțe la socialism ca scop final, organizația „Zemlea i volea“ își punea ca scop imediat înfăptuirea „revendicărilor și dezideratelor poporului așa cum se prezintă ele în momentul de față“, adică revendicările de „pămînt și libertate“. „Se înțelege de la sine — se spunea în programul acestei organizații — că această formulă nu poate fi pusă în practică decît printr-o răsturnare violentă“, pentru pregătirea căreia se punea ca sarcină ațîțarea „nemulțumirii poporului“ și „dezorganizarea forțelor statului“. Pentru agitația în rîndurile țăranilor, zemlevolții au organizat „așezări“ sătești, îndeosebi în guberniile agricole din regiunea Volgăi și în Regiunea centrală cu cernoziom. De asemenea, ei au dus o muncă de agitație în rîndurile muncitorilor și studenților și au sprijinit mișcarea grevistă. La 6 (18) decembrie 1876, zemlevolții au organizat vestita demonstrație din Piața Kazan din Petersburg.
Spre deosebire de grupurile narodnice din prima jumătate a deceniului al 8-lea al secolului trecut, zemlevolții au creat o organizație închegată, la baza căreia stăteau principiile unei centralizări și discipline riguroase. Organizația era alcătuită din „cercul principal“ și din grupuri teritoriale și speciale (pentru munca în rîndurile țărănimii și ale muncitorilor, „de dezorganizare“ etc.); în fruntea „cercului principal“ se afla „administrația“ („comisia“), care controla activitatea grupurilor, le aproviziona cu literatură, cu fonduri etc. Statutul asociației, adoptat în iarna anului 1876—1877, cerea ca minoritatea să se supună majorității; ca fiecare membru să-și consacre necondiționat în folosul organizației „toate forțele sale, mijloacele și legăturile sale, simpatiile și antipatiile sale, ba chiar și viața sa“; să păstreze secretul deplin al tuturor chestiunilor interne ale organizației etc. În 1878—1879, zemlevolții au publicat 5 numere din revista „Zemlea i volea“.
În 1879, sub influența insuccesului agitației socialiste printre țărani și a intensificării represiunilor din partea guvernului, majoritatea zemlevolților au început să încline spre considerarea terorii politice ca principala metodă de luptă pentru realizarea programului lor. Divergențele ivite între partizanii vechii tactici (în frunte cu G. V. Plehanov) și partizanii terorii (A. I. Jeleabov și alții) au dus la sciziunea care a avut loc la Congresul de la Voronej (iunie 1879) al organizației „Zemlea i volea“; partizanii vechii orientări au organizat asociația „Ciomîi peredel“, ceilalți — „Narodnaia volea“ (vezi adnotarea 9).
Ciornîiperedelți (G. V. Plehanov, M. R. Popov, P. B. Akselrod, L. G. Deutsch, I. V. Stefanovici, V. I. Zasulici, O. V. Aptekman, V. N. Ignatov, iar mai tîrziu și A. P. Bulanov și alții) în revendicările lor programatice, ei susțineau în fond platforma organizației „Zemlea i volea“. În Rusia și în străinătate, unde au emigrat în 1880, Plehanov, Deutsch, Zasulici, Stefanovici și alții au editat revista „Ciornîi Peredel“ și ziarul „Zerno“. Ulterior, o parte din ciomîiperedelți au evoluat spre marxism (Plehanov, Akselrod, Zasulici, Deutsch și Ignatov au înființat în 1883 prima organizație marxistă rusă — grupul „Eliberarea muncii“), ceilalți, după 1 martie 1881, au aderat la narodovolți.
75. Este vorba de articolele lui E. Lazarev „Sciziunea din Partidul social-democrat din Rusia“ („Nakanune“ nr. 15 și 16 din aprilie și mai 1900) și „Pe marginea unei sciziuni“ („Nakanune“ nr. 17—18 din iunie 1900).
76. Este vorba de broșura „Raportul asupra mișcării social-democrate ruse prezentat la Congresul socialist internațional de la Paris din 1900“, editată de „Uniunea social-democraților ruși“, Geneva, 1901. Raportul a fost scris de redacția revistei „Rabocee Delo“ din însărcinarea „Uniunii“.
77. V. I. Lenin se referă la observația polemică din articolul lui R. M. „Realitatea noastră“, publicat în „Suplimentul special la «Raboceaia Mîsl»“ (septembrie 1899), pe care o citează în paragraful „b“ din capitolul al III-lea (vezi volumul de față, pag. 65—66).
78. „Iujnîi Rabocii“ („Muncitorul din sud“) — ziar social-democrat editat în mod ilegal de grupul cu același nume începînd din ianuarie 1900 pînă în aprilie 1903. În total au apărut 12 numere. „Iujnîi Rabocii“ a avut în diferite perioade următorii redactori și colaboratori: I. H. Lalaianț, A. Vilenski („Ilia“), O. A. Kogan (Ermanski), B. S. Țeitlin (Baturski), E. I. și E. S. Levin, V. N. Rozanov etc.
Apărut ca „ziar muncitoresc din Ekaterinoslav“ (subtitlul primelor două numere), „Iujnîi Rabocii“ devine curînd un influent „organ al mișcării muncitorești din sudul Rusiei“. Tipografia ziarului își schimba mereu sediul, care s-a aflat pe rînd la Ekaterinoslav, Smolensk, Chișinău, Nikolaev și în alte orașe.
Grupul „Iujnîi Rabocii“ a luptat împotriva „economismului“ și terorismului și a susținut necesitatea dezvoltării mișcării revoluționare de masă. Dar, în opoziție cu planul iskriștilor de a crea în Rusia un partid marxist centralizat în jurul unui ziar politic pe întreaga Rusie, grupul „Iujnîi Rabocii“ a susținut planul de refacere a P.M.S.D.R. prin întemeierea unor uniuni social-democrate regionale. Încercarea de realizare practică a acestui plan a constituit-o convocarea congresului comitetelor și organizațiilor P.M.S.D.R. din sudul Rusiei în decembrie 1901; la congres a fost întemeiată „Uniunea din sud a comitetelor și organizațiilor P.M.S.D.R.“, avînd ca organ ziarul „Iujnîi Rabocii“. Această încercare s-a dovedit însă a fi neviabilă (ca și întregul plan de organizare promovat de „Iujnîi Rabocii“), așa că, după căderile în masă din primăvara anului 1902, „Uniunea“ s-a destrămat. În august 1902, membrii redacției ziarului „Iujnîi Rabocii“ care nu fuseseră arestați au intrat în tratative cu redacția „Iskrei“ în legătură cu activitatea comună în vederea refacerii unității social-democrației ruse. Declarația de solidaritate a grupului „Iujnîi Rabocii“ cu „Iskra“ (publicată în ziarul „Iskra“ nr. 27 din 1 noiembrie 1902 și în „Iujnîi Rabocii“ nr. 10 din decembrie 1902) a avut o mare însemnătate pentru consolidarea forțelor social-democrate din Rusia, în noiembrie 1902, grupul „Iujnîi Rabocii“ împreună cu organizația din Rusia a „Iskrei“, cu Comitetul din Petersburg al P.M.S.D.R. și cu „Uniunea din Nord a P.M.S.D.R.“ participă la înființarea Comitetului de organizare pentru convocarea Congresului al II-lea al partidului și ia parte la activitatea acestui comitet.
Grupul „Iujnîi Rabocii“ a desfășurat o importantă activitate revoluționară în Rusia; totodată însă, grupul a vădit tendințe oportuniste în rezolvarea problemelor cu privire la atitudinea față de burghezia liberală și de mișcarea țărănească și a conceput un plan separatist de înființare a unui ziar pe întreaga Rusie care să apară paralel cu „Iskra“.
La Congresul al II-lea al P.M.S.D.R., delegații grupului „Iujnîi Rabocii“ s-au situat pe o poziție de „centru“ (Lenin îi numea pe reprezentanții „centrului“ „oportuniști de centru“). Congresul al II-lea a hotărît să dizolve grupul „Iujnîi Rabocii“, precum și toate celelalte grupuri și organizații social-democrate separate (vezi „Rezoluțiile și hotărîrile congreselor, conferințelor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și ale plenarelor C.C.“, partea I, Editura pentru literatură politică, 1954, pag. 57).
79. V. I. Lenin se referă la foaia volantă „Întrebări cu privire la situația clasei muncitoare din Rusia“ (1898) și la broșura-chestionar „Întrebări în vederea culegerii de date cu privire la situația clasei muncitoare din Rusia“ (1899), editate de redacția ziarului „Raboceaia Mîsl“. Foaia volantă cuprindea 17 întrebări, iar broșura — 158, cu privire la condițiile de muncă și de viață ale muncitorilor.
80. Mișcarea grevistă din 1895 a cuprins numeroase fabrici de textile din Vladimir, Moscova, Tver și din alte gubernii din Centrul industrial. Cea mai cunoscută a fost greva muncitorilor de la manufactura din Nikolskoe a lui Savva Morozov din ianuarie 1885. Principalele revendicări ale muncitorilor erau reducerea amenzilor, reglementarea condițiilor de angajare etc. Greva a fost condusă de muncitorii înaintați P. A. Moiseenko, L. Ivanov și V. S. Volkov. Această grevă de la Morozov, la care au luat parte aproximativ 8 000 de muncitori, a fost înăbușită cu ajutorul trupelor țariste; 33 de muncitori participanți la grevă au fost deferiți justiției, iar unui număr de peste 600 de muncitori li s-a interzis să mai rămînă în localitate. Sub influența mișcării greviste din 1885—1886, guvernul țarist s-a văzut silit să promulge legea din 3 (15) iunie 1886 (așa-numita „lege cu privire la amenzi“).