Dat fiind că la naţiunile sălbatice întrebuinţarea unui obiect implică posesiunea sa, Mama, care se îngrijeşte de locuinţă şi de provizii, este stăpîna casei şi a tot ce se află în ea; bărbatul nu posedă decît armele sale şi instrumentele de pescuit şi de vînat. Copiii sînt ai mamei, care i-a procreat, hrănit, crescut şi găzduit; atunci cînd se mărită, fiica nu părăseşte locuinţa maternă; soţul este un oaspete, care trebuie să procure proviziile.
Căminul care serveşte pentru pregătirea alimentelor este proprietatea Mamei şi a fiicei sale cea mare, după moartea sa.
Atunci cînd o înlocuieşte pe Mamă, Tatăl devine posesorul casei şi al căminului, stăpînul focului sacru, al sursei de foc, cum spune Eschili), fiindcă, după riturile religioase, era nevoie de un tăciune din acest foc pentru a putea aprinde un nou cămin de familie. Cînd a devenit Tatăl celor din Olimpi), Zeusi) a fost, prin urmare, «pritanul celor preafericiţi» (Prom.[Prometeu], v. 173), adică stăpînul căminului şi al focului sacru: el a izgonit din Olimp divinităţile feminine, personificate cu numele de Geeai), Rheai) şi Demetrai), Mama şi Pămîntul, care au procreat şi au hrănit totul(1). Bărbaţii care nu au acceptat noua ordine le-au adorat mai departe, refuzînd să-l recunoască pe «noul şef al celor preafericiţi». Hesiodi) spune că Zeus i-a exterminat.
Posesia căminului simbolizează dominaţia Tatălui: drepturile, onorurile şi autoritatea sa păreau să ţină de această noţiune; Eschil se serveşte în mod nediferenţiat de noţiunile de foc, onoare, demnitate şi autoritate, Πϋρ, Τίμα şi Γέρας, pentru a desemna ceea ce Prometeui) a furat de la Zeus şi a dat muritorilor; atunci cînd Iliada vrea să definească părţile din moştenirea lui Cronosi), alocate fiecăruia din cei trei fii ai săi, este folosit termenul τιμή (Il., XV, v. 189). Prin faptul că a jefuit un tăciune din căminul din Olimp, Titanuli) nu numai că a furat un cărbune incandescent, el a atentat la «drepturile Zeilor» (Prom., v. 82) şi prin faptul că «l-a transmis fiinţelor de o zi... el a dat muritorilor onoruri dincolo de drept» (ib., 83 şi 30). El a comis un sacrilegiu care poate fi comparat cu cel al unui cetăţean care a furat un tăciune de foc sacru din oraşul său pentru a-l da unui străin, ca acesta să aprindă căminul unei cetăţi rivale.
Tăciunele pe care Prometeu l-a furat de la «sursa focului» nu este deci un foc obişnuit, «focul care prin torent izvorăşte din Etna» (ib., v. 372), ci focul sacru care dă muritorului care îl posedă dreptul să aprindă un cămin de familie, de a constitui o familie independentă, eliberată de despotismul Tatălui. Poseidon, primind la împărţire acest drept odată cu partea sa de foc sacru, a putut forma o familie asupra căreia patriarhul din Olimp nu are nici o autoritate; de asemenea, atunci cînd Irisi) îi aduce o poruncă de la Zeus, el refuză să asculte; «să se bucure în pace de treimea sa», răspunde el, «şi să nu încerce să mă înspăimînte cu pumnul, ca un laş, să se mulţumească să-i apostrofeze cu cuvinte imperioase pe fii şi fiicele pe care i-a făcut şi care sînt obligaţi să asculte de poruncile lui» (Il., XV, v. 194-199).
Personajele din drama lui Eschil: Cratosi), Hefaistosi), Oceanidelei), Ioi), Hermesi), Prometeu, spun că focul a fost dat muritorilor — Θνητοϊς, ξτοτοϊς, έφημέροις, φωτοις. Prometeu este singurul care în două ocazii se foloseşte de termenul om — ανθρωπος (Prom., v. 446 şi 502), în timp ce termenul de muritor, sub forma acestor patru sinonime, revine de treizeci şi şapte de ori(2). Prometeu nu utilizează cuvîntul om atunci cînd vorbeşte despre transmiterea focului, ci atunci cînd spune că nu are nimic de reproşat oamenilor şi îi învaţă să descopere metalele ascunse sub pămînt. De asemenea, Hesiod spune că Zeus a refuzat «să dea focul oamenilor muritori» Θνητοϊς άνθρώποις (Teog. [Teogonia], v. 564). Cu alte cuvinte, existau oare oameni care nu erau muritori?
Persistenţa cu care Eschil şi Hesiod se folosesc de cuvîntul muritor, atunci cînd vorbesc despre focul care este refuzat sau acordat, este intenţionată şi are o semnificaţie care poate revela ideologia sălbătică.
Sălbaticul, pentru a-şi explica fenomenele visului, nu a găsit nimic mai simplu şi mai ingenios decît de a dedubla omul, de a-i da o dublură, după expresia sa. Dublura poate părăsi corpul în timpul somnului pentru a vîna, a se lupta, a se răzbuna, etc.; atunci cînd se reintegrează în domiciliul său corporal, se produce trezirea din somn; dacă întîrzie pe drum sau dacă, dintr-un motiv oarecare, nu se întoarce, corpul nu se trezeşte. Această dublură supravieţuieşte distrugerii cadavrului, iar din această cauză sălbaticul vede în vis spiritele camarazilor săi morţi. Fiind fără locaş după descompunerea corpului, dublura rătăceşte pe pămînt pînă cînd întîlneşte un obiect oarecare: o plantă, un animal sau o piatră, în care îi face plăcere să se incorporeze şi pe care îl poate părăsi după cum doreşte: metempsihoza este de origine sălbatică. Spiritele celor morţi, la fel de vindicative ca sălbaticii, se răzbună pentru pagube reale sau imaginare pe care le-au suferit înainte şi după moarte; de asemenea, oamenii primitivi se tem mai mult de cei morţi decît de cei vii; ei trăiesc în teroarea perpetuă a dublurilor lor, iar pentru a scăpa, au inventat un locaş postum, pe care l-au construit pe cît de bine au fost în stare, în care, după distrugerea cadavrului, spiritele să meargă pentru a duce o existenţă spirituală atît de fericită, încît să piardă pofta să mai vină şi să-i necăjească pe cei vii: acest locaş a fost pus întîi în vîrful unui munte, cum era Olimpul care, înaintea lui Zeus, era sălaşul spiritelor — δαιμόνων. Într-adevăr, Prometeu povesteşte că războiul a izbucnit între spirite, — δαιμονες, «unii voiau să-l răstoarne pe Cronos pentru ca Zeus să stăpînească, iar alţii şi-au unit eforturile pentru ca Zeus să nu domnească niciodată peste zei« (Prom., v. 203-207). Prometeu, Titanii, Zeus, zeii şi zeiţele care au luat parte la luptă erau spiritele nemuritoare ale unor oameni morţi, care sălăşluiau în Olimp, sălaşul pe care Elenii sălbatici l-au imaginat pentru a le da un loc în care să stea.
Credinţa într-o viaţă postumă şi preafericită, care a înflorit la sălbatici şi la barbari atît timp cît au trăit sub regimul proprietăţii comune şi al al familiei matriarhale, a început să se stingă şi în cele din urmă a dispărut sub regimul patriarhatului şi al proprietăţii private familiale. Tatăl, singurul dintre toţi membrii familiei, posedă un spirit care trăieşte după moartea lui, dar în loc să se ducă să-şi petreacă cea de a doua sa viaţă într-un locaş aparte, locuieşte în mormînt, aflat lîngă cămin, al căruia paznic el rămîne. Grecii şi Romanii continuau să-l trateze pe Părintele decedat ca şi cum ar fi fost în viaţă, îi aduceau mîncăruri şi îi cereau sfaturi, îl puneau în rîndul strămoşilor; el devenea un dumnezeu, căruia îi era închinat un cult familial; după cum spunea Heraclit, «oamenii erau zei muritori, iar zeii erau oameni nemuritori». Ceilalţi membri ai familiei, atît bărbaţi cît şi femei, îşi pierdeau sufletul pe care l-au avut: ei mureau în întregime, fără ca vreo dublură să supravieţuiască după ei; ei erau oameni muritori, în timp ce Părinţii erau oameni nemuritori.
Elenii au trecut prin ideologia sălbatică, precum şi prin condiţiile de viaţă care a creat-o, după cum este dovedit de celebrul fragment al lui Hesiod despre vîrstele omeneşti, care nu este invenţia unui poet genial, ci reproducerea unor legende care rezumă într-un mod excepţional de concis fazele preistoriei.
Hesiod spune: «Dacă vrei, iată o altă poveste pe care ţi-o voi aşterne bine şi cu ştiinţă, pentru a şti că zeii şi oamenii muritori provin din aceeaşi sursă.» Această credinţă pe care filozofia sofistică trebuia să încerce să o dezrădăcineze, a supravieţuit în creştinism, Isus este un om muritor care a devenit un dumnezeu nemuritor: după cum afirmă Pindari), de pe vremea lui Eschil era admis că «oamenii şi zeii sînt născuţi, unii şi alţii, din aceeaşi Mamă», din Pămînt (Nem., VI). Oamenii sînt atît de puţin diferiţi de zei încît Pisistratei) a făcut ca poporul atenian să aclame drept zeiţa poliadă a cetăţii o curtezană îmbrăcată ca Pallas-Atenai).
În prima v îrstă de aur a fost «un neam de oameni cu vocea articulată», μερόπων ανθρόηιων, care i-au creat pe nemuritorii care sălăşluiesc în Olimp(3). «Ei existau de pe vremea lui Cronos» deci dinaintea lui Zeus. La fel ca sălbaticii comunişti, «ei trăiau ca zeii cei lipsiţi de griji... îşi împărţeau voluntar muncile şi bunurile... mureau ca şi cum ar fi fost îmblînziţi de somn». Dublurile lor se eliberau din cadavre şi rătăceau pe pămînt; după ce Zeus a acaparat Olimpul, ei au continuat sub formă de spirite, — δαιμονων, să trăiască pe pămînt, «acoperiţi cu aer... Ei sînt paznicii oamenilor muritori; ei le supaveghează procesele şi faptele rele... ei sînt cei care împart bogăţii».
Oamenii vîrstei de argint ţin de epoca matriarhală, fiindcă «chiar şi la o sută de ani, omul trăia şi se hrănea pe lîngă mama prevăzătoare, în casa ei, aidoma unui copil mare». Zeus i-a decimat fiindcă ei refuzau «să cinstească zeii din Olimp... şi să aducă sacrificii pe altarele lor. Dar ei continuau să trăiască sub pămînt sub formă de spirite şi sînt denumiţi muritorii preafericiţi; ei primesc onoruri, chiar dacă sînt plasaţi pe al doilea rang», adică sub nemuritorii preafericiţi ai Olimpului. Hesiod lasă să fie înţeles că li se oferea un cult secret: acestea sînt spirite care probabil au devenit Cabiriii), Telchiniii) şi alte divinităţi inferioare, adorate de meşteşugari, marinari şi oamenii mărunţi(4).
Zeus, patriarhul Olimpului, pentru a înlocui cele două neamuri din perioada comunistă şi matriarhală, a creat cel de-al treilea neam, aşa-zis de bronz, fără îndoială fiindcă acesta nu cunoştea focul şi folosea numai arme de bronz. Bărbaţii din «acest neam violent şi nedrept au fost învăluiţi în Hadesi)-ul glacial... Moartea cea neagră îi prindea şi au părăsit soarele lucitor». Spiritele lor continuau să mai trăiască în Hades, dar «nu primeau onoruri». Credinţa în supravieţuirea sufletului este atît de vie încît, în ciuda exterminării şi creării neamurilor, ea nu a dispărut decît la oamenii din cel de-al cincilea neam de fier, de care aparţineau contemporanii lui Hesiod.
În acelaşi timp cu neamul de bronz, Tatăl Olimpului a creat «un neam divin mai just şi mai virtuos de oameni eroi, pe care oamenii din cel de-al treilea neam îi numeau semi-zei», fiindcă erau fii de zeii uniţi cu muritorii, după este menţionat la sfîrşitul Teogoniei: aceştia erau eroi care s-au luptat în faţa Troieii) şi Tebeii) cu şapte porţi şi au devenit Părinţii familiilor patriarhale. Olimpul, sălaşul deschis pentru spirite în perioada matriarhală, este închis de cînd domneşte Zeus; astfel, «sufletele eroilor sînt trimise să locuiască pe insula preafericiţilor, departe de nemuritorii» din Olimp, în timp ce sufletele noilor contemporani ai neamului de bronz ajung în Hades-ul glacial, fiindcă nu sînt Părinţi de familie. După ce au oglindit patriarhatul în cer, Elenii se foloseau de locuitorii imaginari ai Olimpului pentru a fabrica strămoşii familiilor patriarhale, care erau fii de zei; pînă atunci triburile şi clanurile erau considerau drept strămoşi, drept totemuri, animale, plante şi uneori aştrii.
Legendele acestor două neamuri demonstrează că a fost greu să fie extirpată credinţa în suflet şi imortalitatea sa, iar cultul familial al strămoşilor, care este primitiv pentru Fustel de Coulangesi), a avut nevoie de timp pentru a se stabili: în loc să locuiască în mormîntul de familie, după cum au fost nevoite să facă ulterior, sufletele eroilor s-au dus să-şi petreacă existenţa spirituală pe insula preafericiţilor, în care domnea Cronos.
Patriarhatul nu tolerează credinţa în supravieţuirea sufletului. Elenii şi-au propus într-un mod original şi ingenios să-i scîrbească pe cei care nu erau Părinţi de familie de pofta de a avea un suflet nemuritor: ei au transformat deliciosul paradis pe care sălbaticii l-au inventat pentru a găzdui spiritele într-un adăpost trist şi respingător. Ei au păstrat Olimpul pentru zei şi insula Fericiţilor pentru eroi, fii ai Zeilor şi ai Părinţilor de familie, şi au inventat Hades-ul sumbru şi glacial pentru cei care, nefiind Părinţi de familie, mai aveau încă neruşinarea de a se înzestra cu un suflet nemuritor. Viaţa în Hades era atît de neplăcută încît Ahilei), care murise în timp ce tatăl său mai trăia şi care, prin urmare, nu putea deveni tată de familie, îi spune lui Ulisei) că şi-ar schimba domnia asupra spiritelor pentru existenţa unui salahor. Imortalitatea nu crea decît necazuri pentru cei care o dobîndeau: Tithoni), cel care a primit de la Zeus imortalitatea la căsătoria sa cu zeiţa Aurorai), a decăzut într-o asemenea decrepitudine, încît devenise un obiect de dezgust; el a fost nevoit să dorească moartea, la fel ca şi mizerabilii nemuritori din insula Laputa menţionaţi în călătoria lui Gulliver.
Odată ce familia patriarhală şi-a creat noi obiceiuri şi o nouă mentalitate, membrii săi, cu excepţia Părintelui, se împacă cu idea că nu au suflet şi se resemnează să fie numai muritori, după cum spun Hesiod şi Eschil. Numărul persoanelor lipsite de suflet era considerabil, fiindcă familia patriarhală se compune nu numai din soţia legitimă, concubine şi copiii Părintelui, ci şi din gospodăriile unchilor, ale fraţilor şi fiilor săi. Aceşti oameni muritori nu se puteau sustrage de la autoritatea Părintelui, fiindcă nu puteau aprinde un nou cămin de familie, Zeus refuzînd să le transmită focul sacru. Prin faptul că le-a procurat un tăciune furat de la «sursa focului», Prometeu le-a dat dreptul să devină părinţi de familie şi să posede un suflet nemuritor. «Eu», spune el Oceanidelor, «am îndrăznit, i-am eliberat pe muritori, am împiedicat să se ducă în Hades, complet distruşi» (Prom., 239-240). — «Cel puţin i-am împiedicat pe muritori să prevadă moartea», adică să creadă că mor în întregime(5). Cum se poate aşa ceva? întreabă ele. «Le-am dat speranţe curajoase... Le-am dat focul» cu care pot deveni părinţi de familie. «I-am făcut pe muritori să gîndească şi să fie stăpîni pe voinţa lor, ei care înainte se asemănau cu copii, νηπίους... Atunci cînd văd, ei văd în zadar; cînd aud, ei nu aud nimic» (ib., v. 252-255 şi 444-448). Eschil foloseşte acelaşi cuvînt νηπίους pe care Hesiod îl întrebuinţează pentru a caracteriza atitudinea supusă a omului faţă de Mamă: muritorii erau ca nişte copii lipsiţi de voinţă în faţa Părintelui despotic; ei nu trebuiau să vadă şi să audă decît prin ochii şi urechile sale.
Iliada nu se ocupă de Prometeu; totuşi, prima parte a mitului este compusă din evenimente care s-au petrecut la începuturile patriarhatului, iar acest poem al eroilor din familia patriarhală datează din această epocă, fiindcă atunci cînd războinicii săi îşi enumeră genealogiile ajung, după trei sau patru strămoşi umani, la un zeu, adică la un tată necunoscut sau nesigur, după cum era cazul atunci cînd filiaţia era stabilită prin Mamă. A doua parte, furtul focului şi mitul Pandoreii), care este epilogul, nu puteau fi imaginate decît atunci cînd familia patriarhală, sub presiunea fenomenelor economice, intra în perioada sa de descompunere, iar numeroasele gospodării aflate sub autoritatea Părintelui se agitau pentru a împărţi averea familală şi pentru a stabili familii independente. Hesiod şi Eschil fac parte din de această epocă.
Hesiod şi tatăl său, care au venit de la Cumes la Ascra din motive de negoţ, erau străini în oraşele din Beoţiai) în care trăiau; la fel ca meşteşugarii şi negustorii, ei nu aveau drepturile de cetăţean şi, ca urmare, nu puteau să devină proprietari funciari şi să-şi organizeze familia pe planul familiei patriarhale, care este bazată pe proprietatea inalienabilă. Consideraţi drept străini chiar şi în oraşele în care produceau şi făceau comerţ de mai multe generaţii, cei din clasa industrială şi comercială trăiau la limita patriarhatului şi erau în antagonism cu organizarea sa aristocratică care îi oprima. Ei păstrau o teogonie şi tradiţii pe care religia Părinţilor încercase să o suprime; din această cauză, găsim în poemele hesiodice legende care nu menţionează poemele homerice.
Eschil, cetăţean din Eleusis, care a fost acuzat că ar fi dezvăluit Misterele Demetrei în care era iniţiat, cunoştea amintirile din epoca matriarhală pe care preotesele le conservau şi le explicau celor afiliaţi. Invocarea lui Prometeu către «divinul văzduh... care roteşte lumina împărţită tuturor» (Prom., v. 88 şi 1082), pare să demonstrez că Eschil era, la fel ca poeţii şi filozofii epocii sale, un adept al sectei orficei), care a introdus o concepţie metafizică a divinităţii. Cultul zeiţelor matriarhale care, pentru a scăpa de persecuţii, s-a înconjurat de umbră şi de mister, se afirmă în plină zi şi intra în luptă deschisă cu religia oficială a patriarhatului, iar zeii, atacaţi şi ridiculizaţi, cădeau din ce în ce mai mult în desconsideraţia opiniei publice. Eschil foloseşte invective violente la adresa lui Zeus, «tiranul din Olimp» şi îi numeşte parveniţi pe «noii zei»; Hesiod nu avea mai mult respect pentru ei, dar în calitate de străin, era obligat să-i menajeze; dacă îl arată pe Părintele Zeilor şi al oamenilor drept batjocura Olimpului, din cauza lăcomiei şi a lipsei sale de inteligenţă, el se crede obligat să îndulcească satira, să vorbească despre «sfaturile sale nepieritoare» şi să asigure că a descoperit capcana pe care i-a pus-o Prometeu, dar în care totuşi se lasă prins. Dealtfel, Eschil îşi putea permite mai multe libertăţi cu zeii patriarhali, nu numai fiindcă se bucura de drepturi de cetăţean, ci şi fiindcă în epoca sa descompunerea familiei patriarhale era mai avansată faţă de epoca lui Hesiod.
În timp ce familia patriarhală se prăbuşea, zeii săi erau desconsideraţi, iar divinităţile feminine antice se bucurau de o nouă viaţă, se producea renaşterea credinţei în suflet şi în supravieţuirea sa; tocmai din cauză că multe Mistere ale zeiţelor primitive, care reapăreau aproape peste tot, au păstrat ideea despre suflet, ele au devenit populare şi au pregătit calea pentru ascensiunea Creştinismului. Ideea care renăştea despre suflet se manifesta sub forma care fusese adoptată în ideologia sălbatică: sufletul era o dublură, un spirit, care părăsea sau revenea în corp după propria sa voinţă. Astfel, Pitagoriceanul Hermotimusi), care trebuia să fie contemporan cu Eschil, dat fiind că Aristoteli) asigură că înaintea lui Anaxagorai) el ar fi afirmat că spiritul — νοΰς — este «cauza universală», pretindea că sufletul său îl părăsea ca să plece în locuri îndepărtate pentru a căuta noutăţi; pentru a înceta aceste vagabondări, duşmanii său i-au ars corpul în timpul unei fugi. Lucreţiui) reproduce explicaţia despre vis inventată de sălbatici: el spune că «atunci cînd membrele cedează la apăsarea dulce a somnului şi corpul se odihneşte greu şi nemişcat, atunci este în noi un altul, — est aliud tamen in nobis, — pe care îl agită o mie de miscări». (De Nat. rer., VII, v.113-114). Primii creştini nu aveau o altă idee în comparaţie cu sălbaticii. Sfîntul Pavel afirmă că morţii sînt cei care dorm (I Cor., XV); ei se vor trezi din nou cînd sufletele se vor întoarce în cadavre. Tertuliani) (Apologeticus, § 42) spune că bogaţii creştini făceau să le fie îmbălsămate cadavrele, la fel ca Egiptenii, pentru a păstra cît mai bine posibil lăcaşul sufletului, iar sfîntul Augustini), care nu a ezitat să împrumute argumente de la păgîni pentru a demonstra reînvierea corpului, ne relatează că Labeoni), un jurisconsult din epoca lui Augusti), povestea că sufletele a doi indivizi, decedaţi în aceeaşi zi, au primit porunca să revină în cadavrele lor, care au reînviat (De civitate Dei, XXII, 28).
Atunci cînd s-a format cea de-a doua parte a mitului lui Prometeu, numai un Părinte de familie putea avea un suflet, iar pentru a avea dreptul de aprinde focul într-un cămin de familie, trebuia, conform ideilor religioase, să fie posedat un tăciune al focului sacru luat de la sursa focului. Aducînd muritorilor un tăciune din căminul Olimpului, «sursa focului», Prometeu le dădea în dar sufletul pe care îl pierduseră de cînd trăiau sub regimul familiei patriarhale.
Prometeu a făcut acest dar numai bărbaţilor; ca în trecut, femeile erau mai departe lipsite de suflet. Antichitatea păgînă nu a recunoscut niciodată că femeia ar avea un suflet, în afara celor iniţiate în Misterele divinităţilor feminine. Chiar dacă femeile au contribuit la propagarea credinţei, primii creştini au ezitat îndelung să le dubleze cu un suflet. În Cetatea lui Dumezeu, sfîntul Augustin discută pe larg şi în mod serios această chestiune care îi preocupa pe credincioşii din secolul său.
(1). Ρέα este antiforma termenului Ερα, Pămîntul, ea este fiica Geei, Pămîntul, şi mama Demetrei, Pămîntul-mamă. Prometeu spune că mama sa Themisi) şi Geea, mama primitivă a oamenilor şi a zeilor, sînt «o singură persoană cu multe nume» (Pr., v. 213-214); paisprezece de versuri mai sus o numeşte pe Geea, χθών, Pămîntul.
Ideea de justiţie, la dezvoltarea şi consolidarea căreia au contribuit împărţirile anuale ale pămînturilor între familiile clanului, pare mai întîi un atribut al Mamei şi al Pămîntului: Demetra este numită purtătoare de legi, Θεσμοφόρος, precum şi de fructe; numai după dezvoltarea comerţului şi a industriei, ideea de justiţie se desprinde de Pămînt pentru a se personifica în divinităţi distincte, Themis, Dikei) etc... [Nota lui Lafargue]
(2). Cratos întrebuinţează termenul Θνητός de trei ori , v. 8, 38 şi 84, iar o dată εφημερος, v. 83
Hefaistos se foloseşte de Βροτός de două ori, v. 21 şi 30.
Prometeu de Θνητός de nouă ori, v. 107, 243, 252, 271, 465, 499, 726, 731 şi 792; de βροτός de douăsprezece ori, v. 111, 116, 124, 235, 239, 243, 443, 471, 507, 605, 791 şi 883.
Oceanidele de Θνητός de trei ori, v. 416, 539 şi 545; de βροτός de două ori, v. 255 şi 508; de έφημερος de două ori, v. 257 şi 541; de φωτος o dată, v. 543.
Hermes de εφήμερος o dată, v. 935.
Io de Θνητός o dată, v. 606. [Nota lui Lafargue]
(3). Elenistul A-M. Desrousseauxi) mi-a atras atenţia că μεροπες άνθρωποι poate fi de asemenea interpretat ca oameni cu mîini care iau, din cauza unor dificultăţi etimologice; ambele semnificaţii ne duc la epoca în care omul se separă de maimuţa antropoidă prin dobîndirea vorbirii şi prin faptul că a încetat să se folosească de membrele sale anterioare pentru a merge. Dealtfel, dobîndirea vorbirii este strîns legată de cea a staturii verticale; într-adevăr, mişcarea cu membrele posteriore permite omului întrebuinţarea liberă şi uşoară a toracelui pentru emiterea de sunete, prin regularizarea expiraţiei. Datorită faptului că au toracele liber, păsările cîntă: este probabil că vorbirea umană a început prin cîntare, după cum credea Darwini).
Istorisirea hesiodică este poate cea mai antică amintire pe care omul o posedă despre originea sa. Este remarcabil că legendele despre neamurile umane sînt redate nu în Teogonia, ci în Munci şi Zile, pe care Spartanii o denumeau cu dispreţ poemul Meşteşugarilor, care, neputînd să-şi constituie familiile după tipul patriarhal, conservau cele mai vechi tradiţii: Hesiod are grijă să avertizeze că va desfăşura cu ştiinţă «o istorisire» care nu avea trecere în mediile patriarhale. [Nota lui Lafargue]
(4). Legenda celui de-al doilea neam, ca şi fragmentul din Teogonia (v. 535-536), unde se spune că «zeii şi oamenii se luptă la Meconai)» par să demonstreze că ar fi existat războaie religioase preistorice. Criza socială care a dus la stabilirea patriarhatului ar fi avut în Grecia o formă religioasă; a fost necesar să fie exterminaţi bărbaţii rămaşi fideli faţă de ordinea matriarhală, care refuzau să recunoască şi să respecte noii zei, pentru a înceta cultul zeiţelor antice Geea, Rhea, Demetra, Eriniii), Keresi), etc.; persecuţiile nu au dus la suprimarea acestui cult, dar a trebuit să se înconjoare de umbră şi mister. Pausaniasi) (I, 38), la care găsim vechile tradiţii, nesofisticate de filozofi şi poeţi, spune că în epoca preistorică, locuitorii din Eleusis au fost nevoiţi să apere cu armele cultul Demetrei, pe care Atenienii voiau să-l abolească. Privind zeii păgînismului ca demoni răufăcători, creştinii din primele secole îi imitau fără să ştie pe patriarhii adoratori ai lui Zeus care au metamorfozat în fiinţe oribile şi înspăimîntătoare Eriniile, pe care masele democratice continuau să le numească, la fel ca înainte, zeiţe binefăcătoare şi venerabile. Εΰμενίδες χαι Σεμναί. [Nota lui Lafargue]
(5). O altă legendă, redată cred de Servius, spunea că datorită sfaturilor lui Prometeu, Deucalioni) a scăpat de la moarte. [Nota lui Lafargue]