Vom începe tot prin a lăuda revista „Rabocee Delo“. „Literatura de demascare şi lupta proletară“, aşa îşi intitulează Martînov articolul din „Rabocee Delo“ nr. 10 cu privire la divergenţele cu „Iskra“. „Nu ne putem mărgini numai la demascarea rînduielilor care stau în calea dezvoltării lui (a partidului muncitoresc). Trebuie să ştim să ne facem ecoul intereselor imediate şi curente ale proletariatului“ (pag. 63) — astfel îşi formulează el esenţa acestor divergenţe. „...«Iskra»... este de fapt un organ de opoziţie revoluţionară care demască rînduielile de la noi, şi în primul rînd rînduielile politice... Noi însă lucrăm şi vom lucra pentru cauza muncitorească în strînsă legătură organică cu lupta proletară“ (ibid.). Trebuie să-i fim recunoscători lui Martînov pentru această formulare. Ea prezintă un mare interes general, fiindcă în fond cuprinde nu numai divergenţele dintre noi şi „Rabocee Delo“, ci în general toate divergenţele dintre noi şi „economişti“ în problema luptei politice. Am mai arătat că „economiştii“ nu neagă în mod absolut „politica“, numai că ei alunecă permanent de la înţelegerea social-democrată a politicii la cea trade-unionistă. Întocmai aşa alunecă şi Martînov, şi de aceea sîntem de acord să-l luăm tocmai pe el ca exemplu pentru a ilustra erorile economiste în problema respectivă. Împotriva acestei alegeri nu vor fi în drept să ridice vreo obiecţie — ne vom strădui să dovedim acest lucru — nici autorii „Suplimentului special al ziarului «Raboceaia Mîsl»“, nici autorii manifestului „Grupului autoeliberării“, nici autorii scrisorii „economiste“ din nr. 12 al „Iskrei“.
Toată lumea ştie că larga răspîndire şi întărire a luptei economice *1 a mers mînă în mînă cu crearea unei „literaturi“ de demascare economică (care arată adevărul cu privire la rînduielile din fabrici şi la situaţia muncitorilor). Conţinutul principal al „manifestelor“ îl forma demascarea stării de lucruri din fabrici; în scurtă vreme muncitorii au fost cuprinşi de o adevărată pasiune pentru demascări. De îndată ce muncitorii au văzut că cercurile social-democrate vor şi pot să le dea un nou fel de manifeste, care spun tot adevărul despre viaţa lor de mizerie, despre munca lor peste măsură de grea şi despre lipsa lor de drepturi, a început să vină, se poate spune, o adevărată avalanşă de corespondenţe din fabrici şi uzine. Această „literatură de demascare“ stîrnea o mare senzaţie nu numai în fabrica ale cărei rînduieli erau biciuite în manifestul respectiv, ci şi în toate fabricile în care se auzise cîte ceva despre faptele denunţate. Şi fiindcă suferinţele şi nevoile muncitorilor din diferitele întreprinderi şi profesiuni au multe trăsături comune, „adevărul despre viaţa muncitorului“ stîrnea entuziasmul tuturor. O adevărată pasiune de „a se vedea publicat“, o nobilă pasiune pentru această formă embrionară de război împotriva întregii orînduiri sociale actuale, bazate pe jaf şi asuprire, a cuprins pînă şi pe muncitorii cei mai înapoiaţi. Şi de cele mai multe ori „manifestele“ însemnau, într-adevăr, o declaraţie de război, pentru că demascările stîrneau o foarte mare frămîntare printre muncitori, îndemnîndu-i să ceară cu toţii înlăturarea blestemăţiilor celor mai scandaloase şi insuflîndu-le hotărîrea de a susţine prin greve aceste revendicări. În cele din urmă fabricanţii înşişi au fost în aşa măsură siliţi să recunoască faptul că aceste manifeste au semnificaţia unor declaraţii de război, încît de cele mai multe ori nici nu voiau să aştepte pînă ce va izbucni războiul propriu-zis. Demascările, ca întotdeauna, au devenit o forţă prin simplul fapt al apariţiei lor, dobîndind însemnătatea unei puternice presiuni de ordin moral. De multe ori se întîmpla ca în urma simplei apariţii a unui manifest, revendicările muncitorilor să fie satisfăcute total sau în parte. Într-un cuvînt, demascările economice (demascarea stării de lucruri din fabrici) au fost şi rămîn o pîrghie însemnată în lupta economică. Şi ele îşi vor păstra această însemnătate atîta timp cît va exista capitalismul, care generează în mod necesar autoapărarea muncitorilor. În ţările europene cele mai înaintate se mai poate vedea încă şi astăzi că demascarea blestemăţiilor din vreun „meşteşug“ dintr-un fund de provincie sau a celor dintr-o ramură de muncă la domiciliu, uitată de toată lumea, serveşte ca punct de plecare pentru deşteptarea conştiinţei de clasă, pentru începerea luptei sindicale şi pentru răspîndirea socialismului *2.
Marea majoritate a social-democraţilor ruşi din ultima vreme au fost aproape în întregime absorbiţi de munca lor de a organiza demascarea stării de lucruri din fabrici. E de ajuns să ne amintim de „Raboceaia Mîsl“, pentru a ne convinge pînă unde a ajuns această absorbire şi cum se dă uitării faptul că, în fond, această activitate ca atare nu este încă social-democrată, ci doar trade-unionistă. Demascările se refereau, în fond, numai la relaţiile dintre muncitorii dintr-o anumită profesiune şi patronii lor, iar singurul lor rezultat era că cei care-şi vindeau forţa de muncă învăţau să vîndă această „marfă“ în condiţii mai avantajoase şi să lupte cu cumpărătorul în cadrul unei tranzacţii pur comerciale. Aceste demascări puteau să devină (cu condiţia să fie folosite într-un anumit fel de organizaţia revoluţionarilor) un început şi o parte integrantă ale activităţii social-democrate, dar puteau şi să ducă (iar în condiţiile ploconirii în faţa spontaneităţii trebuiau să ducă) la lupta „exclusiv sindicală“ şi la o mişcare muncitorească nesocial-democrată. Social-democraţia conduce lupta clasei muncitoare nu numai în vederea obţinerii unor condiţii avantajoase de vînzare a forţei de muncă, ci şi în vederea desfiinţării orînduirii sociale care sileşte pe cei neavuţi să se vîndă celor bogaţi. Social-democraţia reprezintă clasa muncitoare nu numai în relaţiile ei cu un anumit grup de întreprinzători, ci şi în relaţiile ei cu toate clasele societăţii contemporane şi cu statul ca forţă politică organizată. De aici se vede că social-democraţii nu numai că nu se pot mărgini la lupta economică, dar nici măcar nu pot admite ca organizarea demascărilor economice să constituie activitatea lor precumpănitoare. Noi trebuie să ne ocupăm în mod activ de educarea politică a clasei muncitoare, de dezvoltarea conştiinţei ei politice. Acum, după primul atac dat de „Zarea“ şi de „Iskra“ împotriva economismului, „toată lumea este de acord“ cu acest lucru (deşi unii numai în vorbe, aşa cum vom vedea îndată).
Se pune întrebarea: în ce trebuie deci să constea educaţia politică? Ne putem oare limita la propagarea ideii de ostilitate a clasei muncitoare faţă de absolutism? Fireşte că nu! Nu este de ajuns să explicăm muncitorilor că ei sînt asupriţi politiceşte (după cum nu era de ajuns să le explicăm antagonismul dintre interesele lor şi interesele patronilor). Trebuie să facem agitaţie în jurul fiecărei manifestări concrete a acestei asupriri (după cum am făcut agitaţie în jurul manifestărilor concrete ale asupririi economice). Şi cum această asuprire se răsfrînge asupra celor mai diferite clase ale societăţii, cum această asuprire se manifestă în cele mai diferite domenii de viaţă şi de activitate, în domeniul profesional, civic, în domeniul vieţii private, al vieţii de familie, în domeniul religios, ştiinţific etc. etc., nu este oare evident că, dacă nu luăm asupra noastră organizarea demascării politice multilaterale a absolutismului, nu ne îndeplinim sarcina de a dezvolta conştiinţa politică a muncitorilor? Căci pentru a face agitaţie în jurul manifestărilor concrete ale asupririi, trebuie să demascăm aceste manifestări (aşa cum, pentru a face agitaţie economică, a fost nevoie să demascăm abuzurile din fabrici).
S-ar părea că este limpede. Dar tocmai aici se vădeşte că în privinţa necesităţii de a dezvolta sub toate aspectele conştiinţa politică, „toată lumea“ este de acord numai în vorbe. Tocmai aici se vădeşte că, de pildă, „Rabocee Delo“ nu numai că nu şi-a luat sarcina de a organiza (sau cel puţin de a lua iniţiativa de a organiza) demascarea politică multilaterală, dar a căutat chiar să tragă înapoi şi „Iskra“, care şi-a asumat această sarcină. Ascultaţi: „Lupta politică a clasei muncitoare este numai“ (tocmai că nu este numai) „forma cea mai dezvoltată, mai largă şi mai efectivă a luptei economice“ (programul lui „Rabocee Delo“, „R. D.“ nr. 1, pag. 3). „În prezent social-democraţii au sarcina de a imprima, pe cît e posibil, luptei economice însăşi un caracter politic“ (Martînov în nr. 10, pag. 42). „Lupta economică este mijlocul cel mai larg utilizabil pentru atragerea masei în lupta politică activă“ (rezoluţia congresului Uniunii şi „amendamentele“: „Două congrese“, pag. 11 şi 17). Toate aceste teze, după cum poate vedea cititorul, străbat „Rabocee Delo“ chiar de la apariţia ei şi pînă la ultimele „instrucţiuni ale redacţiei“, şi toate exprimă, în mod vădit, o singură concepţie în ceea ce priveşte agitaţia politică şi lupta politică. Să examinăm dar această concepţie din punctul de vedere al părerii care domină în rîndurile tuturor „economiştilor“, anume că agitaţia politică trebuie să urmeze agitaţia economică. Să fie oare adevărat că lupta economică este în general *3 „mijlocul cel mai larg utilizabil“ pentru atragerea masei în lupta politică? Nu e de loc adevărat. Un mijloc nu mai puţin „larg utilizabil“ pentru „atragerea“ masei în lupta politică îl constituie toate manifestările prigoanei poliţieneşti şi ale nelegiuirilor absolutiste, şi nicidecum numai manifestările legate de lupta economică. Zemski nacealnicii şi pedepsele corporale aplicate ţăranilor, venalitatea funcţionarilor şi comportarea poliţiei faţă de „oamenii de rînd“ de la oraşe, lupta împotriva înfometaţilor şi înăbuşirea năzuinţei poporului spre lumină şi ştiinţă, stoarcerea birurilor şi prigonirea sectelor religioase, muştruluirea soldaţilor şi tratarea cazonă a studenţilor şi a intelectualilor liberali, — de ce toate acestea şi mii de alte manifestări de felul acestora ale asupririi, manifestări care nu sînt de-a dreptul legate de lupta „economică“, ar reprezenta în general mijloace şi prilejuri mai puţin „larg utilizabile“ de agitaţie politică pentru atragerea masei în lupta politică? tocmai dimpotrivă: în totalitatea cazurilor curente în care muncitorul suferă (pentru el sau pentru cei apropiaţi lui) din pricina lipsei de drepturi, a arbitrarului şi violenţei, cazurile de prigoană poliţienească în lupta profesională nu constituie, fără îndoială, decît o mică minoritate. Atunci de ce să îngustăm dinainte cadrul agitaţiei politice, proclamînd numai unul din mijloace ca fiind „cel mai larg utilizabil“, cînd pe lîngă acesta social-democratul trebuie să folosească şi alte mijloace care sînt, în general vorbind, nu mai puţin „larg utilizabile“?
În timpuri de mult, de mult apuse (acum un an!...) „Rabocee Delo“ scria: „Revendicările politice imediate devin accesibile maselor după o grevă sau, în cel mai rău caz, după cîteva greve“, „de îndată ce guvernul a pus în acţiune poliţia şi jandarmeria“ (nr. 7, pag. 15, august 1900). Această teorie oportunistă a stadiilor este actualmente respinsă de Uniune, care ne face o concesie, declarînd: „nu e de loc nevoie ca agitaţia politică să fie dusă din capul locului numai pe tărîm economic“ („Două congrese“, pag. 11). Chiar şi numai din faptul că „Uniunea“ se dezice e o parte a vechilor ei erori, viitorul istoric al social-democraţiei ruse va vedea mai bine decît din orice ample raţionamente cît de mult au înjosit „economiştii“ noştri socialismul! Dar ce naivitate din partea Uniunii să-şi închipuie că, renunţînd la o formă de îngustare a politicii, ar putea să ne facă să consimţim la o altă formă de îngustare a ei! Nu ar fi fost oare mai logic să se spună şi aici că lupta economică trebuie dusă pe o scară cît mai largă, că ea trebuie folosită întotdeauna pentru agitaţia politică, dar că „nu este de loc nevoie“ să se considere că lupta economică este mijlocul cel mai larg utilizabil pentru atragerea maselor în lupta politică activă?
Uniunea dă importanţă faptului că a înlocuit expresia „cel mai bun mijloc“, care figura în rezoluţia respectivă a Congresului al 4-lea al Ligii muncitoreşti evreieşti (Bund) 58, prin expresia „mijlocul cel mai larg utilizabil“. Trebuie să recunoaştem că ne-ar fi greu să spunem care din aceste două rezoluţii este mai bună: după părerea noastră, una este mai rea decît cealaltă. Atît Uniunea cît şi Bundul alunecă (poate, în parte, chiar inconştient, sub influenţa tradiţiei) spre interpretarea economistă, trade-unionistă a politicii. Că aceasta se face cu ajutorul expresiei: „cel mai bun“, sau al expresiei: „cel mai larg utilizabil“, asta, în fond, nu schimbă cu nimic problema. Dacă Uniunea ar spune că „agitaţia politică pe tărîm economic“ este mijlocul cel mai larg utilizat (şi nu „utilizabil“), ea ar avea dreptate în ceea ce priveşte o anumită perioadă a dezvoltării mişcării noastre social-democrate. Şi anume, ar avea dreptate în ceea ce-i priveşte pe „economişti“, în ceea ce-i priveşte pe mulţi practicieni (dacă nu majoritatea lor) din anii 1898—1901, pentru că aceşti practicieni-„economişti“ au folosit într-adevăr agitaţia politică (în măsura în care în general au folosit-o!) aproape exclusiv pe tărîm economic. După cum am văzut, şi „Raboceaia Mîsl“ şi „Grupul autoeliberării“ au admis şi chiar au recomandat o asemenea agitaţie politică! „Rabocee Delo“ ar fi trebuit să condamne categoric faptul că agitaţia economică, folositoare, era însoţită de îngustarea dăunătoare a luptei politice. În loc de aceasta însă, ea declară mijlocul cel mai larg utilizat (de către „economişti“) drept mijlocul cel mai larg utilizabil! Nu-i de mirare că, atunci cînd le spunem acestor oameni „economişti“, nu le rămîne altceva de făcut decît să ne ocărască de mama focului, făcându-ne şi „mistificatori“, şi „dezorganizatori“, şi „nunţi papali“, şi „calomniatori“ *4, să se jeluiască în faţa lumii întregi că li s-a adus o ofensă gravă şi mai-mai să jure că „absolut nici o organizaţie social-democrată nu păcătuieşte astăzi prin „economism“ *5. Ah, calomniatorii ăştia, răii ăştia de politici! Nu cumva au inventat dinadins tot „economismul“ ăsta, ca să aducă oamenilor, numai din răutate ofense grave?
Ce sens concret, real are în gura lui Martînov acest mod de a formula sarcina social-democraţiei: „să imprime luptei economice însăşi un caracter politic“? Lupta economică este lupta colectivă a muncitorilor împotriva patronilor pentru condiţii mai avantajoase de vînzare a forţei de muncă, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai ale muncitorilor. Această luptă este în mod necesar o luptă profesională, fiindcă condiţiile de muncă se deosebesc extrem de mult în diferitele profesiuni, şi, prin urmare, lupta pentru îmbunătăţirea acestor condiţii nu poate să fie dusă altfel decît pe profesiuni (de către sindicate în Apus, de către asociaţii profesionale vremelnice şi prin manifeste în Rusia etc.). A imprima „luptei economice însăşi un caracter politic“ înseamnă, prin urmare, a urmări satisfacerea aceloraşi revendicări profesionale şi aceleaşi îmbunătăţiri ale condiţiilor profesionale de muncă cu ajutorul „măsurilor legislative şi administrative“ (cum se exprimă Martînov în pagina următoare, 43, a articolului său). Tocmai acest lucru îl fac şi l-au făcut întotdeauna toate sindicatele muncitoreşti. Răsfoiţi lucrarea savanţilor serioşi (şi oportuniştilor „serioşi“), soţii Webb, şi veţi vedea că sindicatele muncitoreşti din Anglia au înţeles şi înfăptuiesc de multă vreme sarcina de „a imprima luptei economice însăşi un caracter politic“, că ele luptă de multă vreme pentru libertatea de grevă, pentru înlăturarea a tot felul de piedici juridice puse mişcării cooperatiste şi sindicale, pentru adoptarea unor legi de ocrotire a femeilor şi copiilor, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă prin legislaţia sanitară şi industrială etc.
Aşadar, îndărătul frazei pompoase: „a imprima luptei economice însăşi un caracter politic“, care sună „teribil“ de profund şi de revoluţionar, se ascunde în fond tendinţa tradiţională de a coborî politica social-democrată la nivelul politicii trade-unioniste! Sub pretextul că corijează unilateralitatea „Iskrei“, care pune, vedeţi dv., „revoluţionarea dogmei mai presus de revoluţionarea vieţii“ *6, ni se serveşte ca un lucru nou lupta pentru reforme economice. Într-adevăr, fraza: „a imprima luptei economice însăşi un caracter politic“ nu conţine nimic altceva decît lupta pentru reforme economice. Martînov însuşi ar fi putut ajunge la această concluzie simplă dacă s-ar fi gîndit mai bine la sensul propriilor sale cuvinte. „Partidul nostru — spune el, folosind împotriva „Iskrei“ arma sa cea mai teribilă — ar putea şi ar trebui să prezinte guvernului revendicări concrete de măsuri administrative şi legislative împotriva exploatării economice, împotriva şomajului, împotriva foametei etc.“ („Rabocee Delo“ nr. 10, pag. 42—43). Revendicări concrete de măsuri — oare aceasta nu înseamnă a cere reforme sociale? Şi mai întrebăm o dată pe cititorii nepărtinitori: îi calomniem noi oare pe rabocedelţi (să mi se ierte această greoaie expresie curentă) numindu-i bernsteinieni deghizaţi atunci cînd prezintă teza necesităţii luptei pentru reforme economice ca pe o divergenţă a lor cu „Iskra“?
Social-democraţia revoluţionară a inclus şi include întotdeauna în activitatea sa lupta pentru reforme. Dar ea se foloseşte de agitaţia „economică“ nu numai pentru a prezenţa guvernului revendicarea de a înfăptui diferite măsuri, dar şi (în primul rînd) revendicarea de a înceta să mai fie un guvern absolutist. În afară de aceasta, ea socoteşte de datoria sa să prezinte guvernului această revendicare nu numai pe tărîmul luptei economice, ci şi pe tărîmul tuturor manifestărilor vieţii social-politice în general. Într-un cuvînt, ea subordonează lupta pentru reforme, ca o parte a întregului, luptei revoluţionare pentru libertate şi pentru socialism. Martînov însă reînvie sub o altă formă teoria stadiilor, căutînd să prescrie luptei politice o cale de dezvoltare neapărat economică, ca să zicem aşa. Prin faptul că într-un moment de creştere a valului revoluţionar el formulează „sarcina“ pretins deosebită a luptei pentru reforme, prin aceasta trage partidul înapoi şi dă apă la moară atît oportunismului „economist“ cît şi celui liberal.
Mai departe. Ascunzînd pudic lupta pentru reforme sub teza pompoasă: „a imprima luptei economice însăşi un caracter politic“, Martînov cere, ca ceva deosebit, numai reforme economice (ba chiar numai reforme privind reglementarea muncii în fabrici). De ce a făcut el asta, nu ştim. Să fie oare o simplă scăpare din vedere? Dar dacă el s-ar referi nu numai la reformele „privind reglementarea muncii în fabrici“, întreaga sa teză, citată mai sus, şi-ar pierde orice sens. Să fie oare pentru că el consideră posibile şi probabile din partea guvernului numai „concesii“ în domeniul economic? *7 Dacă-i aşa, avem de-a face aici cu o eroare ciudată: concesiile sînt posibile şi se fac şi în domeniul legislaţiei referitoare la pedepsele corporale, paşapoarte interne, plăţi de răscumpărare, secte religioase, cenzură etc. etc. Pentru guvern concesiile (sau pseudoconcesiile) „economice“ sînt, fireşte, cele mai ieftine şi mai avantajoase, fiindcă prin aceasta el nădăjduieşte să cîştige încrederea maselor muncitoreşti. Dar tocmai de aceea noi, social-democraţii, nu trebuie să încurajăm în nici un chip şi absolut prin nimic părerea (sau impresia rezultată dintr-o neînţelegere) că am pune mai mult preţ pe reformele economice şi că tocmai pe acestea noi le-am socoti ca fiind deosebit de importante etc. „Aceste revendicări — spune Martînov vorbind de revendicările concrete de măsuri legislative şi administrative pe care le-a formulat mai sus — n-ar fi o vorbă goală, căci ele, întrucît promit anumite rezultate palpabile, ar putea fi susţinute în mod activ de masele muncitoreşti“... Noi nu sîntem „economişti“, o nu! Noi numai ne tîrîm în faţa caracterului „palpabil“ al rezultatelor concrete tot atît de slugarnic ca şi domnii Bernstein, Prokopovici, Struve, R. M. e tutti quanti *8! Noi lăsăm numai să se înţeleagă (împreună cu Narcis Tuporîlov) că tot ce nu „promite rezultate palpabile“ este „o vorbă goală“! Noi ne exprimăm numai în aşa fel, ca şi cum masele muncitoreşti nu ar fi capabile (şi n-ar fi dovedit capacitatea lor, în ciuda celor care vor să le atribuie propriul lor filistinism) să susţină în mod activ orice protest împotriva absolutismului, chiar şi atunci cînd aceasta nu-i promite absolut nici un rezultat palpabil!
Să luăm, de pildă, aceleaşi exemple date chiar de Martînov în legătură cu „măsurile“ împotriva şomajului şi foametei. În timp ce revista „Rabocee Delo“ se ocupă, judecînd după promisiunea ei, de elaborarea şi formularea unor „revendicări concrete (sub formă de proiecte de lege?) de măsuri legislative şi administrative“, „care promit rezultate palpabile“, „Iskra“, „care în mod invariabil pune revoluţionarea dogmei mai presus de revoluţionarea vieţii“, a căutat să explice legătura indisolubilă dintre şomaj şi întreaga orînduire capitalistă, a avertizat că „vine foametea“, a demascat „lupta“ poliţienească „împotriva înfometaţilor“ şi revoltătorul „regulament provizoriu al regimului de ocnă“; în acelaşi timp „Zarea“ a publicat sub formă de broşură de agitaţie acea parte din „Cronica internă“ *9 în care este vorba de foamete. Dar, dumnezeule, cît de „unilaterali“ s-au dovedit a fi ortodocşii, cu incorigibila lor îngustime de vederi, dogmaticii ăştia surzi la imperativele „vieţii însăşi“. În nici unul din articolele lor nu se găsea — ce grozăvie! — nici o „revendicare concretă“, puteţi să vă închipuiţi, absolut nici una — „care să promită rezultate palpabile“! Nefericiţii dogmatici! Ar trebui daţi la învăţătură la Kricevski şi la Martînov ca să se convingă că tactica este un proces de creştere, a ceea ce creşte etc. şi că luptei economice î n s ă ş i trebuie să i se imprime un caracter politic.
„În afară de însemnătatea ei nemijlocit revoluţionară, lupta economică a muncitorilor împotriva patronilor şi guvernului („lupta economică împotriva guvernului“!!) este importantă şi pentru că face pe muncitori să se lovească mereu de problema lipsei lor de drepturi politice“ (Martînov, pag. 44). Nu cităm această frază pentru a repeta a suta şi a mia oară ceea ce am spus mai sus, ci pentru a mulţumi în mod deosebit lui Martînov pentru această nouă şi admirabilă formulare: „Lupta economică a muncitorilor împotriva patronilor şi guvernului“. Ce minunat! Cu ce talent inegalabil, cu cîtă măiestrie în eliminarea tuturor divergenţelor parţiale şi deosebirilor de nuanţă dintre „economişti“ este exprimată aici, într-o propoziţie concisă şi clară, întreaga esenţă a „economismului“, începînd cu îndemnul muncitorilor la „lupta politică pe care ei o duc în interesul general, în vederea îmbunătăţirii situaţiei tuturor muncitorilor,“ *10, continuînd cu teoria stadiilor şi sfîrşind cu rezoluţia congresului asupra „mijlocului celui mai larg utilizabil“ etc. „Lupta economică împotriva guvernului“ este tocmai politica trade-unionistă, care este încă foarte, foarte departe de politica social-democrată.
„Cît de mulţi Lomonosovi social-democraţi au apărut la noi în ultimul timp!“ a remarcat o dată un tovarăş, făcînd aluzie la uimitoarea înclinaţie a multora dintre cei care înclină spre „economism“ de a căuta să ajungă neapărat „cu propria lor minte“ la adevăruri mari (de felul aceluia că lupta economică face pe muncitori să se lovească de problema lipsei lor de drepturi) şi de a ignora în acelaşi timp, cu superbul dispreţ al unui geniu înnăscut, tot ce a dat dezvoltarea anterioară a gîndirii revoluţionare şi a mişcării revoluţionare. Un asemenea geniu înnăscut este Lomonosov-Martînov. Aruncaţi o privire asupra articolului său „Probleme la ordinea zilei“ şi veţi vedea cum ajunge „cu propria lui minte“ la lucruri de mult spuse de Akselrod (pe care Lomonosov al nostru îl trece, bineînţeles, cu totul sub tăcere), cum, de exemplu, începe să înţeleagă că nu putem ignora atitudinea opoziţionistă a uneia sau alteia din păturile burgheziei („Rabocee Delo“ nr. 9, pag. 61, 62, 71; compară cu „Răspunsul“ dat de redacţia revistei „Rabocee Delo“ lui Akselrod, pag. 22, 23—24) etc. Dar — vai! — el „ajunge“ numai, „începe“ numai, şi nimic mai mult, căci e totuşi atît de departe de a înţelege ideia lui Akselrod, încît vorbeşte de „lupta economică împotriva patronilor şi guvernului“. Trei ani de zile (1898—1901) a făcut „Rabocee Delo“ eforturi să-l înţeleagă pe Akselrod, — şi totuşi nu l-a înţeles! Poate că aceasta se explică tot prin faptul că social-democraţia, „ca şi omenirea“, îşi pune întotdeauna numai sarcini pe care le poate realiza?
Dar trăsătura distinctivă a Lomonosovilor nu constă numai în faptul că sînt multe lucruri pe care nu le cunosc (aceasta încă n-ar fi o nenorocire chiar atît de mare!), dar şi în faptul că nu sînt conştienţi de ignoranţa lor. Aceasta este o adevărată nenorocire, şi de aici porneşte hotărîrea lor de a se apuca de îndată „să aprofundeze“ pe Plehanov.
„De cînd a scris Plehanov cartea menţionată („Despre sarcinile socialiştilor în lupta împotriva foametei în Rusia“) a curs multă apă pe gîrlă — ne spune Lomonosov-Martînov. — Social-democraţii care au condus timp de 10 ani lupta economică a clasei muncitoare... n-au reuşit încă să dea o fundamentare teoretică amplă tacticii partidului. Acum această problemă a devenit de actualitate. Şi dacă am vrea să dăm o asemenea fundamentare teoretică, ar trebui neapărat să aprofundăm considerabil principiile de tactică pe care le-a dezvoltat cîndva Plehanov... Acum ar trebui să definim deosebirea dintre propagandă şi agitaţie altfel decît a făcut-o Plehanov“ (cu puţin înainte Martînov citase cuvintele lui Plehanov: „Propagandistul transmite multe idei unuia sau mai multor oameni, pe cînd agitatorul transmite o singură idee sau numai cîteva idei, dar o transmite unei mase întregi de oameni“). „Prin propagandă noi am înţelege explicarea revoluţionară a întregii orînduiri sociale de astăzi sau a unora dintre manifestările ei, indiferent dacă această explicare este făcută într-o formă accesibilă numai cîtorva sau unei mase largi. Prin agitaţie, în înţelesul strict al cuvîntului (sic!), am înţelege chemarea masei la anumite acţiuni concrete, contribuirea la intervenţia revoluţionară directă a proletariatului în viaţa socială“.
Felicităm social-democraţia rusă, ba chiar şi pe cea internaţională, pentru această terminologie nouă, martînovistă, mai riguroasă şi mai profundă. Pînă acum credeam (împreună cu Plehanov şi cu toţi conducătorii mişcării muncitoreşti internaţionale) că propagandistul, cînd tratează, de pildă, problema şomajului, trebuie să explice natura capitalistă a crizelor, să arate din ce cauză sînt ele inevitabile în societatea contemporană, să înfăţişeze necesitatea transformării acestei societăţi într-o societate socialistă etc. Într-un cuvînt, el trebuie să aducă „multe idei“, atît de multe, încît în totalitatea lor nu vor putea fi însuşite dintr-o dată decît de un număr (relativ) mic de persoane. Agitatorul însă, cînd vorbeşte despre aceeaşi problemă, va alege exemplul cel mai izbitor şi mai cunoscut tuturor ascultătorilor lui — bunăoară, moartea de inaniţie a familiei unui şomer, creşterea mizeriei etc. — şi, folosind acest fapt cunoscut de toată lumea, îşi va concentra toate eforturile pentru a transmite „masei“ o singură idee, şi anume: cît de absurdă este contradicţia dintre creşterea bogăţiei şi creşterea mizeriei, va căuta să trezească nemulţumirea şi revolta masei împotriva acestei nedreptăţi flagrante, lăsînd pe seama propagandistului explicarea completă a acestei contradicţii. De aceea propagandistul acţionează mai ales prin intermediul cuvîntului tipărit, iar agitatorul prin viu grai. Propagandistului i se cer alte însuşiri decît agitatorului. Pe Kautsky şi pe Lafargue, de pildă, îi considerăm propagandişti, iar pe Bebel şi Guesde agitatori. A admite însă că există un al treilea domeniu sau o a treia funcţie a activităţii practice, încadrînd în această funcţie „chemarea maselor la anumite acţiuni concrete“, este cea mai mare absurditate, fiindcă „chemarea“, ca act singular, ori întregeşte în chip firesc şi necesar şi tratatul teoretic, şi broşura de propagandă, şi cuvîntarea agitatorică, ori reprezintă o funcţie pur executivă. Într-adevăr, să luăm, de pildă, lupta actuală a social-democraţilor germani împotriva taxelor vamale pe cereale. Teoreticienii scriu studii asupra politicii vamale şi „cheamă“, să zicem, la luptă pentru tratate comerciale şi pentru libertatea comerţului; propagandistul face acelaşi lucru în revistă, iar agitatorul în cuvîntări publice. „Acţiunile concrete“ ale masei constau în acest moment în semnarea de petiţii adresate Reichstagului, prin care se cere să nu fie mărite taxele vamale pe cereale. Chemarea la aceste acţiuni porneşte indirect de la teoreticieni, propagandişti şi agitatori, iar direct de la muncitorii care adună semnături în fabrici şi prin case. După „terminologia martînovistă“ ar reieşi — nu-i aşa? — că Kautsky şi Bebel sînt amîndoi propagandişti, iar cei care adună semnături sînt agitatori.
Exemplul germanilor m-a făcut să mă gîndesc la cuvîntul german Verballhornung, adică, textual, balhornizare. Johann Ballhorn a fost un editor din Leipzig care a trăit în secolul al XVI-lea. El a scos un abecedar care, aşa cum se obişnuieşte, conţinea şi un desen înfăţişînd un cocoş. Numai că imaginea acestui cocoş nu era cea obişnuită, cu pinteni la picioare, ci cocoşul era înfăţişat fără pinteni, dar cu două ouă alături de el. Pe coperta abecedarului era adăugat: „ediţie îmbunătăţită de Johann Ballhorn“. De atunci germanii numesc Verballhornung o astfel de „îmbunătățire“, care în realitate este o înrăutăţire. Şi fără să vrei îţi aminteşti de Ballhorn cînd vezi cum îl „aprofundează“ Martînovii pe Plehanov...
Pentru ce „a născocit“ Lomonosov al nostru acest talmeş-balmeş? Pentru a ilustra că „Iskra“ „dă atenţie numai unei laturi a problemei, cum a făcut şi Plehanov încă în urmă cu cincisprezece ani“ (39). „În «Iskra», cel puţin în momentul de faţă, sarcinile propagandei împing sarcinile agitaţiei pe planul al doilea“ (52). Dacă traducem această ultimă frază din limba lui Martînov în limba pe care o vorbeşte toată lumea (căci omenirea n-a avut încă timp să-şi însuşească terminologia nou descoperită), ajungem la următoarele: în „Iskra“ sarcinile propagandei politice şi ale agitaţiei politice împing pe planul al doilea sarcina „de a prezenta guvernului revendicări concrete de măsuri legislative şi administrative“ „care să promită anumite rezultate palpabile“ (sau revendicări de reforme sociale, dacă ne este permis să mai folosim o dată, o singură dată, vechea terminologie a vechii omeniri, care încă n-a ajuns la nivelul lui Martînov). Propunem cititorului să compare cu această teză următoarea tiradă:
„Izbitor în aceste programe“ (programele social-democraţilor revoluţionari) „este şi faptul că ele pun mereu pe primul plan avantajele activităţii muncitorilor în parlament (care nu există la noi), ignorînd cu desăvîrşire (din cauza nihilismului lor revoluţionar) însemnătatea participării muncitorilor la adunările fabricanţilor pentru reglementarea muncii în fabrici, adunări care există la noi... sau fie şi a participării muncitorilor la administraţia comunală...“
Autorul acestei tirade exprimă ceva mai de-a dreptul, mai limpede şi mai deschis decît Martînov aceeaşi idee la care Lomonosov-Martînov a ajuns cu propria sa minte. Acest autor este R. M., care a scris această tiradă în „Suplimentul special al ziarului «Raboceaia Mîsl»“ (pag. 15).
Lansînd împotriva „Iskrei“ „teoria“ sa a „creşterii combativităţii masei muncitoreşti“, Martînov şi-a dovedit de fapt tendinţa de a minimaliza această combativitate, deoarece el a declarat că mijlocul preferabil, deosebit de important şi „cel mai larg utilizabil“ pentru trezirea acestei combativităţi şi tărîmul desfăşurării ei este aceeaşi luptă economică în faţa căreia se prosternau şi toţi „economiştii“. Această eroare tocmai de aceea este caracteristică pentru că nu este proprie numai lui Martînov. În realitate, „creşterea combativităţii masei muncitoreşti“ poate fi dobîndită numai dacă nu ne vom limita la „agitaţia politică pe tărîm economic“. Iar una din condiţiile esenţiale pentru extinderea necesară a agitaţiei politice este organizarea demascărilor politice multilaterale. Altfel decît pe baza acestor demascări nu poate fi cultivată conştiinţa politică şi combativitatea revoluţionară a maselor. De aceea această activitate constituie una din funcţiile cele mai importante ale întregii social-democraţii internaţionale, deoarece nici libertatea politică nu elimină cîtuşi de puţin necesitatea activităţii de demascare, ci îi schimbă doar întrucîtva sfera. De pildă, partidul german îşi consolidează îndeosebi poziţiile şi îşi extinde influenţa datorită tocmai energiei neobosite a campaniei lui de demascare politică. Conştiinţa clasei muncitoare nu poate fi o conştiinţă cu adevărat politică dacă muncitorii nu sînt deprinşi să reacţioneze la absolut toate cazurile de samavolnicie şi asuprire, de violenţă şi abuz, oricare ar fi clasele care ar avea de suferit de pe urma acestor cazuri, şi totodată să reacţioneze tocmai din punctul de vedere social-democrat, şi nu din vreun alt punct de vedere. Conştiinţa maselor muncitoreşti nu poate fi o conştiinţă cu adevărat de clasă dacă muncitorii nu vor învăţa, pe baza faptelor şi evenimentelor politice concrete, şi anume a celor la ordinea zilei (de actualitate), să observe pe fiecare din celelalte clase sociale în toate manifestările vieţii lor intelectuale, morale şi politice, dacă nu vor învăţa să aplice în practică analiza materialistă şi aprecierea materialistă a tuturor laturilor activităţii şi vieţii tuturor claselor, păturilor şi grupurilor populaţiei. Cine îndreaptă atenţia, spiritul de observaţie şi conştiinţa clasei muncitoare exclusiv sau fie chiar în primul rînd asupra ei însăşi, acela nu este social-democrat, deoarece conştiinţa de sine a clasei muncitoare este indisolubil legată de deplina claritate nu numai a ideilor teoretice... sau poate mai bine ar fi să spunem: nu atît a ideilor teoretice despre relaţiile dintre toate clasele societăţii actuale, cît a ideilor dobîndite în această direcţie din experienţa vieţii politice. Iată de ce teoria „economiştilor“ noştri, potrivit căreia lupta economică ar fi mijlocul cel mai larg utilizabil pentru atragerea maselor în mişcarea politică, este atît de profund dăunătoare şi atît de profund reacţionară prin semnificaţia ei practică. Pentru a deveni social-democrat, muncitorul trebuie să-şi reprezinte clar natura economică şi fizionomia social-politică ale moşierului şi ale popii, ale demnitarului şi ale ţăranului, ale studentului şi ale vagabondului, să le cunoască părţile tari şi pe cele slabe, să ştie să se orienteze în frazeologia curentă şi în feluritele sofisme sub care fiecare clasă şi fiecare pătură îşi ascunde năzuinţele ei egoiste şi adevărata ei „fire“, să ştie să-şi dea seama ce instituţii şi ce legi oglindesc şi cum anume oglindesc cutare sau cutare interese. Şi nu există nici o carte prin care poate fi dobîndită această „reprezentare limpede“. Ea poate fi dată numai de tablourile vii şi de demascarea promptă a celor ce se petrec în momentul respectiv în jurul nostru, a lucrurilor despre care toţi laolaltă şi fiecare în felul lui vorbesc în gura mare sau numai în şoaptă, care îşi găsesc expresia în cutare sau cutare evenimente, cifre, sentinţe judecătoreşti etc. etc. Această demascare politică multilaterală este condiţia necesară şi esenţială a cultivării combativităţii revoluţionare a maselor.
De ce muncitorul rus dă încă în prea mică măsură dovadă de combativitate revoluţionară în legătură cu comportarea sălbatică a poliţiei faţă de popor, cu persecutarea sectanţilor, cu maltratarea ţăranilor, cu infamiile cenzurii, cu schingiuirea soldaţilor, cu înăbuşirea celor mai inofensive aspiraţii culturale etc.? Nu cumva din cauză că „lupta economică“ nu-l face „să se lovească“ de aceste lucruri, pentru că ele nu-i prea „promit“ „rezultate palpabile“, „pozitive“? Nu, această părere nu reprezintă, repetăm, nimic altceva decît o încercare de a arunca vina ta asupra altuia, de a atribui propriul tău filistinism (şi bernsteinism) masei muncitoreşti. Trebuie să ne învinuim pe noi, propria noastră rămînere în urmă faţă de mişcarea maselor, să ne învinuim că n-am fost încă în stare să organizăm demascări destul de ample, de pregnante şi de prompte ale tuturor acestor infamii. Dacă vom face acest lucru (pe care putem şi trebuie să-l facem), atunci şi cel mai înapoiat muncitor va înţelege sau va simţi că studentul şi sectantul, ţăranul şi scriitorul sînt batjocoriţi şi maltrataţi de aceleaşi forţe ale întunericului care-l asupresc şi pe el şi-l strivesc în viaţă pas cu pas. Şi cînd va simţi aceasta, el va fi cuprins de dorinţa, de o dorinţă irezistibilă, de a reacţiona, şi va fi în stare astăzi să huiduiască pe cenzori, mîine să demonstreze în faţa locuinţei guvernatorului care a înăbuşit o răscoală ţărănească, poimîine să dea o lecţie jandarmilor în sutană care îşi iau rolul de sfîntă inchiziţie etc. Am făcut încă foarte puţin, aproape nimic n-am făcut pentru a arunca în rîndurile maselor muncitoreşti demascări prompte şi multilaterale. Mulţi dintre noi nici nu sînt încă conştienţi de această datorie a lor; ei se tîrăsc spontan în coada „luptei mărunte de zi cu zi“, dusă în cadrul îngust al vieţii de fabrică. Şi în această situaţie a spune că „«Iskra» are tendinţa de a diminua importanţa mersului progresiv al luptei mărunte de zi cu zi în comparaţie cu importanţa propagării unor idei strălucite şi desăvîrşite“ (Martînov, pag. 61) înseamnă a trage partidul înapoi, înseamnă a apăra şi a proslăvi lipsa noastră de pregătire şi rămînerea noastră în urmă.
Cît priveşte chemarea maselor la acţiune, ea va veni de la sine de îndată ce va începe să se desfăşoare o agitaţie politică energică şi vor avea loc demascări vii şi pregnante. A prinde pe cineva asupra faptului şi a-l înfiera pe loc în faţa tuturor şi pretutindeni, acest lucru are mai mult efect decît orice „chemare“, iar acest efect este adeseori atît de puternic, încît este cu neputinţă să stabileşti apoi cine de fapt „a chemat“ mulţimea şi cine a propus cutare sau cutare plan de demonstraţie etc. Să chemi — nu în sensul general, ci în sensul concret al cuvîntului —, acest lucru se poate face numai la locul acţiunii; să cheme poate numai cine este gata să pornească el însuşi imediat la acţiune. Iar datoria noastră, a publiciştilor social-democraţi, este să adîncim, să lărgim şi să intensificăm demascările politice şi agitaţia politică.
Şi fiindcă veni vorba despre „chemări“. Singurul organ care înainte de evenimentele din primăvară a chemat pe muncitori să intervină activ într-o problemă ce nu promitea muncitorilor nici un rezultat palpabil, cum era încorporarea forţată a studenţilor, a fost „Iskra“. Îndată după publicarea ordonanţei din 11 ianuarie cu privire la „încorporarea a 183 de studenţi“, „Iskra“ a publicat un articol în această chestiune (nr. 2, februarie), şi înainte de a fi început vreo demonstraţie, a chemat de-a dreptul pe „muncitor să vină în ajutorul studentului“, a chemat ”poporul“ să dea o ripostă făţişă insolentei provocări a guvernului *11. Întrebăm pe oricine: cum se explică faptul interesant că Martînov, care vorbeşte atit de mult de „chemări“, care consideră chiar „chemările“ drept un gen deosebit de activitate, nu a pomenit nici un cuvînt despre această chemare? Şi, aşa stînd lucrurile, faptul că Martînov acuză „Iskra“ de unilateralitate pentru că nu „cheamă“ în suficientă măsură la luptă pentru revendicări „care promit rezultate palpabile“ nu este oare o dovadă de filistinism?
„Economiştii“ noştri, inclusiv „Rabocee Delo“, au avut succes datorită faptului că s-au adaptat muncitorilor înapoiaţi. Dar muncitorul social-democrat, muncitorul revoluționar (şi numărul acestor muncitori creşte într-una) va respinge cu indignare toate aceste raţionamente cu privire la lupta pentru revendicări care „promit rezultate palpabile“ etc., deoarece va înţelege că toate acestea sînt simple variante ale vechiului cîntec al sporului de o copeică la rublă. Acest muncitor va spune sfătuitorilor săi de la „Raboceaia Mîsl“ şi „Rabocee Delo“: degeaba vă agitaţi, domnilor, amestecîndu-vă cu atîta zel în treburi cu care sîntem în stare s-o scoatem şi singuri la capăt, şi, în acelaşi timp, vă sustrageţi de la îndeplinirea adevăratelor voastre îndatoriri. Nu e nicidecum inteligent din partea voastră să spuneţi că sarcina social-democraţilor este de a imprima luptei economice însăşi un caracter politic; asta e numai un început şi nu în aceasta constă principala sarcină a social-democraţilor, căci în lumea întreagă, inclusiv în Rusia, poliţia însăşi începe deseori să imprime luptei economice un caracter politic, muncitorii învaţă singuri să înţeleagă de partea cui se situează guvernul *12. Căci doar „lupta economică a muncitorilor împotriva patronilor şi guvernului“, de care faceţi atîta caz de parcă aţi fi descoperit America, este dusă în masă de muncitori din colţurile cele mai îndepărtate ale Rusiei, care au auzit de greve, dar n-au auzit aproape nimic de socialism. Căci doar acea „combativitate“ a noastră, a muncitorilor, pe care voi cu toţii vreţi s-o sprijiniţi formulînd revendicări concrete care promit rezultate palpabile, noi o avem, iar în munca noastră măruntă, sindicală, de zi cu zi, formulăm noi înşine aceste revendicări concrete, de multe ori fără nici un fel de ajutor din partea intelectualilor. Dar noi nu ne mulţumim cu o asemenea combativitate. Nu sîntem nişte copii care pot fi hrăniţi cu terciul unei politici exclusiv „economice“. Noi vrem să ştim tot ceea ce ştiu şi ceilalţi, vrem să cunoaştem în amănunţime toate aspectele vieţii politice şi să luăm parte activă la absolut toate evenimentele politice. Pentru aceasta se cere ca intelectualii să ne repete mai puţin ceea ce ştim şi singuri *13 şi să ne dea mai mult din ceea ce încă nu ştim, din ceea ce noi singuri n-am putea dobîndi niciodată pe baza experienţei cîştigate de noi în activitatea din fabrici şi a celei „economice“, şi anume: cunoştinţe politice. Aceste cunoştinţe, voi, intelectualii, le puteţi dobîndi şi sînteţi datori să ni le împărtăşiţi într-o măsură de o sută şi de o mie de ori mai mare decît aţi făcut-o pînă acum, şi să ni le împărtăşiţi nu numai sub formă de raţionamente, broşuri şi articole (care adeseori sînt — iertaţi-mi sinceritatea! — cam plicticoase), ci neapărat sub forma unei demascări vii a tot ceea ce întreprind astăzi guvernul şi clasele diriguitoare de la noi în toate domeniile vieţii. Îndepliniţi-vă cu mai mult zel această datorie şi vorbiţi mai puţin de „creşterea combativităţii masei muncitoreşti“. Noi sîntem cu mult mai combativi decît credeţi voi şi ştim să susţinem prin lupta de stradă deschisă chiar şi revendicări care nu promit nici un fel de „rezultate palpabile“! Şi, apoi, nu voi aveţi căderea de a face „să crească“ combativitatea noastră, fiindcă vouă înşivă tocmai combativitatea vă lipseşte. Ploconiţi-vă mai puţin, domnilor, în faţa spontaneităţii şi preocupaţi-vă mai mult de creşterea propriei voastre combativităţi!
Mai sus, în notă, am pus faţă în faţă un economist şi un terorist nesocial-democrat, care din întîmplare s-au dovedit a fi solidari între ei. Dar, în general vorbind, între unii şi ceilalţi există nu o legătură întîmplătoare, ci o legătură lăuntrică necesară, despre care va trebui să vorbim mai jos, şi anume va trebui să ne referim la ea în legătură cu problema cultivării combativităţii revoluţionare. Teroriştii de astăzi şi „economiştii“ au o rădăcină comună: ploconirea în faţa spontaneităţii, despre care am vorbit în capitolul precedent ca despre un fenomen general şi pe care o examinăm acum din punctul de vedere al înrîuririi ce o are în domeniul activităţii politice şi al luptei politice. La prima vedere, afirmaţia noastră ar putea să pară un paradox: atît de mare pare să fie deosebirea dintre cei care subliniază „lupta măruntă de zi cu zi“ şi cei care cheamă la o luptă individuală plină de abnegaţie. Dar acesta nu este un paradox. „Economiştii“ şi teroriştii se ploconesc în faţa celor doi poli ai aceluiaşi curent al spontaneităţii: „economiştii“ se ploconesc în faţa spontaneităţii „mişcării pur muncitoreşti“, teroriştii în faţa spontaneităţii înflăcăratei indignări a intelectualilor care nu ştiu sau nu au posibilitatea să lege activitatea revoluţionară într-un singur tot cu mişcarea muncitorească. Celui care şi-a pierdut credinţa sau nu a crezut niciodată în această posibilitate îi este într-adevăr greu să găsească altă ieşire sentimentului său de indignare şi energiei sale revoluţionare decît teroarea. Aşadar, ploconirea în faţa spontaneităţii in ambele direcţii arătate mai sus nu este altceva decît începutul înfăptuirii faimosului program al „Credo“-ului: muncitorii duc „lupta lor economică împotriva patronilor şi guvernului“ (să ne ierte autorul „Credo“-ului că exprimăm ideea lui cu cuvintele lui Martînov! Socotim că sîntem în drept s-o facem, deoarece şi în „Credo“ se spune că, în lupta lor economică, „muncitorii se lovesc de regimul politic“), iar intelectualii duc cu propriile lor forţe lupta politică, fireşte, cu ajutorul terorii! Aceasta-i o concluzie absolut logică şi inevitabilă, asupra căreia nu se poate să nu insistăm, chiar dacă cei care încep să înfăptuiască acest program nu şi-ar da nici ei seama de inevitabilitatea ei. Activitatea politică îşi are logica ei, care nu depinde de conştiinţa celor care, cu cele mai bune intenţii, fie că îndeamnă la teroare, fie că cer să se dea luptei economice însăşi un caracter politic. Iadul e pavat cu bune intenţii, şi în cazul de faţă bunele intenţii nu te scapă încă de atracţia spontană de a merge pe „linia minimei rezistenţe“, pe linia programului pur burghez al „Credo“-ului. Şi doar nu este întîmplător nici faptul că mulţi liberali ruşi — atît liberalii declaraţi cît şi liberalii care poartă o mască marxistă — simpatizează din toată inima cu teroarea şi se străduiesc să sprijine accentuarea tendinţelor teroriste din momentul de faţă.
Cînd a luat naştere „Grupul revoluţionar-socialist Svoboda“, care şi-a pus ca sarcină tocmai sprijinirea la maximum a mişcării muncitoreşti, dar a inclus în program teroarea şi a tins să se emancipeze, ca să zicem aşa, de social-democraţie, — acest fapt a constituit o confirmare în plus a remarcabilei perspicacităţi a lui P. B. Akselrod, care literalmente a prevestit, încă la sfîrşitul anului 1897, aceste rezultate ale oscilărilor social-democrate („Despre sarcinile actuale şi despre tactică“) şi a schiţat renumitele sale „două perspective“. Toate disputele şi divergenţele care au urmat între social-democraţii ruşi sînt deja cuprinse, aşa cum e cuprinsă planta în sămînţă, în aceste două perspective *14.
Din punctul de vedere arătat mai sus, devine limpede şi faptul că „Rabocee Delo“, care n-a rezistat în faţa spontaneităţii „economismului“, n-a rezistat nici în faţa spontaneităţii terorismului. E foarte interesant să menţionăm aici o argumentare specială la care recurge grupul „Svoboda“ în favoarea terorii. El „neagă cu desăvîrşire“ rolul terorii ca mijloc de înfricoşare („Renaşterea revoluţionarismului“, pag. 64); în schimb, pune pe primul plan „însemnătatea ei ca mijloc de excitare (de îmboldire)“. Acest lucru este caracteristic, în primul rînd, ca unul din stadiile de descompunere şi de declin ale acelui cerc de idei tradiţionale (anterioare ideilor social-democrate) în virtutea cărora revoluţionarii au proclamat principiul terorii. A recunoaşte că acum guvernul nu poate fi „înfricoșat“ — şi, prin urmare, nici dezorganizat — prin teroare înseamnă, în fond, a condamna în mod categoric teroarea ca sistem de luptă, ca sferă de activitate consfințită de program. În al doilea rînd, acest lucru este şi mai caracteristic ca model de neînţelegere a sarcinilor noastre imediate pe tărîmul „cultivării combativităţii revoluţionare a maselor“. „Svoboda“ propagă teroarea ca mijloc de „a îmboldi“ mişcarea muncitorească, ca mijloc de a-i da un „puternic impuls“. Cu greu îţi poţi imagina o argumentare care să se respingă singură în mod mai vădit! Se pune întrebarea: oare în viaţa din Rusia să fie atît de puţine infamii, încît să fie nevoie să se mai născocească mijloace speciale pentru a-i „îmboldi“ pe oameni? Şi, pe de altă parte, nu este oare evident că cel pe care nu-l revoltă şi nu-l poate revolta nici măcar samavolnicia din Rusia va privi „scobindu-se în nas“ liniştit şi la lupta dintre guvern şi o mînă de terorişti? Adevărul este că masele muncitoreşti sînt foarte revoltate de ticăloşiile vieţii din Rusia, dar noi nu ştim să strîngem, ca să zicem aşa, şi să concentrăm toate acele picături şi pîrîiaşe ale revoltei populare pe care viaţa rusă e generează în măsură infinit mai mare decît ne închipuim şi credem noi, or, ele trebuie adunate într-un singur torent uriaş. Că această sarcină este realizabilă, aceasta o dovedeşte fără putinţă de tăgadă creşterea uriaşă a mişcării muncitoreşti şi setea de literatură politică, pe care o vădesc muncitorii şi despre care am vorbit mai sus. Iar îndemnul la teroare, ca şi îndemnul de a da luptei economice însăşi un caracter politic, reprezintă forme diferite de sustragere de la datoria cea mai imperioasă a revoluţionarilor ruşi: organizarea unei agitaţii politice multilaterale. „Svoboda“ vrea să înlocuiască agitaţia prin teroare, declarînd pe faţă că, „de îndată ce va începe o agitaţie intensă, energică în rîndurile maselor, teroarea îşi va fi îndeplinit rolul ei de mijloc de excitare (de îmboldire)“ („Renaşterea revoluţionarismului“, pag. 68). Aceasta arată tocmai că atît teroriştii cît şi „economiştii“ subapreciază combativitatea revoluţionară a maselor, în ciuda faptului că evenimentele din primăvară *15 au constituit o mărturie vădită a acestei combativităţi, — unii pornind în căutarea unor „excitanţi“ artificiali, ceilalţi vorbind de „revendicări concrete“. Nici unii nici ceilalţi nu dau destulă atenţie creşterii propriei lor combativităţi în domeniul agitaţiei politice şi al organizării demascărilor politice. Şi acest lucru nu poate fi înlocuit cu nimic altceva, nici acum, nici altă dată.
Am văzut că desfăşurarea unei agitaţii politice foarte ample, prin urmare şi organizarea unor demascări politice multilaterale, constituie o sarcină absolut necesară, sarcina cea mai imperioasă a activităţii, dacă această activitate este cu adevărat social-democrată. Dar noi am ajuns la această concluzie pornind numai de la nevoia cea mai arzătoare a clasei muncitoare de cunoştinţe politice şi de educaţie politică. Or, acesta ar fi un mod prea îngust de a pune problema, deoarece ar însemna ignorarea sarcinilor general-democratice ale oricărei social-democraţii în general şi ale social-democraţiei ruse contemporane în special. Pentru a explica cît mai concret această teză, vom încerca să tratăm problema sub aspectul cel mai „apropiat“ pentru un „economist“, şi anume, sub aspectul practic. „Toată lumea este de acord“ că trebuie să dezvoltăm conştiinţa politică a clasei muncitoare. Se pune întrebarea: cum să facem acest lucru şi ce se cere pentru aceasta? Lupta economică face pe muncitori „să se lovească“ numai de problemele privitoare la atitudinea guvernului faţă de clasa muncitoare şi, de aceea, oricît ne-am strădui să îndeplinim sarcina „de a imprima un caracter politic luptei economice însăşi“, niciodată nu vom putea să ridicăm conştiinţa politică a muncitorilor (pînă la nivelul conştiinţei politice social-democrate) în cadrul acestei sarcini, deoarece acest cadru însuşi este îngust. Formula lui Martînov e interesantă pentru noi nu pentru că este o ilustrare a talentului lui Martînov de a încurca lucrurile, ci pentru că exprimă plastic greşeala fundamentală a tuturor „economiştilor“, şi anume convingerea că am putea dezvolta conştiinţa politică de clasă a muncitorilor, ca să zicem aşa, dinăuntrul luptei lor economice, adică pornind numai (sau mai ales) de la această luptă, bazîndu-ne numai (sau mai ales) pe această luptă. Această concepţie este fundamental greşită; şi tocmai din pricină că „economiştii“, supărîndu-se pe noi pentru polemica pe care o ducem împotriva lor, nu vor să chibzuiască cum se cuvine asupra originii divergenţelor noastre, ajungem la situaţia că literalmente nu ne mai înţelegem unii pe alţii, că vorbim limbi diferite.
Conştiinţa politică de clasă nu poate fi adusă muncitorului decît din afară, adică din afara luptei economice, din afara sferei relaţiilor dintre muncitori şi patroni. Singurul domeniu din care se pot sorbi cunoştinţe politice este domeniul relaţiilor tuturor claselor şi păturilor cu statul şi guvernul, domeniul relaţiilor dintre toate clasele. De aceea la întrebarea: ce-i de făcut pentru a transmite muncitorilor cunoştinţe politice? nu se poate da numai răspunsul cu care, în majoritatea cazurilor, se mulţumesc practicienii — ca să nu mai vorbim de practicienii care înclină spre „economism“, şi anume răspunsul că „trebuie să mergem la muncitori“. Pentru a transmite muncitorilor cunoştinţe politice, social-democraţii trebuie să meargă în toate clasele populaţiei, trebuie să trimită în toate părţile detaşamente ale armatei lor.
Alegem intenţionat o formulare atît de colţuroasă, ne exprimăm intenţionat într-un mod simplist şi tăios, nu din dorinţa de a ne exprima în paradoxe, ci pentru a-i face pe „economişti“ „să se lovească“ de sarcinile pe care ei le desconsideră într-un mod inadmisibil, pentru a-i face „să se lovească“ de deosebirea dintre politica trade-unionistă şi cea social-democrată, deosebire pe care ei nu vor s-o înţeleagă. De aceea rugăm pe cititor să-şi păstreze calmul şi să ne asculte cu atenţie pînă la capăt.
Să luăm tipul cel mai răspîndit în ultimii ani de cerc social-democrat şi să examinăm activitatea lui. El are „legături cu muncitorii“ şi se mulţumeşte cu aceasta, publicînd manifeste în care înfierează abuzurile din fabrici, părtinirea capitaliştilor de către guvern şi samavolnicia poliţiei. La adunările la care participă muncitorii discuţia de obicei nu depăşeşte sau aproape nu depăşeşte cadrul aceloraşi teme; referatele şi conferinţele tratînd despre istoria mişcării revoluţionare, despre problemele de politică internă şi externă ale guvernului nostru, despre problemele evoluţiei economice a Rusiei şi a Europei, ale situaţiei diferitelor clase în societatea de astăzi etc. sînt o mare raritate. La stabilirea sistematică de legături cu celelalte clase sociale şi la extinderea acestor legături nu se gîndeşte nimeni. În fond, în majoritatea cazurilor, membrilor unui astfel de cerc le apare ca ideal de militant un om care seamănă mai curînd cu un secretar de trade-union decît cu un socialist — conducător politic. Căci orice secretar de trade-union englez, de pildă, ajută întotdeauna pe muncitori să ducă lupta economică, organizează demascări ale rînduielilor din fabrici, arată caracterul nedrept al legilor şi măsurilor care restrîng libertatea de grevă, libertatea de organizare a pichetelor de grevă (pentru a preveni pe toţi că la fabrica respectivă are loc o grevă), arată că arbitrii, care aparţin claselor burgheze ale poporului, sînt părtinitori etc. etc. Într-un cuvînt, orice secretar de trade-union organizează şi ajută la organizarea „luptei economice împotriva patronilor şi guvernului“. Şi n-am putea insista îndeajuns asupra faptului că asta nu este încă social-democratism, că idealul de social-democrat nu trebuie să fie un secretar de trade-union, ci un tribun al poporului, care să ştie să reacţioneze la toate manifestările de samavolnicie şi de asuprire, oriunde s-ar produce, oricare ar fi pătura sau clasa care ar avea de suferit de pe urma lor, care să ştie să sintetizeze toate aceste manifestări, înfăţişînd un singur tablou al samavolniciei poliţieneşti şi al exploatării capitaliste, care să ştie să se folosească de orice fapt mărunt pentru a-şi expune în faţa tuturor convingerile socialiste şi revendicările democratice, pentru a arăta absolut tuturor însemnătatea istorică mondială a luptei de eliberare a proletariatului. Faceţi, de pildă, o comparaţie între un militant cum este Robert Knight (cunoscutul secretar şi conducător al uniunii cazangiilor, unul dintre cele mai puternice trade-unionuri engleze) şi W. Liebknecht şi încercaţi să aplicaţi în acest caz contrapunerile în care îşi încadrează Martînov divergenţele lui cu „Iskra“. Veţi vedea — încep să răsfoiesc articolul lui Martînov — că Robert Knight în mult mai mare măsură „chema masele la anumite acţiuni concrete“ (39), pe cînd Wilhelm Liebknecht se îndeletnicea mai mult „cu explicarea de pe poziţii revoluţionare a întregii orînduiri actuale sau a unora dintre manifestările ei“ (38—39); că Knight „formula revendicările imediate ale proletariatului şi arăta mijloacele pentru înfăptuirea lor“ (41), pe cînd Liebknecht, deşi făcea şi acest lucru, nu se dădea totuşi în lături „de a conduce în acelaşi timp activitatea energică a diferitelor pături opoziţioniste“ şi „să le dicteze un program de acţiune pozitiv“ *16 (41); că R. Knight a căutat „să imprime, pe cît posibil, luptei economice însăşi un caracter politic“ (42) şi se pricepea de minune „să prezinte guvernului revendicări concrete, care promit anumite rezultate palpabile“ (43), pe cînd Liebknecht se îndeletnicea mult mai mult cu „demascări“ „unilaterale“ (40); că Knight dădea mai multă importanţă „mersului progresiv al luptei mărunte de zi cu zi“ (61), pe cînd Liebknecht dădea mai multă importanţă „propagării ideilor strălucite şi desăvîrşite“ (61); că Liebknecht a făcut din ziarul condus de el tocmai un „organ de opoziţie revoluţionară care demască rînduielile de la noi, şi în special rînduielile politice, întrucît ele se ciocnesc cu interesele celor mai felurite pături ale populaţiei“ (63), în timp ce Knight „lucra pentru cauza muncitorilor, în strînsă legătură organică cu lupta proletară“ (63) — dacă „strînsa legătură organică“ e înţeleasă în sensul ploconirii în faţa spontaneităţii pe care am analizat-o mai sus pe baza exemplului lui Kricevski şi Martînov — şi „îşi îngusta sfera sa de exercitare a influenţei“, fiind, fireşte, convins, ca şi Martînov, că „Prin aceasta face ca influenţa însăşi să fie mai complexă“ (63). Într-un cuvînt, veţi vedea că, de facto, Martînov coboară social-democraţia la nivelul trade-unionismului, deşi el face acest lucru, fireşte, nu pentru că n-ar dori binele social-democraţiei, ci pur şi simplu pentru că s-a cam pripit să-l aprofundeze pe Plehanov, în loc să-şi dea osteneală să-l înţeleagă.
Dar să ne întoarcem la expunerea noastră. Am spus că un social-democrat, dacă este nu numai în vorbe pentru dezvoltarea sub toate aspectele a conştiinţei politice a proletariatului, trebuie „să meargă în toate clasele populaţiei“. Se pune întrebarea: cum să facem acest lucru? avem destule forţe pentru aceasta? există teren pentru o astfel de muncă în toate celelalte clase? nu va însemna aceasta o abatere sau nu va duce la o abatere de la punctul de vedere de clasă? Să ne oprim asupra acestor probleme.
Trebuie „să mergem in toate clasele populaţiei“ şi ca teoreticieni, şi ca propagandişti, şi ca agitatori, şi ca organizatori. Că social-democraţii trebuie să-şi indrepte activitatea teoretică spre studierea tuturor particularităţilor situaţiei sociale şi politice a diferitelor clase, — despre aceasta nu se îndoieşte nimeni. Dar în această privinţă se face foarte puţin, mult prea puţin în comparaţie cu munca îndreptată spre studierea particularităţilor vieţii din fabrici. În comitete şi în cercuri veţi întîlni oameni care fac chiar studii speciale aprofundate în legătură cu o anumită ramură a industriei de prelucrare a fierului, dar nu veţi găsi aproape nici un caz în care membrii organizaţiilor (nevoiţi, cum se întîmplă adesea, să părăsească, dintr-un motiv sau altul, activitatea practică) să se ocupe în mod special cu strîngerea materialului în legătură cu vreo problemă de actualitate din viaţa noastră socială şi politică, problemă care ar putea constitui un prilej pentru activitate social-democrată în celelalte pături ale populaţiei. Vorbind despre slaba pregătire a majorităţii conducătorilor de astăzi ai mişcării muncitoreşti, nu se poate să nu pomenim şi de o pregătire în această privinţă, deoarece şi ea este legată de înţelegerea „economistă“ a „strînsei legături organice cu lupta proletară“. Dar principalul este, bineînţeles, propaganda şi agitaţia în rîndurile tuturor păturilor poporului. Pentru social-democratul din Europa occidentală, această sarcină este înlesnită de adunările şi întrunirile populare, la care poate veni oricine doreşte, este înlesnită de parlament, unde el are posibilitatea să vorbească în faţa deputaţilor tuturor claselor. La noi nu există nici parlament, nici libertate de întrunire, totuşi noi găsim posibilitatea să organizăm adunări cu muncitorii care vor să asculte pe un social-democrat. Trebuie să găsim şi posibilitatea de a organiza adunări cu reprezentanţii tuturor claselor populaţiei care vor să asculte pe un democrat. Căci nu este social-democrat acela care în practică uită că „comuniştii sprijină orice mişcare revoluţionară“ 61, că sîntem deci datori să expunem şi să subliniem în faţa întregului popor sarcinile general-democratice, fără să ascundem nici o singură clipă convingerile noastre socialiste. Nu este social-democrat acela care în practică îşi uită datoria de a fi în fruntea tuturor în ceea ce priveşte formularea, accentuarea şi rezolvarea oricărei probleme general-democratice.
„Cu acest lucru toată lumea este de acord!“ — ne va întrerupe cititorul nerăbdător —, iar în noile instrucţiuni pentru redacţia revistei „Rabocee Delo“, adoptate de ultimul congres al uniunii, se spune limpede: „Drept prilej pentru propaganda şi agitaţia politică trebuie să servească toate fenomenele şi evenimentele din viaţa socială şi politică care privesc proletariatul fie direct, ca clasă aparte, fie ca avangardă a tuturor forţelor revoluţionare în lupta pentru libertate“ („Două congrese“, pag. 17, subliniat de noi). Da, acestea sînt cuvinte foarte frumoase şi foarte juste, şi noi am fi pe deplin mulţumiţi dacă „Rabocee Delo“ le-ar înţelege, dacă pe lîngă aceste cuvinte n-ar spune şi altele care se bat cap în cap cu ele. Căci nu e destul să ne numim „avangardă“, detaşamentul cel mai înaintat; trebuie să şi acţionăm în aşa fel încît toate celelalte detaşamente să vadă şi să fie nevoite să recunoască că noi mergem în frunte. Şi-l întrebăm pe cititor: oare reprezentanţii celorlalte „detaşamente“ sînt atît de proşti încît să ne creadă pe cuvînt atunci cînd spunem că noi sîntem „avangarda“? Închipuiţi-vă în mod concret următorul tablou. În „detaşamentul“ radicalilor ruşi culţi sau al constituţionaliştilor liberali vine un social-democrat şi declară: noi sîntem avangarda; „în prezent avem în faţa noastră sarcina de a imprima, pe cît posibil, luptei economice însăşi un caracter politic“. Orice radical sau constituţionalist mai mult sau mai puţin inteligent (şi printre radicalii şi constituţionaliştii ruşi sînt mulţi oameni inteligenţi) se va mulţumi să zîmbească auzind aceste cuvinte şi va spune (bineînţeles în sinea lui, pentru că, în cele mai multe cazuri, ei sînt diplomaţi cu experienţă): „naivă mai este şi «avangarda» aceasta! Nici măcar nu înţelege că este sarcina noastră, a reprezentanţilor celor mai avansați ai democraţiei burgheze, de a imprima luptei economice iarăşi a muncitorilor un caracter politic. Căci şi noi, ca şi toţi burghezii din Europa occidentală, vrem să-i antrenăm pe muncitori în politică, dar numai în politica trade-unionistă, și nu în politica social-democrată. Politica trade-unionistă a clasei muncitoare este tocmai politica burgheză a clasei muncitoare. Iar formularea pe care «avangarda» o dă sarcinii sale nu este altceva decît formularea politicii trade-unioniste! De aceea n-au decît să-şi spună social-democraţi cît poftesc. Doar nu sînt copil ca să fac caz de nişte etichete! Numai să nu cadă sub influenţa acestor periculoşi dogmatici ortodocşi, să lase «libertatea criticii» în seama acelora care în mod inconștient împing social-democraţia spre făgaşul trade-unionist!“
Dar zîmbetul imperceptibil al constituţionalistului nostru se va transforma într-un rîs homeric cînd va afla că în perioada actuală, cînd în mişcarea noastră spontaneitatea domină în mod aproape absolut, social-democraţii care vorbesc de caracterul de avangardă al social-democraţiei nu se tem de nimic mai mult decît de „subaprecierea elementului spontan“, că se tem „să nu minimalizeze importanţa mersului progresiv al luptei mărunte de zi cu zi în comparaţie cu propagarea ideilor strălucite şi desăvîrşite“ etc. etc.! Un detaşament „de avangardă“ care se teme ca nu cumva elementul conştient s-o ia înainte elementului spontan, care se teme să propună un „plan“ îndrăzneţ, un plan care să silească şi pe cei care au alte vederi să-l recunoască în mod unanim! N-or fi confundînd ei cumva cuvîntul avangardă cu cuvîntul ariergardă?
Într-adevăr, să aprofundăm următorul raţionament al lui Martînov. El spune la pag. 40 că tactica de demascare pe care o urmează „Iskra“ ar fi unilaterală, că „oricît am semăna noi neîncrederea şi ura împotriva guvernului, nu ne vom atinge ţelul atîta timp cît nu vom reuşi să dezvoltăm o energie socială îndeajuns de activă pentru doborîrea lui“. Aceasta, în paranteză fie zis, este tot grija, pe care o cunoaştem, de a spori combativitatea maselor, îmbinată cu tendinţa de a-ţi diminua propria combativitate. Dar nu de asta este vorba acum. Martînov vorbeşte aici, prin urmare, de energia revoluţionară („pentru doborîre“). Și la ce concluzie ajunge? Întrucît în timpuri obişnuite diferitele pături sociale urmează inevitabil căi diferite, „este limpede că, avînd în vedere acest lucru, noi, social-democraţii, nu putem să conducem în acelaşi timp activitatea susţinută a diferitelor pături opoziţioniste, nu putem să le dictăm un program de acţiune pozitiv, nu putem să le arătăm prin ce mijloace trebuie să lupte zi de zi pentru interesele lor... Păturile liberale se vor îngriji ele singure de lupta activă pentru interesele lor imediate, care le va face să se lovească direct de regimul nostru politic“ (41). Aşadar, începînd prin a vorbi despre energia revoluţionară, despre lupta activă pentru doborîrea absolutismului, Martînov alunecă imediat spre energia luptei profesionale, spre lupta activă pentru interesele imediate! Se înţelege de la sine că noi nu putem să conducem lupta studenţilor, a liberalilor etc. pentru „interesele“ lor „imediate“; dar nu despre asta era vorba, onorabile „economist“! Era vorba de participarea posibilă şi necesară a diferitelor pături sociale la doborîrea absolutismului; or, această „activitate energică a diferitelor pături opoziţioniste“ nu numai că putem, dar trebuie neapărat s-o conducem, dacă voim să fim o „avangardă“. Pentru ca studenţii noştri, liberalii noştri etc. „să se lovească de regimul nostru politic“, — de aceasta se vor îngriji nu numai ei singuri, de aceasta se vor îngriji în primul rînd şi mai ales însăşi poliţia şi funcţionarii guvernului absolutist. Dar „noi“, dacă vrem să fim democraţi de avangardă, trebuie să ne îngrijim să-i facem pe oamenii care, la drept vorbind, nu sînt nemulţumiţi decît de starea de lucruri din universităţi sau din zemstve etc. să se pătrundă de ideea că întregul regim politic este defectuos. Noi trebuie să ne asumăm sarcina de a organiza o asemenea luptă politică multilaterală sub conducerea partidului nostru, încît toate păturile opoziţioniste să poată sprijini şi chiar să sprijine efectiv, în limita puterilor lor, această luptă şi acest partid. Noi trebuie să formăm, din rîndurile practicienilor social-democraţi, conducători politici care să ştie să conducă această luptă multilaterală în toate manifestările ei, care la momentul oportun să ştie „să dicteze un program pozitiv de acţiune“ şi studenţilor în rîndurile cărora sînt frămîntări, şi zemţilor nemulţumiţi, şi sectanţilor revoltaţi, şi învăţătorilor obijduiţi etc. etc. De aceea este cu desăvîrşire greşită afirmaţia lui Martînov că „faţă de aceştia, noi nu putem juca decît rolul negativ de demascatori ai rînduielilor existente... Noi nu putem decît să le spulberăm nădejdile pe care şi le pun în diferitele comisii guvernamentale“ (subliniat de noi). Din această afirmaţie se vede că Martînov nu înțelege absolut nimic din problema adevăratului rol al „avangărzii“ revoluţionare. Şi dacă cititorul va lua în consideraţie acest lucru, el va înţelege limpede sensul adevărat al următoarelor cuvinte de încheiere ale lui Martînov: „«Iskra» e un organ de opoziţie revoluţionară care demască rînduielile de la noi, şi în special rînduielile politice, în măsura în care ele se ciocnesc cu interesele celor mai felurite pături ale populaţiei. Noi însă lucrăm şi vom lucra pentru cauza muncitorească în strînsă legătură organică cu lupta proletară. Îngustînd sfera influenţei noastre, noi facem prin aceasta ca influenţa însăşi să fie mai complexă“ (63). Sensul adevărat al acestei concluzii e următorul: „Iskra“ vrea să ridice politica trade-unionistă a clasei muncitoare (la care, din neînţelegere, din lipsă de pregătire sau din convingere, se mărginesc la noi atît de des practicienii) la nivelul unei politici social-democrate. Iar „Rabocee Delo“ vrea să coboare politica social-democrată la nivelul politicii trade-unioniste. Şi, după toate astea, mai încredinţează pe cine vreţi şi pe cine nu vreţi că „Poziţiile noastre sînt absolut compatibile în cadrul cauzei comune“ (63). O, sancta simplicitas! *17
Să mergem mai departe. Avem noi oare destule forţe pentru a desfăşura propaganda şi agitaţia noastră în toate clasele populaţiei? De bună seamă că avem. „Economiştii“ noştri sînt adesea înclinați să conteste acest lucru, scăpînd din vedere uriaşul pas înainte pe care mişcarea noastră l-a făcut din 1894 (aproximativ) pînă în 1901. Ca adevăraţi „codişti“ ce sînt, ei trăiesc mai mult cu amintirea perioadei de mult apuse a începutului mişcării. Pe atunci aveam într-adevăr extrem de puţine forţe, pe atunci era firească şi legitimă hotărîrea de a ne consacra pe de-a-ntregul muncii în rîndurile muncitorilor şi de a condamna cu asprime orice abatere de la această muncă, pe atunci întreaga noastră sarcină consta în a ne întări poziţiile noastre în rîndurile clasei muncitoare. Acum în mişcare este atrasă o masă uriaşă de forţe, acum vin la noi toţi reprezentanţii cei mai buni ai tinerei generaţii a claselor culte: pretutindeni în provincie se află oameni, nevoiți să stea acolo, care au participat sau care doresc să participe la mişcare, oameni care se simt atraşi de social-democraţie (pe cînd în 1894 social-democraţii ruşi puteau fi număraţi pe degete). Unul dintre principalele neajunsuri politice şi organizatorice ale mişcării noastre este că nu ştim să folosim toate aceste forţe, să dăm fiecăruia o muncă potrivită (despre aceasta vom vorbi mai amănunţit în capitolul următor). În imensa lor majoritate, aceste forţe sînt lipsite de orice posibilitate „de a merge la muncitori“ ,aşa că nici vorbă nu poate fi de primejdia de a abate forţele de la munca noastră principală. Iar pentru a pune la îndemîna muncitorilor cunoştinţe politice autentice, vii şi multilaterale, trebuie neapărat să avem „oameni de-ai noştri“, social-democraţi, pretutindeni, în toate păturile sociale, în toate poziţiile care permit cunoaşterea resorturilor lăuntrice ale mecanismului nostru de stat. Şi de aceşti oameni avem nevoie nu numai din punct de vedere propagandistic şi agitatoric, dar, încă în şi mai mare măsură, din punct de vedere organizatoric.
Există oare teren pentru o activitate în cadrul tuturor claselor populaţiei? Cine nu vede acest lucru, acela rămîne iarăşi cu conştiinţa sa în urma avîntului spontan al maselor. Mişcarea muncitorească a trezit şi continuă să trezească la unii nemulţumiri, la alţii nădejdea într-un sprijin din partea opoziţiei, sau conştiinţa că absolutismul nu poate fi tolerat şi că prăbuşirea lui este inevitabilă. Nu am fi decît în vorbă „oameni politici“ şi sociali-democraţi (cum este foarte des cazul în realitate), dacă nu ne-am da seama că sarcina noastră este să folosim toate manifestările de nemulţumire de orice fel ar fi ele, să adunăm şi să prelucrăm toate fărîmele fie şi ale unui protest în faşă. Ca să nu mai vorbim că întreaga masă de milioane şi milioane de ţărani muncitori, meşteşugari, mici meseriaşi etc. ar asculta întotdeauna cu însetare propaganda unui social-democrat cît de cît priceput. Dar se poate oare găsi măcar o singură clasă a populaţiei în care să nu existe grupuri, cercuri şi oameni nemulţumiţi de lipsa de drepturi şi de samavolnicie, şi de aceea accesibili propagandei unui social-democrat care dă glas celor mai arzătoare cerinţe general-democratice? Iar aceluia care vrea să-şi facă o idee concretă despre felul cum trebuie să desfăşoare un social-democrat această agitaţie politică în rîndurile tuturor claselor şi păturilor populaţiei, îi vom indica demascările politice, în sensul larg al cuvîntului, ca mijloc principal (dar, bineînţeles, nu singurul) al acestei agitaţii.
„Trebuie — scriam eu în articolul „Cu ce să începem?“ („Iskra“ nr. 4, mai 1901), despre care vom vorbi amănunţit mai jos — să trezim în toate păturile cît de cît conștiente ale poporului pasiunea demascărilor politice. Nu trebuie să ne tulbure faptul că în momentul de faţă numărul celor ce fac demascări politice este atît de mic, că glasul lor este atît de slab şi timid. Cauza acestei situaţii nu este în nici un caz o resemnare generală în faţa samavolniciei poliţieneşti. Cauza este că oamenii care sînt în stare şi sînt gata să demaşte n-au o tribună de la care să poată vorbi — nu există un auditoriu care să asculte cu nesaţ şi să încurajeze pe vorbitori — şi că ei nu văd nicăieri în popor acea forţă în faţa căreia ar avea rost să te plîngi de «atotputernicul» guvern rus... Acum sîntem în stare şi sîntem datori să creăm o tribună pentru demascarea guvernului ţarist în faţa întregului popor; — o astfel de tribună trebuie să fie ziarul social-democrat“ *18.
Un asemenea auditoriu ideal pentru demascările politice este tocmai clasa muncitoare, care are nevoie, înainte de orice şi mai mult decît de orice, de cunoştinţe politice vii şi multilaterale, care este cea mai capabilă să transforme aceste cunoştinţe într-o luptă activă, chiar dacă această luptă nu i-ar promite nici un fel de „rezultate palpabile“. Iar ca tribună de demascare în faţa întregului popor poate servi numai un ziar pe întreaga Rusie. „Fără un organ politic nu se poate concepe, în Europa de astăzi, o mişcare politică demnă de acest nume“, iar sub acest raport Rusia, fără îndoială, face şi ca parte din Europa de astăzi. Presa a devenit la noi de mult o forţă, altminteri guvernul n-ar cheltui zeci de mii de ruble pentru coruperea ei şi pentru subvenţionarea diverşilor Katkovi şi Meşcerski. Şi nu este pentru prima oară în Rusia absolutistă cînd presa ilegală rupe zăgazurile cenzurii şi sileşte organele legale şi conservatoare să vorbească deschis despre ea. Aşa s-a întîmplat în deceniul al 8-lea, ba chiar şi în deceniul al 6-lea al secolului trecut. Iar în prezent păturile poporului care sînt dornice să citească presa ilegală şi să învețe din ea „cum trebuie să trăiască şi să moară“, după cum s-a exprimat un muncitor, autor al unei scrisori publicate în „Iskra“ (nr. 7) 62, sînt cu mult mai largi şi mai adînci. Demascările politice reprezintă o declaraţie de război făcută guvernului, tot aşa cum demascările economice reprezintă o declaraţie de război făcută fabricantului. Şi această declaraţie de război prezintă o importanţă morală cu atît mai mare, cu cît mai amplă şi mai intensă este această campanie de demascare, cu cît mai numeroasă şi mai hotărîtă este clasa socială care declară război pentru a porni acest război. De aceea demascările politice, ca atare, constituie un puternic mijloc pentru a descompune rîndurile duşmanului, pentru a-i despărţi de duşman pe aliaţii lui întîmplători sau vremelnici, pentru a semăna vrajbă şi neîncredere între cei care iau parte permanent la puterea absolutistă.
În vremea noastră numai partidul care va organiza demascări într-adevăr în faţa întregului popor va putea deveni avangarda forţelor revoluţionare. Iar aceste cuvinte: „în faţa întregului popor“ au un conţinut foarte important. Demascatorii din afara rîndurilor clasei muncitoare (iar pentru a deveni avangardă trebuie neapărat să atragem celelalte clase) sînt, în marea lor majoritate, oameni politici lucizi şi practici, oameni cu sînge rece. Ei ştiu foarte bine că nu este lipsit de primejdii „să te plîngi“ chiar şi împotriva unui funcţionăraş, dar mi-te împotriva „atotputernicului“ guvern rus. Şi numai atunci ne vor adresa nouă plîngerile lor, cînd vor vedea că ele pot într-adevăr să aibă efect, că sîntem o forţă politică. Ca să apărem ca atare în ochii celor dinafară trebuie să muncim mult şi cu perseverenţă la ridicarea propriei noastre conştiinţe, la creşterea propriei noastre iniţiative şi energii; pentru aceasta nu e destul să lipeşti eticheta de „avangardă“ pe o teorie şi pe o practică de ariergardă.
Dar dacă trebuie să luăm asupra noastră organizarea demascării guvernului într-adevăr în faţa întregului popor, atunci prin ce se va exprima caracterul de clasă al mişcării noastre? — ne va întreba şi ne întreabă chiar de pe acum adeptul excesiv de zelos al „unei strînse legături organice cu lupta proletară“. — Ei bine, acest caracter se va exprima tocmai prin faptul că demascările în faţa întregului popor vor fi organizate de noi, social-democraţii; prin faptul că elucidarea tuturor problemelor ridicate de agitaţie se va face în spirit social-democrat consecvent, fără nici un fel de îngăduinţă faţă de orice denaturare, fie ea intenţionată sau neintenţionată, a marxismului; — prin faptul că această agitaţie politică multilaterală va fi desfăşurată de un partid care uneşte într-un tot indisolubil şi ofensiva împotriva guvernului în numele întregului popor, şi educaţia revoluţionară a proletariatului, păstrîndu-şi în acelaşi timp independenţa politică, şi conducerea luptei economice a clasei muncitoare, şi utilizarea ciocnirilor spontane dintre aceasta şi exploatatorii ei, ciocniri care ridică la luptă şi atrag în lagărul nostru noi şi noi pături ale proletariatului!
Dar una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale „economismului“ este tocmai faptul că nu înţelege această legătură — mai mult: această coincidenţă dintre nevoia cea mai vitală a proletariatului (educarea politică multilaterală prin agitaţie politică şi demascări politice) şi nevoile mişcării general-democratice. Această neînţelegere se vădeşte numai în frazele „martînoviste“, dar şi în referirile, identice ca sens cu aceste fraze, la un pretins punct de vedere de clasă. Iată, de pildă, cum se exprimă în legătură cu aceasta autorii scrisorii „economiste“ din nr. 12 al „Iskrei“ *19: „Acelaşi principal neajuns al «Iskrei» (supraaprecierea ideologiei) este şi cauza inconsecvenţei ei în problema atitudinii social-democraţiei faţă de diferitele clase şi curente sociale. Rezolvînd pe baza unor consideraţii teoretice...“ (şi nu pe baza „creşterii sarcinilor partidului care cresc împreună cu partidul“...) „problema trecerii imediate la lupta împotriva absolutismului şi simţind, probabil, cît de grea este această sarcină pentru muncitori în actuala stare de lucruri“... (şi nu numai simţind, ci ştiind foarte bine că muncitorilor această sarcină li se pare mai puţin grea decît intelectualilor „economişti“, care se îngrijesc de muncitori ca de nişte copii mici, deoarece muncitorii sînt gata să lupte chiar şi pentru revendicări care, ca să folosim limbajul incomparabilului Martînov, nu le promit nici un fel de „rezultate palpabile“)..., „dar întrucît nu are răbdare să aştepte pînă ce muncitorii vor acumula forţele necesare pentru această luptă, «Iskra» începe să caute aliaţi în rîndurile liberalilor şi ale intelectualilor...“
Da, da, noi într-adevăr ne-am pierdut orice „răbdare“ tot „aşteptînd“ acea vreme fericită pe care de mult, de mult de tot ne-au promis-o „împăciuitorii“ de tot felul, acea vreme în care „economiştii“ noştri vor înceta să mai atribuie muncitorilor propria lor stare de înapoiere, să mai justifice lipsa lor de energie prin pretinsa lipsă de forţe a muncitorilor. Îi întrebăm pe „economiştii“ noştri: în ce trebuie să constea „această acumulare de forţe, necesare pentru luptă, de către muncitori“? Nu este oare evident că trebuie să constea în educarea politică a muncitorilor, în demascarea în faţa lor a tuturor aspectelor abjectului nostru absolutism? Şi nu este oare limpede că tocmai pentru această muncă avem nevoie de „aliaţi din rîndurile liberalilor şi ale intelectualilor“, gata să participe alături de noi la demascarea campaniei politice pornite împotriva zemţilor, învăţătorilor, statisticienilor, studenţilor etc.? Să fie oare într-adevăr chiar atît de greu să înţelegi această grozav de „complicată chestie“? Oare P. B. Akselrod nu vă spune mereu, încă din 1897: „Îndeplinirea sarcinii social-democraţilor ruşi de a dobîndi adepţi şi aliaţi direcţi sau indirecţi în rîndurile claselor neproletare depinde în primul rînd şi mai ales de caracterul activităţii propagandistice duse în rîndurile proletariatului însuşi“? 63 Or, martînovii şi ceilalţi „economişti“ continuă totuşi să-şi închipuie lucrurile în aşa fel, ca şi cum muncitorii ar trebui mai întîi să acumuleze forţe (pentru politica trade-unionistă) „prin lupta economică împotriva patronilor şi guvernului“, şi abia apoi „să treacă“, probabil, de la „cultivarea combativităţii“ în spirit trade-unionist la combativitatea social-democrată!
„...În căutările ei — continuă „economiştii“ —, «Iskra» deseori se abate de la punctul de vedere de clasă, estompînd contradicţiile de clasă şi punînd pe primul plan caracterul general al nemulţumirii stîrnite de guvern, deşi la «aliaţi» cauzele şi gradul acestei nemulţumiri diferă foarte mult. Aşa este, de pildă, atitudinea «Iskrei» faţă de zemstve“... „«Iskra» — pretind ei — promite nobililor nemulţumiţi de pomenile guvernului ajutorul clasei muncitoare; fără să sufle nici un cuvînt despre deosebirile de clasă dintre aceste pături ale populaţiei“. Dacă cititorul va consulta articolele „Absolutismul şi zemstvele“ (nr. 2 şi 4 din „Iskra“) 64, la care, probabil, se referă autorii scrisorii, el va vedea că aceste articole *20 se ocupă de atitudinea guvernului faţă de „agitaţia blajină a zemstvelor cu caracterul lor corporatist-birocratic“, faţă de „activitatea chiar şi a claselor avute“. În aceste articole se spune că muncitorul nu poate privi cu indiferenţă lupta guvernului împotriva zemstvelor, iar zemţii sînt îndemnați să renunţe la discursurile lor blajine şi să-şi spună cuvîntul ferm şi tăios atunci cînd în faţa guvernului se va ridica, în toată forţa sa, social-democraţia revoluţionară. Cu ce nu sînt aici de acord autorii scrisorii — nu se ştie. Cred ei care că muncitorul „nu va înţelege“ cuvintele: „clasele avute“ şi „zemstvele cu caracterul or corporatist-birocratic“? — că a îmboldi zemstvele să treacă de la cuvinte blajine la cuvinte tăioase înseamnă o „supraapreciere a ideologiei“? Îşi închipuie ei oare că muncitorii vor putea „acumula forţe“ pentru lupta împotriva absolutismului dacă nu vor şti care este atitudinea absolutismului şi faţă de zemstve? Nici asta nu se ştie. Un lucru este limpede: că autorii scrisorii au o idee foarte vagă despre sarcinile politice ale social-democraţiei. Aceasta reiese şi mai clar din fraza lor: „Aceeaşi este“ (adică tot aşa „estompează contradicţiile de clasă“) „atitudinea «Iskrei» şi faţă de mişcarea studenţească“. În loc să îndemnăm pe muncitori să declare printr-o demonstraţie publică că adevăratul focar al samavolniciei, al nelegiuirilor şi al dezmăţului nu este studenţimea, ci guvernul rus (nr. 2 al „Iskrei“ *21), noi ar fi trebuit, probabil, să publicăm reflecţii în spiritul ziarului „Raboceaia Mîsl“! Şi cei care exprimă asemenea idei sînt social-democraţi, şi asta în toamna anului 1901, după evenimentele din februarie şi martie, în ajunul unui nou avînt al mişcării studenţeşti, care arată că şi în acest domeniu „spontaneitatea“ protestului împotriva absolutismului o ia înaintea conducerii conştiente a mişcării de către social-democraţie. Pornirea spontană a muncitorilor de a lua apărarea studenţilor maltrataţi de poliţie şi de cazaci o ia înaintea activităţii conştiente a organizaţiei social-democrate!
„Or, în alte articole — continuă autorii scrisorii — «Iskra» condamnă cu asprime orice compromis şi apără, de pildă, atitudinea intransigentă a guesdiştilor“. Sfătuim pe oamenii care, atunci cînd este vorba de divergenţele din rîndurile social-democraţilor de astăzi, fac de obicei, cu atîta încredere în sine şi cu atîta uşurinţă, afirmaţia că aceste divergenţe nu sînt esenţiale şi nu justifică o sciziune, — să se gîndească bine la aceste cuvinte. Este oare cu putinţă ca oamenii care susţin că am făcut extrem de puţin în direcţia explicării ostilităţii absolutismului faţă de cele mai diferite clase, în direcţia informării muncitorilor asupra atitudinii opoziţioniste a celor mai diferite pături faţă de absolutism, — şi oamenii care văd în acest lucru un „compromis“, evident un compromis cu teoria „luptei economice împotriva patronilor şi guvernului“, să desfăşoare în cadrul aceleiaşi organizaţii o activitate încununată de succes?
Noi am vorbit, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la dezrobirea ţăranilor, despre necesitatea de a introduce lupta de clasă la ţară (nr. 3) *22, iar în legătură cu memoriul secret al lui Witte am vorbit despre incompatibilitatea dintre autonomia administrativă şi absolutism (nr. 4); am atacat, în legătură cu noua lege, mentalitatea iobăgistă a moşierilor şi a guvernului care se află în slujba lor (nr. 8 *23 şi am salutat congresul ilegal al zemstvelor, îndemnîndu-i pe zemţi să renunţe la demersurile lor umile şi să treacă a luptă (nr. 8) *24; — i-am îmbărbătat pe studenţii care începeau să înţeleagă necesitatea luptei politice şi să treacă la această luptă (nr. 3), şi în acelaşi timp am biciuit „neînţelegerea stupidă“ de care dădeau dovadă adepţii mişcării „numai studenţeşti“, care îndemnau pe studenţi să nu participe la demonstraţiile de stradă (nr. 3, e marginea apelului Comitetului executiv al studenţimii (En Moscova din 25 februarie); — am demascat „iluziile absurde“ şi făţărnicia abjectă“ a viclenilor liberali de la ziarul „Rossiia“ 65 (nr. 5) şi în acelaşi timp am înfierat teroarea poliţienească dezlănţuită de guvern, care „reprimă publicişti paşnici, profesori şi savanţi bătrîni, cunoscuţi militanţi liberali ai zemstvei“ (nr. 5 — „Atacul polițienesc împotriva publicisticii“ 66; am demascat adevărata semnificaţie a programului „de preocupare a statului de bunăstarea muncitorilor“ şi am salutat „mărturisirea preţioasă“ că „e mai bine să preîntîmpini prin transformări de sus revendicarea acestora de jos, decît să aştepţi să fie prezentată o asemenea revendicare“ (nr. 6) *25; — am îmbărbătat pe statisticienii protestatari (nr. 7) şi am blamat pe statisticienii-spărgători de grevă (nr. 9) 67. Cine consideră că această tactică înseamnă o întunecare a conştiinţei de clasă a proletariatului şi un compromis cu liberalismul, dovedeşte că nu înţelege de loc sensul adevărat al programului „Credo“-ului şi că de facto aplică tocmai acest program, oricît s-ar lepăda de el! Pentru că prin aceasta împinge social-democraţia spre „lupta economică împotriva patronilor şi guvernului“ şi capitulează în faţa liberalismului, renunţînd la sarcina de a interveni activ în fiecare problemă „liberală“ şi de a-şi preciza atitudinea sa proprie, social-democrată, faţă de această problemă.
Aceste cuvinte amabile aparţin, după cum îşi aminteşte cititorul, revistei „Rabocee Delo“, care răspunde în felul acesta la învinuirea noastră că „în mod indirect pregăteşte terenul pentru transformarea mișcării muncitoreşti într-o unealtă a democraţiei burgheze“. În naivitatea sa, „Rabocee Delo“ a ajuns la concluzia că această învinuire nu este altceva decît o ieșire polemică: dogmaticii ăştia haini şi-au pus în gînd — îşi zic ei — să ne spună tot felul de lucruri neplăcute, şi ce poate fi mai neplăcut decît să fii o unealtă a democraţiei burgheze? Şi iată că apare o „dezminţire“ tipărită cu caractere aldine: „calomnie crasă“ („Două congrese“, pag. 30), „mistificare“ (31), „mascaradă“ (33). „Rabocee Delo“, ca şi Jupiter (deşi nu prea seamănă cu Jupiter), se supără tocmai pentru că n-are dreptate, dovedind prin înjurăturile sale pripite că nu este în stare să urmărească înlănţuirea de idei a adversarilor săi. Or, e de ajuns să gîndeşti puţin ca să înţelegi de ce orice ploconire în faţa spontaneităţii mişcării de masă, orice coborîre a politicii social-democrate la nivelul politicii trade-unioniste înseamnă tocmai pregătirea terenului pentru transformarea mişcării muncitoreşti într-o unealtă a democraţiei burgheze. Mişcarea muncitorească spontană ca atare este în stare să creeze (şi creează inevitabil) numai trade-unionism, iar politica trade-unionistă a clasei muncitoare este tocmai politica burgheză a clasei muncitoare. Participarea clasei muncitoare la lupta politică şi chiar la revoluţia politică nu face nicidecum din politica ei o politică social-democrată. Nu cumva „Rabocee Delo“ are de gînd să conteste acest lucru? Nu cumva are de gînd ca, în sfîrşit, să expună în faţa tuturor, deschis şi fără subterfugii, punctul ei de vedere în problemele acute ale social-democraţiei internaţionale şi ruse? — O nu, ea n-are de gînd să facă vreodată aşa ceva, pentru că ea este o adeptă credincioasă a metodei care poate fi numită metoda „de a străluci prin absenţă“. Nu ştiu, n-am văzut, nici pe-acolo n-am trecut. Noi nu sîntem „economiști“, „Raboceaia Mîsl“ nu înseamnă „economism“, în general în Rusia nu există „economism“. Este o metodă foarte abilă şi „politică“, care are un singur mic neajuns, şi anume că organelor care o practică li se aplică de obicei epitetul: „cu ce vă putem servi?“
„Rabocee Delo“ crede că în general în Rusia democraţia burgheză este o „fantomă“ („Două congrese“, pag. 32) *26. Fericiţi oameni! Ca şi struţul, ei îşi ascund capul sub aripă şi îşi închipuie că aceasta face să dispară tot ce există în jurul lor. Toată seria de publicişti liberali care în fiecare lună îşi strigă în gura mare triumful lor în legătură cu descompunerea, ba chiar cu dispariţia marxismului; toată seria de ziare liberale („S.—PB. Vedomosti“ 68, „Russkie Vedomosti“ 69 şi multe altele) care încurajează pe liberalii ce aduc muncitorilor concepţia brentanistă cu privire la lupta de clasă 70 şi concepţia trade-unionistă cu privire la politică; — întreaga pleiadă de critici ai marxismului, ale căror adevărate tendinţe le-a dezvăluit atît de bine „Credo“ şi ale căror mărfuri literare sînt singurele care circulă nestingherite prin toată Rusia; — înviorarea curentelor revoluţionare ne-social-democrate, îndeosebi după evenimentele din februarie şi martie, — toate acestea nu sînt, probabil, decît o fantomă! Toate acestea n-au nici în clin, nici în mînecă cu democraţia burgheză!
„Rabocee Delo“, ca şi autorii scrisorii „economiste“ din nr. 12 al „Iskrei“, ar trebui „să se întrebe de ce evenimentele din primăvară au provocat o asemenea înviorare a curentelor revoluţionare ne-social-democrate, în loc să determine o creştere a autorităţii şi a prestigiului social-democraţiei?“ — Pentru că noi n-am fost la înălţimea sarcinii noastre, pentru că masele muncitoreşti s-au dovedit a fi mai combative decît noi şi pentru că n-am avut conducători şi organizatori revoluţionari destul de pregătiţi care să cunoască bine starea de spirit a tuturor păturilor opoziţioniste, să fie în stare să se situeze în fruntea mişcării şi să transforme demonstraţia spontană într-o demonstraţie politică, să lărgească caracterul ei politic etc. În asemenea condiţii, de rămînerea noastră în urmă se vor folosi în mod inevitabil revoluţionarii ne-social-democraţi mai activi, mai energici; iar muncitorii — cu oricîtă abnegaţie şi energie ar lupta împotriva poliţiei şi armatei, oricît de revoluţionar ar acţiona — nu vor fi decît o forţă care îi sprijină pe aceşti revoluţionari ne-social-democraţi, vor fi o ariergardă a democraţiei burgheze, şi nu o avangardă social-democrată. Să luăm social-democraţia germană, de la care „economiştii“ noştri nu vor să împrumute decît părţile slabe. De ce în Germania nu are loc nici un eveniment politic care să nu influenţeze tot mai mult şi mai mult sensul creşterii autorităţii şi prestigiului social-democraţiei? Pentru că social-democraţia este întotdeauna în fruntea tuturor în ceea ce priveşte aprecierea revoluţionară a fiecărui eveniment şi susţinerea oricărui protest împotriva samavolniciei. Ea nu se lasă îmbătată de raţionamentul că lupta economică îi va face pe muncitori să se lovească de problema lipsei lor de drepturi şi că condiţiile concrete împing în mod fatal mişcarea muncitorească pe calea revoluţionară. Ea intervine în toate domeniile şi în toate problemele vieţii sociale şi politice; ea intervine şi atunci cînd Wilhelm nu vrea să confirme în funcţia de primar pe un progresist burghez („economiştii“ noştri n-au reuşit încă să-i lămurească pe germani că în fond aceasta înseamnă un compromis cu liberalismul!), şi atunci cînd este vorba de promulgarea unei legi împotriva scrierilor şi tablourilor „imorale“ sau de influenţarea de către guvern a alegerilor de profesori etc. etc. Pretutindeni social-democraţii sînt în fruntea tuturor, trezind nemulţumirea politică a tuturor claselor, dezmeticindu-i pe cei adormiţi, îmboldind pe cei rămaşi în urmă, furnizînd tot felul de material pentru dezvoltarea conştiinţei politice şi a combativităţii politice a proletariatului. Şi rezultatul este că pînă şi duşmanii conştienţi ai socialismului încep să se pătrundă de respect faţă de acest luptător politic de avangardă, şi nu rareori se întîmplă ca un document important, provenit nu numai din sferele burgheze, dar chiar şi din cele ale birocraţiei sau din cele ale curţii, să nimerească, ca prin minune, în redacţia lui „Vorwärts“.
Acesta este secretul acelei „contradicţii“ aparente care depăşeşte în aşa măsură puterea de înţelegere a revistei „Rabocee Delo“, încît nu-i rămîne decît să ridice braţele la cer şi să strige: „mascaradă“! Şi într-adevăr, închipuiţi-vă: noi, „Rabocee Delo“, punem pe primul plan mişcarea muncitorească de masă (şi tipărim acest lucru cu caractere aldine!), noi punem în gardă pe toată lumea împotriva minimalizării importanţei elementului spontan, noi vrem să imprimăm luptei economice însăşi, însăși, însăși un caracter politic, noi vrem să rămînem în strînsă legătură organică cu lupta proletară! Şi după toate astea ni se spune că pregătim terenul pentru transformarea mişcării muncitoreşti într-o unealtă a democraţiei burgheze. Şi cine spune asta? Oameni care fac un „compromis“ cu liberalismul, care se amestecă în orice problemă „liberală“ (ce lipsă de înţelegere a „legăturii organice cu lupta proletară“!), care dau atîta atenţie şi studenţilor şi chiar (ce oroare!) zemţilor! Oameni care în general vor să-şi consacre forţele într-o proporţie mai mare (în comparaţie cu „economiştii“) activităţii în rîndurile claselor neproletare ale populaţiei! Nu este asta o „mascaradă“??
Sărmana „Rabocee Delo“! Va ajunge ca cîndva să înţeleagă această complicată chestiune?
*1. Pentru a evita orice neînţelegere, precizăm că, în expunerea ce urmează, prin luptă economică (potrivit sensului pe care l-a căpătat în mod curent acest cuvînt la noi) înţelegem, pretutindeni, acea „luptă economică-practică“ pe care Engels, în pasajul mai sus citat, o numeşte „rezistenţă împotriva capitaliştilor“ şi care în ţările libere este denumită luptă profesională, sindicală sau trade-unionistă.
*2. În acest capitol vorbim numai de lupta politică, în sensul ei mai larg sau mai îngust. De aceea nu vom pomeni decît în treacăt, cu titlul de curiozitate, de acuzaţia de „abţinere excesivă“ în ceea ce priveşte lupta economică, pe care „Rabocee Delo“ o lansează împotriva „Iskrei“ („Două congrese“, pag. 27, acuzaţie rumegată apoi de Martinov în broşura sa „Social-democraţia si clasa muncitoare“). Dacă domnii acuzatori ar măsura fie şi în puduri sau coli de tipar (cum le place lor să facă) materialul publicat de „Iskra“ în decurs de un an la rubrica consacrată luptei economice şi l-ar compara cu materialul publicat la rubrica respectivă din „Rabocee Delo“ şi „Raboceaia Mîsl“ luate laolaltă, ar putea constata cu uşurinţă că pînă şi în această privinţă ele rămîn în urmă. După cît se vede, conştiinţa acestui adevăr simplu îi determină să recurgă la argumente care dovedesc limpede în ce încurcătură se găsesc ei. „De voie sau de nevoie (!) — scriu ei — «Iskra» trebuie (!) să ţină seama de cerinţele imperioase ale vieţii şi cel puţin să publice (!!) corespondenţe cu privire la mişcarea muncitorească“ („Două congrese“, pag. 27). Iată un argument într-adevăr zdrobitor împotriva noastră!
*3. Spunem „în general“ pentru că în „Rabocee Delo“ este vorba tocmai de principiile generale şi de sarcinile generale ale întregului partid. Fără îndoială că în practică există cazuri în care politicul trebuie într-adevăr să urmeze economicul: dar să vorbească despre aceasta într-o rezoluţie care-i destinată întregii Rusii, de acest lucru numai „economiştii“ sînt în stare. E ştiut că există şi cazuri cînd o agitaţie politică se poate duce „din capul locului“ „numai pe tărîm economic“, şi totuşi, în cele din urmă, „Rabocee Delo“ a ajuns la concluzia că „nu-i de loc nevoie“ de aşa ceva („Două congrese“, pag. 11). În capitolul următor vom arăta că tactica „politicilor“ şi a revoluţionarilor nu numai că nu ignorează sarcinile trade-unioniste ale social-democraţiei, dar, dimpotrivă, ea este singura care asigură îndeplinirea lor consecventă.
*4. Expresii autentice din broşura „Două congrese“, pag. 31, 32, 28 şi 30.
*5. „Două congrese“, pag. 32.
*6. „Rabocee Delo“ nr. 10, pag. 60. Aceasta este varianta martînovistă a modului în care trebuie să fie aplicată teza: „fiecare pas al mişcării reale este mai important decît o duzină de programe“ la starea actuală, haotică a mişcării noastre, şi pe care l-am caracterizat mai sus. În fond, aceasta nu este decît traducerea în ruseşte a faimoasei fraze a lui Bernstein: „mişcarea este totul, scopul final nu este nimic.“.
*7. Pag. 43: „Fireşte, dacă recomandăm muncitorilor să prezinte guvernului anumite revendicări economice, o facem fiindcă, de nevoie, guvernul absolutist este dispus să facă oarecare concesii în domeniul economic“.
*8. — şi toţi cei de o seamă cu ei. — Nota trad.
*9. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, editia a doua, pag. 297—348. — Nota red.
*10. „Raboceaia Mîsl“, „Suplimentul special“, pag. 14.
*11. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 382—387. — Nota red.
*12. Cerinţa „de a imprima luptei economice însăşi un caracter politic“ exprimă în modul cel mai pregnant ploconirea în faţa spontaneităţii în domeniul activităţii politice. De cele mai multe ori lupta economică ia un caracter politic în mod spontan, adică fără intervenţia „bacilului revoluţionar — intelectualitatea“, fără intervenţia social-democraţilor conştienţi. Aşa, de pildă, lupta economică a muncitorilor din Anglia a căpătat un caracter politic fără nici o participare a socialiştilor. Sarcina social-democraţilor nu se limitează însă la o agitaţie politică pe tărîm economic; sarcina lor este de a transforma această politică trade-unionistă într-o luptă politică social-democrată, de a folosi licăririle de conştiinţă politică pe care lupta economică le trezeşte în muncitori, pentru a-i ridica pe aceştia la nivelul conştiinţei politice social-democrate. Iar Martînovii, în loc de a ridica şi de a îmboldi conştiinţa politică deşteptată spontan, se prosternează în faţa spontaneităţii, susţinînd şi repetînd într-una, pînă ţi se face silă, că lupta economică îi face pe muncitori „să se lovească“ de problema lipsei lor de drepturi politice. Ceea ce e mai prost, domnilor, e că această deşteptare spontană a conştiinţei politice trade-unioniste nu vă face pe voi „să vă loviţi“ de problema sarcinilor voastre social-democrate!
*13. Pentru a dovedi că toate aceste cuvinte adresate de muncitori „economiştilor“ n-au fost scornite de noi, ne vom referi la doi martori care, fără îndoială, cunosc în mod direct mişcarea muncitorească şi nu înclină cîtuşi de puţin să ne ţină parte nouă, „dogmaticilor“ , deoarece unul dintre ei este un „economist“ (care consideră pînă şi „Rabocee Delo“ un organ politic), iar celălalt un terorist. Primul martor este autorul unui articol, remarcabil prin veracitatea şi vioiciunea lui, intitulat: „Mişcarea muncitorească din Petersburg şi sarcinile practice ale social-democraţiei“, publicat în „Rabocee Delo“ nr. 6. El împarte pe muncitori în 1) revoluţionari conştienţi, 2) o pătură intermediară şi 3) restul masei. Pătura intermediară, spune el, „se interesează adeseori în mai mare măsură de problemele vieţii politice decît de interesele sale economice imediate, a căror legătură cu condiţiile sociale generale a înţeles-o de mult“... „Raboceaia Mîsl“ este „aspru criticată“: „mereu aceleaşi lucruri de mult cunoscute, de mult citite“, „nici la cronica politică nu găsești nimic“ (pag. 30 şi 31). Dar chiar şi în cea de-a treia pătură: „masa muncitorilor mai receptivi, mai tineri şi mai puţin pervertiţi de cîrciumă şi de biserică şi care n-au aproape niciodată posibilitatea să-şi procure o carte cu conţinut politic discută alandala despre fenomenele vieţii politice, reflectînd, pe baza unor informaţii fragmentare, asupra tulburărilor studenţeşti“ etc. Iar teroristul scrie: „...Ei citesc o dată, de două ori cele scrise în legătură cu diverse fapte mărunte din viaţa de fabrici din diferite alte oraşe, iar apoi nu se mai uită la ele... E plictisitor... Să nu vorbeşti despre stat într-un ziar muncitoresc... înseamnă să-l consideri pe muncitor un copilaş... Muncitorul nu-i un copilaş“ („Svoboda“ 59, publicaţia grupului revoluţionar-socialist, pag. 69 şi 70).
*14. Martînov „îşi închipuie o altă dilemă, mai reală“ (?) („Social-democraţia şi clasa muncitoare“, 19): „Ori social-democraţia îşi asumă conducerea directă a luptei economice a proletariatului şi o transformă prin aceasta (!) într-o luptă revoluţionară de clasă“... „Prin aceasta“, adică, evident, prin conducerea directă a luptei economice. Să ne arate Martînov unde s-a mai văzut ca numai prin conducerea luptei sindicale să se fi izbutit a transforma o mişcare trade-unionistă într-o mişcare revoluţionară de clasă. Cum de nu înţelege el că pentru această „transformare“ trebuie să începem în mod activ „să conducem direct“ agitația politică multilaterală?... „Ori cealaltă perspectivă: social-democraţia se dă în lături de la conducerea luptei economice a muncitorilor şi prin aceasta... îşi taie aripile“... Potrivit părerii menţionate mai sus a revistei „Rabocee Delo“, cea care „se dă în lături“ este „Iskra“. Noi am văzut însă că „Iskra“ face mult mai mult pentru conducerea luptei economice decît „Rabocee Delo“, fără a se mărgini însă la acest lucru şi fără a-şi îngusta, de dragul acestei conduceri, sarcinile politice.
*15. Este vorba de primăvara anului 1901, cînd au început mari demonstraţii de stradă 60. (Nota autorului la ediţia din 1907. — Nota red.)
*16. De pildă, în timpul războiului franco-german, Liebknecht a dictat programul de acţiune întregii democraţii — şi în şi mai mare măsură au făcut-o Marx şi Engels în 1848.
*17. — O, sfîntă simplicitate! — Nota trad.
*18. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 10. — Nota red.
*19. Din cauza lipsei de spațiu n-am putut să răspundem pe larg în „Iskra“ la această scrisoare foarte caracteristică pentru „economişti“. Apariţia ei ne-a bucurat foarte mult, căci vorbăria despre inconsecvenţa „Iskrei“ în ceea ce priveşte punctul de vedere de clasă ne ajunsese de multă vreme la ureche şi din cele mai diferite părţi, şi căutam numai un prilej potrivit sau o formulare precisă a acestei învinuiri curente pentru a-i răspunde. Iar noi sîntem obişnuiţi ca la atacuri să răspundem nu apărîndu-ne, ci contraatacînd.
*20. Iar între aceste articole a apărut (în nr. 3 al „Iskrei“) un articol care se ocupe în mod special de antagonismele de clasă existente în satul nostru. (Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 421—429. — Nota red.)
*21. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 382—387. — Nota red.
*22. Op. cit., pag. 421—429.
*23. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 86—91. — Nota red.
*24. Vezi op. cit., pag. 92—93.
*25. Vezi op. cit., pag. 78.
*26. În legătură cu aceasta, se invocă „condiţiile concrete din Rusia care împing în mod fatal mişcarea muncitorească pe calea revoluţionară“. Nu vor oamenii ăştia să înţeleagă că o cale revoluţionară a mişcării muncitoreşti poate fi şi o cale ne-social-democrată. Doar în timpul absolutismului, întreaga burghezie din Europa occidentală „împingea“, şi împingea în mod conştient, pe muncitori pe calea revoluţionară. Noi însă, social-democraţii, nu ne putem mulţumi cu aceasta. Şi dacă coborîm prin ceva politica social-democrată la nivelul unei politici spontane, trade-unioniste, prin aceasta nu facem altceva decît jocul democraţiei burgheze.
58. „Uniunea generală a muncitorilor mai din Lituania, Polonia şi Rusia“ (Bundul) a fost organizată în 1897, la congresul de constituire a grupurilor social-democrate evreieşti ţinut la Vilno; această uniune grupa în special elementele semiproletare ale meseriaşilor evrei din regiunile apusene ale Rusiei. La primul Congres al P.M.S.D.R. (1898), Bundul a intrat în P.M.S.D.R. „ca organizaţie autonomă, de sine stătătoare doar în problemele care privesc proletariatul evreu“ („Rezoluţiile şi hotărîrile congreselor, conferinţelor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi ale plenarelor C.C.“, partea 1, Editura pentru literatură politică, 1954, pag. 14).
Bundul era purtătorul naţionalismului şi al separatismului în rîndurile mişcării muncitoreşti din Rusia; în cele mai importante probleme ale mişcării social-democrate se situa pe poziţii oportuniste. În aprilie 1901, la Congresul al IV-lea, Bundul s-a pronunţat pentru desfiinţarea relaţiilor organizatorice stabilite la primul Congres al P.M.S.D.R. şi a adoptat o rezoluţie prin care autonomia era înlocuită cu federaţia; în rezoluţia „Despre mijloacele luptei politice“ a Congresului al IV-lea al Bundului se spunea că „cel mai bun mijloc pentru a atrage masele largi în mişcare este lupta economică“.
După ce Congresul al II-lea al P.M.S.D.R. a respins cererea Bundului de a fi recunoscut drept singurul reprezentant al proletariatului evreiesc, Bundul a ieşit din partid. În 1906, pe baza unei hotărîri a Congresului al IV-lea (De unificare), Bundul a intrat din nou în P.M.S.D.R.
În cadrul P.M.S.D.R., bundiştii au sprijinit întotdeauna aripa oportunistă a partidului („economişti“, menşevici, lichidatori), au dus lupta împotriva bolşevicilor şi a bolşevismului. Revendicării programatice a bolşevicilor cu privire la dreptul naţiunilor la autodeterminare, Bundul îi opunea revendicarea autonomiei cultural-naţionale. În perioada reacţiunii stolîpiniste, Bundul s-a situat pe poziţii lichidatoriste şi a participat activ la crearea Blocului antipartinic din august. În timpul primului război mondial, din 1914—1918, bundiştii s-au situat pe poziții social-şoviniste. În 1917 a sprijinit Guvernul provizoriu contrarevoluţionar, a luptat de partea duşmanilor Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. În anii intervenţiei militare străine şi ai războiului civil, conducerea Bundului s-a unit cu forţele contrarevoluţiei. În acelaşi timp, printre membrii de rînd ai Bundului s-a conturat o cotitură în favoarea colaborării cu Puterea sovietică. În 1921, Bundul s-a autolichidat; o parte dintre membrii săi au intrat în P.C. (b) din Rusia pe bază de cereri de primire individuale.
59. „Svoboda“ — revistă editată în Elveţia de grupul „revoluţionar-socialist“ „Svoboda“ (întemeiat în mai 1901 de E. O. Zelenski (Nadejdin)); în total au apărut două numere: nr. 1 — în 1901 şi nr. 2 — în 1902. V. I. Lenin considera grupul „Svoboda“ ca făcînd parte dintre acele „grupuşoare lipsite de orice bază“ care nu aveau „nici idei serioase, solide, nici program, nici tactică, nici organizare şi nici rădăcini în mase“ (Opere, vol. 20, Editura politică, 1959, pag. 358, 359). În publicaţiile sale (în afară de revista „Svoboda“, grupul a mai editat şi „Ajunul revoluţiei. Cronică neperiodică a problemelor de teorie şi tactică“ nr. 1, gazeta-revistă „Otkliki“ nr. 1, broşura-program „Renaşterea revoluţionarismului în Rusia“, scrisă de Nadejdin etc.), grupul „Svoboda“ a propagat ideile terorismului şi „economismului“. Formînd un bloc cu „economiştii“ din Petersburg, s-a ridicat împotriva „Iskrei“ şi a Comitetului organizaţiei din Petersburg a P.M.S.D.R. Grupul şi-a încetat existenţa în 1903.
V. I. Lenin a caracterizat grupul şi publicaţiile sale în notele „Despre revista «Svoboda»“ (Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 358—359) şi „Despre grupul «Svoboda»“ (vezi Opere, vol. 6, Editura politică, 1959, pag. 270—271).
60. Este vorba de acţiunile revoluţionare de masă ale studenţilor şi muncitorilor: demonstraţii politice, întruniri studenţeşti şi greve care au avut loc în februarie-martie 1901 la Petersburg, Moscova, Kiev, Harkov, Kazan, Tomsk şi în alte oraşe din Rusia.
Mişcarea studenţească din anul şcolar 1900—1901, care a luat naştere în legătură cu revendicările studenţeşti şi care a dobîndit caracterul unor acţiuni politice revoluţionare împotriva politicii reacţionare a absolutismului, a fost sprijinită de toţi muncitorii conştienţi şi a avut răsunet în toate păturile societăţii din Rusia. Ca prilej direct pentru demonstraţiile şi grevele din februarie-martie 1901 a servit faptul că 183 de studenţi de la Universitatea din Kiev au fost încorporaţi pe motivul că au luat parte la o întrunire studenţească (vezi articolul lui V. I. Lenin „Încorporarea celor 183 de studenţi“, Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediţia a doua, pag. 382—387). Guvernul s-a năpustit asupra participanţilor la acţiunile revoluţionare; poliţia şi cazacii au împrăştiat demonstraţiile şi au molestat pe participanţi, sute de studenţi au fost arestaţi şi excluşi din instituţiile de învăţămînt superior; deosebit de cruntă a fost represiunea împotriva participanţilor la demonstraţia din 4 (17) martie 1901 care a avut loc în Piaţa catedralei Kazan din Petersburg. Evenimentele din februarie — martie 1901 au constituit o dovadă a creşterii avîntului revoluţionar în Rusia; o însemnătate uriaşă a avut participarea muncitorilor la mişcarea desfăşurată sub lozinci politice.
61. K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Editura politică, 1958, pag. 500.
62. În ziarul „Iskra“ nr. 7 din august 1901, la rubrica „Cronica mişcării muncitoreşti şi scrisori primite din fabrici şi uzine“, a fost publicată scrisoarea unui muncitor ţesător din Petersburg, care dovedea uriaşa influenţă pe care o exercita „Iskra“ leninistă asupra muncitorilor înaintaţi.
„...Am arătat multor tovarăşi «Iskra» şi tot numărul s-a făcut ferfeniţă, dar mi-e scump... — scria autorul. — În el se vorbeşte despre cauza noastră, despre cauza întregii Rusii, care nu poate fi evaluată nici în copeici, nici în ore; cînd citeşti ziarul acesta, înţelegi de ce se tem jandarmii şi poliţia de noi, muncitorii, şi de intelectualii pe care îi urmăm. Şi, într-adevăr, ei sînt de temut şi pentru ţar, şi pentru patroni, şi pentru toţi, nu numai pentru buzunarele patronilor... Acum poporul muncitor poate lua uşor foc, totul mocneşte în păturile de jos, nu este nevoie decît de o scînteie ca să izbucnească un incendiu. Cît de bine s-a spus că din scînteie va izbucni flacăra!... Înainte fiecare grevă era un eveniment, dar acum oricine vede că o singură grevă nu înseamnă nimic, acum trebuie să luptăm pentru a obţine libertatea, s-o cucerim cu piepturile noastre. Acum, toată lumea, şi bătrîni şi tineri, cu toţii ar dori să citească, dar, din nenorocire pentru noi, nu există cărţi. Duminica trecută am adunat 11 oameni şi le-am citit «Cu ce să începem?»; am stat pînă noaptea tîrziu. Cît de just sînt spuse toate, cît de bine au fost înţelese toate... Vrem să scriem o scrisoare acestei «Iskra» a dv., ca ea să ne înveţe nu numai cum să începem, dar şi cum să trăim şi să murim“.
63. P. B. Akselrod. „Despre sarcinile actuale şi tactica social-democraţilor ruşi“. Geneva, 1898, pag. 16—17.
64. Este vorba de articolul lui P. B. Struve „Absolutismul şi zemstvele“, publicat în „Iskra“ nr. 2 şi 4 din februarie şi mai 1901. Publicarea în „Iskra“ a articolului lui Struve, precum şi publicarea în „Zarea“ a „memoriului confidenţial“ al lui S. I. Witte „Absolutismul şi Zemstvele“, cu o prefaţă de Struve (R.N.S.), a devenit posibilă în urma înţelegerii încheiate în ianuarie (1901) între redacția ziarului „Iskra“ şi a revistei „Zarea“, pe de o parte, şi „opoziţia democratică“ (reprezentată de Struve), pe de altă parte. Această înţelegere cu Struve, încheiată de P. B. Akselrod şi V. I. Zasulici, cu sprijinul lui G. V. Plehanov, împotriva votului dar de V. I. Lenin, a fost de scurtă durată: în primăvara anului 1901 s-a vădit că este cu desăvîrşire imposibil să continue colaborarea între social-democraţi şi democraţii burghezi, aşa încît blocul încheiat cu Struve s-a destrămat.
65. „Rossiia“ — cotidian liberal-moderat; a apărut la Petersburg în anii 1899—1902, sub îngrijirea lui G. P. Sazonov şi cu colaborarea foiletoniştilor A. V. Amfiteatrov şi V. M. Doroşevici. Acest ziar s-a bucurat de o largă răspîndire în cercurile burgheze ale societăţii ruse. În ianuarie 1902, ziarul a fost interzis de guvern din pricina foiletonului lui Amfiteatrov „Gospoda Obmanovî“ („Domnii care mint“).
66. Este vorba de articolul lui V. I. Zasulici „Pe marginea unor evenimente actuale“ şi de cronica tulburărilor studenţeşti din rubrica „Din viaţa noastră socială“ („Iskra“ nr. 3 din aprilie 1901), precum şi de articolul lui A. N. Potresov „Iluzii absurde“ şi de nota „Atacul poliţienesc împotriva publicisticii“ („Iskra“ nr. 5 din iunie 1901).
67. Este vorba de notele „Incidentul din zemstva Ekaterinoslav“ şi „«Spărgătorii de grevă» de la Veatka“ („Iskra“ nr. 7 şi 9 din august şi octombrie 1901).
68. „S.-Petersburgskie Vedomosti“ — ziar; a apărut începînd din 1728 la Petersburg ca o continuare a primului ziar rus „Vedomosti“, care apărea în 1703. Din 1728 pînă în 1874, ziarul „S.-Peterburgskie Vedomosti“ a apărut sub îngrijirea Academiei de Ştiinţe, iar din 1875 — a ministerului instrucţiunii publice. Ziarul a apărut pînă la sfîrşitul anului 1917.
69. „Russkie Vedomosti“ („Analele ruse“) — cotidian; a apărut la Moscova din 1863; el exprima concepţiile intelectualităţii liberale moderate. În ultimele două decenii ale secolului trecut au colaborat la acest ziar o seamă de scriitori din tabăra democrată (M. E. Saltîkov-Şcedrin, G. I. Uspenski, V. G. Korolenko şi alţii); totodată, ziarul a publicat şi lucrări ale narodnicilor liberali. Începînd din 1905, ziarul a devenit organul aripii drepte a partidului burghez al cadeţilor. Lenin a arătat că ziarul „Russkie Vedomosti“ îmbina în felul său „cadetismul de dreapta cu o oarecare doză de narodnicism“ (Opere, vol. 19. E.S.P.L.P. 1957, pag. 119). În 1918, ziarul „Russkie Vedomosti“ a fost interzis o dată cu celelalte ziare contrarevoluţionare.
70. Concepţia bretanistă cu privire la lupta de clasă, „brentanism“ — „doctrină burghezo-liberală care recunoaşte lupta «de clasă» nerevoluţionară a proletariatului“ (V. I. Lenin. Opere, vol. 28, Editura politică, 1959, pag. 221), propagînd posibilitatea rezolvării problemei muncitorești în cadrul capitalismului prin legislaţia de fabrică şi organizarea muncitorilor în sindicate. Denumirea acestui curent vine de la numele lui L. Brentano, unul dintre reprezentanţii de seamă ai socialismului de catedră în economia politică burgheză.