Numeroasele tentative făcute în Europa şi America de a creştina Proletariatul industrial au eşuat complet;ele nu au reuşit să scoată proletariatul din indiferenţa sa religioasă care se generalizează pe măsură ce producţia mecanică înregimentează în armata de salariaţi noi recruţi dintre ţărani, meşteşugari şi micii burghezi.
Modul mecanic de producţie, care generează religiozitatea la burghez, creează, din contra, nereligiozitatea la proletar.
Dacă este logic să creadă capitalistul într-o providenţă atentă la nevoile sale şi într-un Dumnezeu care îl alege dintre mii de mii pentru a-i acoperi cu bogăţii lenevia şi inutilitatea socială, este şi mai logic ca proletarul să ignore existenţa unei providenţe divine, fiindcă el ştie că nici un Tată din ceruri nu i-ar da pîinea de zi cu zi dacă s-ar ruga de dimineaţă pînă seara şi că salariul care îi procură primele necesităţi ale vieţii l-a cîştigat prin munca sa; el ştie prea bine că dacă nu va munci va muri de foame, cu toţi Bunii Dumnezei din cer şi cu toţi filantropii de pe pămînt. Salariatul este propria sa providenţă. Condiţiile sale de viaţă fac să fie imposibilă concepţia unei alte providenţe: în viaţa sa el nu are, precum burghezul, de aceste şanse formidabile care l-ar putea scoate ca prin magie din trista sa situaţie. S-a născut salariat, trăieşte ca salariat şi moare ca salariat. Ambiţia sa nu poate merge dincolo de o creştere a salariului şi o continuitate a salariului în decursul întregului an şi în decursul tuturor anilor vieţii sale. Pentru proletar nu există hazardurile şi şansele neprevăzute ale soartei, care îi predispun pe burghezi la idei superstiţioase; ideea despre Dumnezeu nu poate să apară în creierul uman decît dacă venirea sa este pregătită de idei superstiţioase de orice fel de origine.
Dacă muncitorul s-ar lăsa antrenat în credinţa în Dumnezeu, despre care aude că se vorbeşte în jurul său fără ca să dea importanţă acestui lucru, el ar începe prin a pune întrebări despre dreptatea sa, care îi împarte numai muncă şi mizerie; l-ar privi cu oroare şi ură şi l-ar imagina sub forma unui burghez exploatator, aidoma sclavilor negri din colonii care spuneau că Dumnezeu este alb, la fel ca stăpînii lor.
În mod cert, salariatul, nu mai mult decît capitalistul şi economiştii săi, nu-şi dă seama de modul în care se desfăşoară fenomenele economice şi nu-şi explică din ce cauză perioadele de prosperitate industrială şi muncă sînt urmate de crize şi şomaj, într-un ritm la fel de regulat după cum noaptea vine după zi. Această lipsă de înţelegere, care predispune spiritul burghez la credinţa în Dumnezeu, nu are acelaşi efect asupra spiritului salariatului, fiindcă ei ocupă poziţii diferite în cadrul producţiei moderne. Posesia mijloacelor de producţie acordă burghezului stăpînirea necontrolată asupra producţiei şi a distribuţiei produselor şi, în consecinţă, îl obligă să se ocupe de cauzele care le influenţează: salariatul, din contra, nu are dreptul să se îngrijoreze. El nu participă nici la conducerea producţiei, nici la alegerea şi la aprovizionarea cu materiile prime, nici la modul de producere, nici la vînzarea produselor; el nu trebuie decît să furnizeze munca aidoma unui animal de povară. Supunerea pasivă a iezuiţilor care atrage indignarea vorbăreaţă a liberilor gînditori este legea din armată şi atelier. Capitalistul pune salariatul în faţa unei maşini în mişcare şi încărcată cu materii prime şi îi ordonă să muncească; el devine o parte din angrenajul maşinii. În producţie el nu are decît un scop, salariul, singurul venit pe care Burghezia a fost obligată să i-l acorde; cînd l-a încasat, nu mai are nimic de cerut. Salariul fiind singurul venit pe care i l-a permis să-l păstreze în producţie, el nu trebuie să se preocupe decît să aibă de lucru pentru a primi un salariu: dat fiind că patronul sau reprezentanţii săi sînt cei care dau de lucru, li se adresează lor, unor oameni din carne şi oase ca el, dacă are sau nu are de lucru şi nu unor fenomene economice, pe care poate le ignoră; pe ei se supără pentru micşorări de salariu şi încetinirea muncii şi nu pe perturbaţiile generale ale producţiei. Îi consideră responsabili pentru tot ceea ce i se întîmplă, bine şi rău. Salariatul personalizează accidentele de producţie pe care le suferă, în timp ce posesia mijloacelor de producţie se depersonalizează pe măsură ce ele se mecanizează.
Viaţa pe care o duce muncitorul din marea industrie îl scoate mai mult decît pe burghez de sub influenţele mediului natural, care întreţine la ţăran credinţa în cei care revin, în vrăjitori, în farmece şi în alte idei superstiţioase. Se întîmplă ca muncitorul să nu vadă soarele decît prin ferestrele atelierului şi să nu cunoască natura cu excepţia zonelor care înconjoară oraşul în care munceşte şi pe care le vede decît cu ocazii rare: el nu va şti să distingă un cîmp de grîu de un cîmp de ovăz şi o tulpină de cartofi de o tulpină de cînepă; el nu cunoaşte produsele pămîntului decît sub forma în care le consumă. Este complet ignorant cu privire la muncile de cîmp şi cauzele care influenţează randamentul recoltelor: seceta, ploile torenţiale, grindina, uraganele, etc., nu-l fac niciodată să se gîndească la acţiunea lor asupra naturii şi a recoltelor. Viaţa sa urbană îl pune la adăpost de grijile şi preocupările tulburătoare care asediază spiritul cultivatorului. Natura nu are acces la imaginaţia sa.
Munca din atelierul mecanic îl pune pe salariat în legătură cu forţe naturale teribile pe care ţăranul nu le cunoaşte: dar în loc să fie dominat de ele, el le controlează. Uriaşul utilaj de fier şi de oţel care umple uzina, care o face să se mişte ca un automat, care uneori îl înhaţă, îl mutilează, îl sfărîmă, în loc să creeze în el o spaimă superstiţioasă, precum tunetul la ţăran, îl lasă impasibil şi indiferent, fiindcă el ştie că membrele monstrului de metal au fost fabricate şi montate de tovarăşii săi, iar el nu trebuie decît să tragă de o curea pentru a-l pune în mişcare sau pentru a-l opri. În ciuda puterii şi a miraculoasei sale producţii, maşina nu are pentru el nici un mister. Muncitorul din uzine producătoare de electricitate, care nu trebuie decît să întoarcă o manivelă pe un cadran pentru a trimite tramvaielor la distanţă de kilometri forţa motrică sau lumina lămpilor dintr-un oraş, nu trebuie decît să spună precum Dumnezeu din Geneza: «Să fie lumină» pentru ca să fie lumină... niciodată nu a fost imaginată o vrăjitorie mai fantastică; dar pentru el această vrăjitorie este un lucru simplu şi natural. Acest muncitor ar fi foarte mirat dacă i s-ar spune că un Zeu oarecare ar putea, dacă ar dori acest lucru, să oprească maşinile şi să stingă lămpile atunci cînd el le-a transmis electricitatea; el le-ar răspunde că acest Zeu anarhist ar fi mai degrabă un angrenaj stricat sau un fir electric rupt şi că lui i-ar fi uşor să caute şi să-l pună la punct pe acest Zeu perturbator. Practica atelierului modern îl învaţă pe salariat determinismul ştiinţific, fără a avea nevoie să treacă prin studiul teoretic al ştiinţelor.
Dat fiind că burghezul şi proletarul nu mai trăiesc pe cîmpuri, fenomenele naturale nu mai au forţa de a crea la ei ideile superstiţioase, care au fost întrebuinţate de sălbatic pentru a elabora ideea despre Dumnezeu; dar dacă unul, pentru că face parte din clasa dominantă şi parazitară, suferă acţiunea generatoare de idei superstiţioase despre fenomenele sociale, celălalt, pentru că aparţine de clasa exploatată şi productivă, este scutit de acţiunea lor care creează superstiţii. Burghezia nu va putea fi scoasă din creştinism şi eliberată de credinţa în Dumnezeu atît timp cît nu va fi expropriată de dictatura sa de clasă şi de bogăţiile pe care le jefuieşte zilnic de la muncitorii salariaţi.
În anumite cercuri ştiinţifice, studiul liber şi imparţial al naturii a făcut să se nască şi a stabilit ferm convingerea că toate fenomenele sînt supuse legii necesităţii, iar cauzele lor determinante trebuie cercetate în cadrul naturii şi nu în afara ei. Acest studiu a permis ca forţele naturii să fie domesticite în folosul omului.
Dar, modul de folosire industrial al forţelor naturale a transformat mijloacele de producţie în organisme economice atît de gigantice, încît ele scapă de sub controlul capitaliştilor care le monopolizează, iar acest lucru demonstrează crizele periodice ale industriei şi comerţului. Cu toate că au fost create de om, atunci cînd izbucnesc crizele, aceste organisme de producţie bulversează mediul social la fel de orbeşte după cum forţele naturii tulbură natura atunci cînd se dezlănţuie. Mijloacele de producţie moderne nu pot fi controlate decît de către societate; pentru ca acest control să fie stabilit, este necesar ca în prealabil ele să devină proprietate socială: numai atunci vor înceta să genereze inegalităţi sociale, să dea bogăţii paraziţilor şi să impună mizerii asupra producătorilor salariaţi şi să creeze perturbaţii mondiale pe care capitalistul şi economiştii său nu ştiu să le atribuie decît hazardului şi cauzelor necunoscute. Atunci cînd mijloacele de producţie vor fi posedate şi controlate de societate, nu va mai exista Incognoscibilul ordinii sociale; atunci şi numai atunci va fi definitiv eliminată din mintea umană credinţa în Dumnezeu.
Indiferenţa muncitorilor moderni cu privire la problemele religioase, ale cărei cauze determinante le-am cercetat, este un fenomen nou, care se produce pentru prima oară în istorie; pînă acum, masele populare au elaborat întotdeauna idei spiritualiste pe care filozofii nu au trebuit decît să le extragă şi să le încîlcească, la fel ca legendele şi ideile religioase, pe care preoţii şi clasele guvernante nu au făcut decît să le organizeze în religii oficiale şi în instrumente de opresiune intelectuală.