În societăţile civilizate, Justiţia provine din două surse: una dintre ele îşi are originea în însăşi natura fiinţei umane, iar cealaltă în mediul social, organizat pe baza proprietăţii private. Pasiunile şi noţiunile existente la om înainte de constituirea proprietăţii şi interesele, pasiunile şi ideile pe care aceasta le creează, acţionînd şi reacţionînd unele asupra celorlalte, au dus la naşterea, dezvoltarea şi cristalizarea în mintea celor civilizaţi a ideii de Just şi de Injust.
Originile umane ale ideii de Justiţie sînt pasiunea răzbunării şi sentimentul de egalitate.
Pasiunea răzbunării este unul din sentimentele cele mai antice din sufletul omului; ea îşi are originile în instinctul de conservare, în nevoia care împinge animalul şi omul să riposteze maşinal cînd primeşte o lovitură, dacă spaima nu-i pune pe fugă; această nevoie oarbă şi necugetată este cea care împinge copilul şi sălbaticul să lovească într-un obiect neînsufleţit care i-a rănit. Răzbunarea, redusă la ultima şi cea mai simplă expresie a sa, este o izbucnire reflexă, analogă cu mişcarea involuntară care face ca pleoapa să clipească atunci cînd ochiul este în primejdie.
Răzbunarea la sălbatic şi la barbar este de o intensitate necunoscută la cei civilizaţi. Istoricul american Adairs spune că «Pieile Roşii simt că le arde inima cu putere zi şi noapte pînă cînd vor fi vărsat sînge pentru sînge. Ei transmit din tată în fiu amintirea asasinatului unui părinte, a unui membru al clanului sau chiar dacă ar fi cazul unei bătrîne». Sînt amintite cazuri de Piei Roşii care s-au sinucis fiindcă nu se puteau răzbuna. În Figi, cel care a primit o injurie îşi pune în faţa ochilor un obiect pe care nu-l mută din loc decît după ce răzbunare sa a fost satisfăcută. În Dalmaţia, femeile slave arătau copilului cămaşa însîngerată a tatălui ucis pentru a-l incita la răzbunare.
«Răzbunarea în vîrstă de o sută de ani mai are încă dinţi de lapte» spune un proverb afghan. Dumnezeul semit, cu toate că este «încet la mînie», «pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam». (Exodul, XXXIV, 7). Patru generaţii nu-i potolesc setea de răzbunare: el interzice intrarea în Adunare a Moabiţilor şi a Amoniţilor pînă la a zecea generaţie «pentru că nu au venit înaintea Israeliţilor cu pîine şi apă, pe drum, la ieşirea lor din Egipt». (Deuteronomul, XVIII [XXIII], 3, 4). Ebraicul putea spune aidoma scandinavului: «Solzul stridiei poate cădea în praf datorită anilor şi o mie de alţi ani pot trece peste acest praf, dar răzbunarea va fi încă fierbinte în inima mea». Eriniilei) din Mitologia homericăi) sînt zeiţele antice ale «răzbunării... ale nestinsei sete de sînge». Corul grandioasei trilogii a lui Eschili), tulburat de pasiuni care torturează sufletul Zeilor şi al muritorilor, ridică vocea către Orestei), care ezita să-şi răzbune tatăl: «Ultragiul să fie pedepsit prin ultragiu! Asasinarea să răzbune asasinarea!... Rău pentru rău, spune sentinţa vechilor vremuri... Sîngele vărsat pe pămînt cere un alt sînge. Pămîntul ce hrăneşte a băut sîngele omorului; pămîntul s-a uscat, dar urma rămîne de neşters şi strigă răzbunare». Pentru a răzbuna moartea prietenului său Patrocle, Ahilei) uită insulta adusă de Agamemnoni) şi îşi înăbuşă mînia care îl face să asiste indiferent la înfrîngerea aheilor; moartea lui Hector nu îi potoleşte pasiunea şi el tîrăşte cadavrul lui Hector de trei ori în jurul zidurilor Troiei.
Sălbaticul şi barbarul nu iartă niciodată: ei ştiu să aştepte cu anii momentul propice al răzbunării. Clitemnestrai) a pîndit cu răbdare timp de zece ani ceasul răzbunării; cînd l-a asasinat pe Agamemnon, ucigaşul fiicei sale, fiind beată de bucurie şi sînge, strigă: «Roua omorului a căzut asupra mea, dulce pentru inima mea cum este ploaia lui Zeus pentru cîmpuri în anotimpul cînd sămînţa de grîu iese din învelişul său».
Omul îşi sanctifică şi îşi divinizează pasiunile, mai ales atunci cînd acestea îi sînt utile pentru conservarea sa privată şi socială. «Setea nestinsă de sînge», răzbunarea, ridicată la rang de datorie sacră, devine prima obligaţie. Eriniile, «la fel de multe ca blestemele care ies din gura unei mame înfuriate», se reped din tenebrosul Erebus din clipa în care imprecaţiile le dau viaţă şi mişcare(1). Ele nu apar la lumina soarelui decît pentru a insufla pasiunea răzbunării şi pentru a urmări neobosite asasinul, pe pămînt şi pe mare: nici un muritor nu le poate scăpa. Furia lor îl urmăreşte pe vinovat şi pe familia sa şi se extinde asupra celui care îl adăposteşte, pe cetăţi şi pe ţinuturi întregi: ele provocau războaie civile şi dădeau frîu liber ciumei şi foametei. Cînd Oreste le scapă din mîini, corul de Erinii al lui Eschil exclamă: «Voi împrăştia pe acest ţinut (Atticai)) veninul molipsitor al inimii mele, acest venin de moarte pe pămînt şi fructele vor dispare în sămînţă, iar ca ele vor dispare puii animalelor şi copii oamenilor. O răzbunare! Dezastrele tale vor însămînţa devastarea în ţinut». Dumnezeul semit răzbuna de asemenea sîngele vărsat pe plante, pe animale şi pe copii. Imaginaţia poetică a Grecilor, avînd teamă de a le pronunţa numele, a personificat în aceste zeiţe redutabile, spaimele care dezlănţuiau în populaţiile primitive pasiunile de răzbunare.
În Scienza nuova, Vicoi) formulează următoarea axiomă despre ştiinţa socială:
«Legislaţia ia omul aşa cum este pentru a face din el un bun uz în societatea umană. De la ferocitate (ferocia), de la avariţie şi de la ambiţie, aceste trei vicii care provoacă pierderea speciei umane, societatea umană primeşte armata, comerţul şi curtea (corte); adică forţa, bogăţia şi cunoaşterea republicilor; şi aceste trei mari vicii, capabile să distrugă speţa umană, creează fericire socială.
Această axiomă demonstrează existenţa unei providenţe divine, care este divina gîndire legislatoare; din pasiunile oamenilor, complet absorbiţi în interesele lor private, care fac oamenii să trăiască ca animale feroce în singurătate, providenţa divină extrage ordinea civilă care le permite să trăiască în societăţi umane.»
Legea impasibilă, după cum spune Aristoteli), provine în fapt din pasiunea pentru răzbunare, furibundă şi întotdeauna în stare de fierbere. Dar, în contradicţie cu ceea ce gîndeşte Vico, nu inteligenţa legislativă divină este cea care creează ordinea din dezordinea pasiunilor umane ci, din contra, dezordinile sînt cele care creează ordinea. Voi încerca să demonstrez acest lucru.
Implacabila şi furibunda pasiune a răzbunării care se găseşte în sufletul sălbaticilor şi al barbarilor din vechea şi noua lume, după cum este dovedit prin citatele precedente, le este impusă de condiţiile mediului natural şi social în care îşi desfăşoară activitatea.
Sălbaticul, fiind în război permanent cu fiarele şi oamenii, cu spiritul hăituit de pericole imaginare, nu poate trăi izolat; el se înghesuie în turme; el nu poate concepe existenţa sa în afara hoardei, iar expulzarea sa de acolo este egală cu condamnarea sa la moarte(2). Membrii tribului se consideră descendenţii unui ancestor unic; acelaşi sînge curge în venele lor, iar a vărsa sîngele unui membru înseamnă a vărsa sîngele întregului trib. Sălbaticul nu are individualitate; tribul, clanul şi mai tîrziu familia sînt cei care posedă o individualitate. Solidaritatea cea mai apropiată şi cea mai solidă leagă membrii unui trib, ai unui clan, pînă la punctul în care devin o singură fiinţă, la fel ca Hecatonchiresi) din Mitologia greacă; de asemenea, la populaţiile cele mai primitive care pot fi observate, femeile sînt comune, iar copii aparţin hoardei; Filon şi Howitti), observatori răbdători ai obiceiurilor australiene, ne spun că, dat fiind că proprietatea particulară nu a apărut încă, obiectele cele mai personale cum ar fi armele şi ornamentele, trec din mînă în mînă cu o rapiditate uimitoare. Membrii triburilor sălbatice şi clanurile barbare se mişcă şi acţionează în comun, ca un singur om, se deplasează, vînează, se bat şi îşi cultivă pămîntul împreună; atunci cînd tactica de război se perfecţionează, ei intră în bătălie pe triburi, clanuri şi familii.
Ei îşi pun în comun jignirile, ca de altfel tot restul. Insulta făcută unui sălbatic este resimţită de întregul său clan ca şi cum ar fi personală pentru fiecare în parte. Atunci cînd se produce curgerea de sînge a unui sălbatic este ca şi cum s-ar vărsa sîngele întregului clan; toţi membrii au obligaţia să se răzbune: răzbunarea este colectivă, la fel ca şi căsătoria şi proprietatea. La Germanii barbari, dreptul de a exercita răzbunarea era legătura par excellence a familiei. Odată ce triburile de franci au stabilit wehrgeld, adică recompensa monetară pentru ofensă, toţi membrii familiei îşi împărţeau preţul sîngelui, dar francul care ieşea din comunitatea familială nu avea dreptul la wehrgeld, iar în cazul în care era omorît, regele devenea răzbunătorul său şi cel care primea preţul sîngelui său.
Dar, întrucît clanul resimte injuria făcută unuia dintre membrii săi, clanul întreg devine responsabil pentru ofensa comisă de unul din membrii săi. Ofensa este colectivă, la fel ca injuria(3). Clanul jignit se răzbuna prin uciderea unui individ oarecare din clanul care a adus ofensa. Sir G. Greyi) scrie că «atunci cînd un asasinat este comis, mai ales cînd vinovatul a scăpat, o consternare generală domneşte asupra populaţiilor australiene, fiindcă părinţii vinovatului se consideră vinovaţi şi numai persoanele care nu au nici o legătură cu familia sînt acei care cred că sînt în siguranţă». Un asasinat este declaraţia de război între două familii, între două clanuri: un război de obstacole şi de exterminare, care durează ani de zile, fiindcă un asasinat cere un mort pentru a fi răzbunat, iar la rîndul său şi acesta cere o răzbunare; uneori două clanuri întregi ajung la ostilităţi. Este numai o jumătate de secol de cînd în Dalmaţia «războiul se întindea de la familii la întregul sat şi uneori războiul civil se dezlănţuia pe întregul district»(4). Răzbunarea se face asupra femeilor şi a copiilor: Scandinavii nu cruţau nici măcar noii născuţi din leagăn, fiindcă «lupul stă la pîndă în copilul fraged», spun Edda1). Chiar şi în acest secol, Grecii practicau răzbunarea asupra copiilor masculi în vîrstă de mai mult de opt ani; femeile şi fetele tinere erau singurele scutite(5).
Nu numai asasinatele adevărate sînt cele care cer în mod imperios răzbunarea, ci şi asasinatele imaginare inventate de imaginaţia superstiţioasă a sălbaticului. Pentru Australian, nici o moarte nu este naturală, orice deces fiind opera unui vrăji a unui duşman dintr-un clan rival, iar datoria părinţilor este de a răzbuna defunctul prin a ucide, nu numai în mod precis pe presupusul autor al vrăjii, ci a unui oarecare membru şi dacă se poate a mai multor membri din clanul acestuia(6). De altfel, mortul se răzbuna singur, spiritul său venind să-l tortureze pe cel vinovat. Frazeri) pretinde că una din cauzele desfiinţării cinelor antropofagice este frica de răzbunări postume ale nefericitului care a fost mîncat. Sălbaticul îl omoară pe asasin nu numai pentru a se răzbuna, ci şi pentru a-l linişti pe mortul al cărui spirit ar fi fost chinuit pînă cînd sînge omenesc ar fi vărsat: pentru a potoli spiritul lui Ahile, grecii au jertfit-o pe mormîntul său pe Polixena, sora lui Paris, ucigaşul său.
Sălbaticul, care nu înţelege existenţa decît dacă el face parte integrantă din clanul său, transformă ofensa individuală în ofensă colectivă; iar răzbunarea, care este un act de apărare şi de conservare personală, devine un act de apărare şi de conservare colectivă. Clanul se protejează atunci cînd se răzbună pentru uciderea sau rănirea unuia dintre membri săi. Dar această răzbunare colectivă atrage în mod inevitabil pericole colective, care uneori compromit existenţa colectivităţii clanului. Pericolele colective provenite din aceste vendete au obligat sălbaticii să-şi reprime sentimentul lor de solidaritate şi să sacrifice membrul clanului care este autorul injuriei şi să-l dea pe mîna clanului victimei. Am văzut cum sălbaticii din Australia, cu armele în mînă, se opresc şi se liniştesc, reducînd răzbunarea la o pagubă personală care corespunde cu cea care a fost provocată şi care a devenit cauza conflictului: viaţă pentru viaţă, rană pentru rană. Talionul s-a născut.
Talionul, «viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vînătaie pentru vînătaie» (Exodul, XXI, 23-25), este singurul care poate da o explicaţie deplină în legătură cu sentimentele egalitare ale populaţiilor comuniste primitive, la care toţi membrii sînt egali.
Egalitatea cea mai completă provine în mod inevitabil din condiţiile în care trăieşte sălbaticul din triburile comuniste. În lucrarea sa Voyage d'un Naturaliste [Călătoria unui naturalist], Darwini) redă următoarea anecdotă caracteristică: el a văzut un locuitor din Ţara de Foc care, după ce a primit o pătură de lînă, a rupt-o în bucăţi egale, astfel încît fiecare individ din grupul său să primească o bucată; sălbaticul nu putea accepta ca un membru din clanul său să fie mai prost înzestrat decît altul, orice ar fi. Atunci cînd a venit în contact cu triburile germanice, Cezari) a fost şocat de spiritul egalitar care domnea între ei la împărţirea bunurilor; el l-a atribuit dorinţei de a crea egalitate între membrii lor. Cezar gîndeşte ca un om civilizat care trăieşte într-un mediu social în care condiţiile inegale de existenţă creează în mod inevitabil inegalitatea între cetăţeni. Barbarii pe care îi avea în faţa ochilor trăiau, din contra, într-un mediu comunist, care crea egalitatea; ei nu trebuiau să caute egalitatea în partajurile lor, ci trebuiau să-şi satisfacă spiritul egalitar prin distribuirea de părţi egale tuturor, fără să cunoască cîtuşi de puţin importanţa socială a faptului lor; în acest mod se face digerarea, fără să fie ştiut nimic despre chimia stomacală, iar albinele îşi construiesc alveole în stup conform celor mai precise reguli de rezistenţă geometrice, mecanice şi de economie de spaţiu, fără să cunoască geometria şi mecanica. Egalitatea nu este numai implantată în inima şi creierul oamenilor primitivi, ea mai există şi în aparenţa lor fizică. Volneyi) povesteşte că un şef de piei roşii şi-a exprimat mirarea despre marea diferenţă fizică care exista între albii pe care îi vedea, în timp ce cea mai mare asemănare domnea între membrii aceluiaşi trib sălbatic.
Bătrîneţea, înconjurată de respect, este primul privilegiu care apare în societăţile umane; este singurul privilegiu care există într-un trib sălbatic. Oricare ar fi calităţile superioare ale curajului, inteligenţei, îndurării foamei, setei, durerii, prin care un războinic se distinge, acestea nu-i acordă dreptul să se impună; el poate fi ales pentru a-i conduce pe tovarăşii săi la vînătoare şi să le dea comenzi în timp de război, dar odată cu terminarea expediţiei, el redevine egalul lor. «Cel mai mare şef al Pieilor Roşii nu poate nici măcar în timpul campaniei să lovească sau să pedepsească alt războinic, iar în sat el nu este ascultat de nici un copil în afară de al său»(7) spune Volney. Şeful grec din timpurile homerice nu poseda o autoritate cu nimic mai mare: Aristotel observa că dacă puterea lui Agamemnon mergea pînă la dreptul de a omorî un fugar, atunci cînd duşmanul era atacat, el se lăsa cu răbdare insultat în cursul deliberărilor. Generalii greci din vremurile istorice deveneau din nou soldaţi de rînd odată ce anul lor de comandă se termina. În acest mod, conform celor spuse de Plutarhi), Aristidei) şi Filopoimeni), serveau ca simpli soldaţi cu toate că fuseseră şefi de armată victorioşi.
Talionul nu este decît aplicaţia egalităţii în domeniul recompensei care trebuie acordată pentru un prejudiciu; talionul este ispăşirea egalizată a prejudiciului; numai o despăgubire egală cu prejudiciul comis, viaţă pentru viaţă, arsură pentru arsură, poate satisface sufletul egalitar al oamenilor primitivi. Instinctul egalitar, care în domeniul distribuţiei de alimente şi de bunuri a impus împărţirea egală, a creat talionul; necesitatea de a preveni consecinţele dezastruoase ale răzbunărilor au introdus talionul în societăţile primitive: Justiţia nu are nici un rol în crearea talionului şi nici în introducerea sa; în aceste condiţii, găsim modalitatea talionului stabilită la popoare care au o idee atît de redusă despre Justiţie, încît nu au cuvinte pentru crimă, greşeală, justiţie. Cu toate că aveau o civilizaţie relativ superioară, Grecii homerici nu aveau un cuvînt pentru lege, iar Justiţia este de neconceput fără lege(8).
Talionul, inventat şi introdus pentru a scăpa de pericolele vendetelor şi acceptat de oamenii primitivi fiindcă permitea deplina satisfacţie pasiunii lor de răzbunare, a trebuit să fie reglementat din momentul în care a început să facă parte din obiceiuri. La început, clanul întreg avea dreptul la răzbunarea pe care o aplica asupra oricărui membru al clanului care a comis infracţiunea: s-a început prin limitarea numărului de persoane care puteau aplica răzbunarea şi prin limitarea persoanelor asupra cărora era permisă aplicarea ei. Thar-ul, legea sîngelui la Beduini şi la aproape toţi Arabii, permite unui individ inclus în primele cinci grade de rudenie să omoare pe oricare rudă a ucigaşului inclusă în aceste prime cinci grade: acest obicei a trebuit să fie general, fiindcă la Germani şi la Scandinavi wehrgeld-ul era plătit şi primit de rude din primele cinci cercuri sau grade.
Acest obicei, cu toate că limita oarecum posibilităţile de răzbunare, permitea să fie alese prea multe victime; în acest mod se remarcă la Ebraici tentative de a restringe şi de a limita răzbunarea numai asupra vinovatului. Iehova, care nu se teme să se contrazică, porunceşte în Deuteronomul (XXIV, 16) «să nu omori pe părinţi pentru copii, nici pe copii pentru părinţi, fiecare să fie omorît pentru păcatul lui». Era atît de dificil să fie impusă această limitare asupra năvalnicei răzbunări, încît mult timp ulterior Eternul Dumnezeu protestează împotriva proverbului care spune: «Părinţii au mîncat aguridă şi copiilor li s-au sterpezit dinţii. Pe viaţa mea, că nu veţi mai avea prilej să spuneţi zicătoarea aceasta în Israel. Iată că toate sufletele sînt ale mele. După cum sufletul fiului este al meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.» (Ezechiel, XVIII, 2, 3, 4).
Dar a fost şi mai dificilă limitarea numărului de persoane care considerau că aveau dreptul să exercite dreptul la răzbunare, terminînd prin a le nega acest drept. Pasiunea de răzbunare nu putea fi potolită decît dacă cel mai apropiat părinte al victimei pedepsea vinovatul: astfel, Pyrrhus, fiul lui Ahile, a fost acel care a trebuit s-o jertfească pe sora asasinului tatălui său în faţa armatei aheene. Caillaudi) menţionează că la anumite triburi din deşertul african vinovatul este predat la absoluta discreţie a părinţilor apropiaţi ai victimei, care îl torturează şi îl omoară după cum găsesc de cuviinţă; Frazer a văzut în Persia o femeia care, avînd la discreţia sa pe ucigaşul fiului ei, l-a înjunghiat cu cuţitul de cincizeci de ori şi, ca un rafinament al răzbunării, îi dădea pe buze lama cu sînge. În Norvegia, în secolul al nouălea, ucigaşul dus la malul mării de către membrii adunării populare, era executat de partea care îl urmărea sau, cu acordul acestora, de către executorul regal. Atunci cînd la Atena puterea civilă şi-a atribuit misiunea de a lovi vinovatul, cel mai apropiat părinte lua parte la execuţie, ca un răzbunător al sîngelui: chiar dacă nu mai avea un rol activ, el trebuia să fie prezent, nu numai pentru a-şi satisface răzbunarea, dar şi pentru a îndeplini condiţiile primitive ale talionului.
Prin reglementarea şi limitarea vendetei, talionul demonstrează că pasiunea care chinuia şi orbea omul primitiv se potoleşte şi devine susceptibilă de a se înclina sub presiune: omul se obişnuieşte să nu mai practice orbeşte răzbunarea asupra întregului clan sau a întregii familii, ci numai asupra vinovatului, iar această răzbunare să fie limitată la stricta aplicare de lovitură pentru lovitură, moarte pentru moarte(9). Această reglementare a putut fi introdusă şi menţinută numai prin intervenţia colectivă a clanurilor şi a familiilor din partea victimei şi a vinovatului. Fiind întotdeauna responsabilă pentru faptele membrilor săi, familia este chemată să declare dacă doreşte să-şi asume responsabilitatea sau să-l predea pe răufăcător; în această ultimă eventualitate, familia trebuie să determine ispăşirea şi s-o facă să fie proporţionala cu prejudiciul; de asemenea, ea trebuie să oblige vinovatul să se supună de bună voie, în cazul în care ar fi vreo împotrivire din partea lui(10). În acest fel, s-a ajuns la constituirea tribunalelor de arbitraj, însărcinate să facă estimarea pagubei şi acordarea despăgubirii.
Membrii tribului, cum era cazul Scandinavilor, reuniţi în adunări, au constituit acest prim tribunal de arbitrare; dar, din cauza dificultăţilor care au apărut la reuniunea acestor adunări, erau aduse pentru soluţionare numai cazurile de asasinat sau răniri grave; cazurile de importanţă medie, cum ar fi cele de lovituri sau răniri care nu implicau moartea sau pierderea unui membru, trebuiau să fie soluţionate de sfatul bătrînilor.
Moisei) a acceptat sfatul socrului său Ietro şi a ales «oameni de încredere drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece, care să judece poporul în tot timpul», dar ei trebuiau să-i raporteze problemele grave (Exodul, XVIII). Probabil că Moise a reprodus în deşert ceea ce exista în Egipt. În Galia, un consiliu al druizilor era însărcinat să ia cunoştinţă de pagubă şi să fixeze retribuţia; în cazul în care una din părţi refuza să se supună judecăţii acestei instanţe, i se interziceau sacrificiile, ceea ce constituia cea mai gravă pedeapsă, fiindcă persoana respectivă era urmărită de toată lumea. (Cezar, De bello Gallico [Despre războiul galic], VI, 13). La Atena, Areopagul reglementa răzbunarea. După ce Eriniile au pierdut procesul, Eschil le atribuie următoarele cuvinte care descriu relele ce au făcut necesară instituirea unui asemenea tribunal: «Niciodată răgetele Discordiei nesăturată de omor să nu mai fie auzite în oraş (acum, cînd Areopagul există pentru a reglementa răzbunările), niciodată sîngele cetăţenilor să nu mai adape şi să înroşească praful şi niciodată să nu se ridice cu furie la Atena un ucigaş pentru a răzbuna un asasinat». Aceste zeiţe antice, fiicele Nopţii, care personificau primitiva răzbunare, pronunţau funebrul lor discurs: după instituirea Areopagului, ele s-au potolit şi şi-au pierdut atît funcţia, cît şi sălbaticul caracter; ele au revenit la numele antic de Eumenide, adică Bunele Zeiţe.
Areopagul trebuie să fi avut o străveche descendenţă; o altă legendă spune că a fost stabilit pentru a se pronunţa asupra asasinatului comis de Aresi): acesta l-a omorît pe fiul lui Poseidoni) care i-a violat fiica şi a fost achitat de cei doisprezece zei care formau tribunalul; de altfel, termenul „Areopag“ înseamnă „colina lui Ares“. Conform unei alte legende, primul omor de care s-a ocupat Areopagul a fost cel al lui Procris, ucisă involuntar la vînătoare de soţul ei, Cefal. Această legendă şi cea a matricidului Oreste arată că instituţia Areopagului provine din perioada matriarhatului, care a fost înlocuită cu patriarhatul în decursul războiului troian: de fapt, din momentul în care femeia a încetat să fie şeful familiei, ea intră ca sclavă în casa soţului ei, care are asupra ei drept de viaţă şi de moarte; chiar şi fiul ei avea acest drept şi, în consecinţă, nu se mai poate invoca răzbunarea morţii ei în cazul în care asasinatul a fost comis de soţul sau de fiul ei(11). Areopagul dădea verdictele în întuneric, la fel ca tribunal egiptean omolog: din această cauză, Themisi), zeiţa emblematică a Justiţiei, are ochii legaţi. Atenienii doreau fără îndoială ca acest simbolism să reamintească faptul că Areopagul a fost instituit pentru a înlocui Eriniile, fiicele Nopţii care, după Homer, trăiau în tenebrele Erebus-ului. Areopagul şi tribunalul egiptean nu acceptau avocaţi; vinovatul însuşi trebuia să păstreze liniştea. Aceste două tribunale, înlocuind familiile păgubaşului şi a păgubitorului, nu judecau: rolul lor era să se străduiască a găsi vinovatul şi să-l predea pe mîna familiei păgubitului.
Dacă într-un oraş comercial cum era Atena, necesitatea de a menţine ordinea a permis stabilirea unui tribunal permanent pentru reglementarea vendetelor şi pedepsirea vinovaţilor, aproape peste tot a fost nevoie să fie lăsată familiilor grija de a-şi satisface singure răzbunarea. În secolul al zecelea, în Anglia, sub regele Alfred, obiceiul şi legile permiteau încă familiilor să-şi declare războaie particulare din cauză de omor. În Franţa, puterea civilă neputînd lua răzbunarea de la familii, a încercat să atenueze efectele impunînd un interval între ofensă şi răzbunare: o ordonanţă regală din secolul al treisprezecelea, quarantaine-le-roy, atribuită lui Filip-Augusti) sau sfîntului Louis, interzicea să se înceapă un război particular de răzbunare înainte de trecerea a patruzeci de zile de la data la care a fost comisă crima; în cazul în care în decursul acestui interval un asasinat era comis de unul dintre cei lezaţi, ucigaşul era pedepsit cu moartea pentru încălcarea ordonanţei regale. Numai în ultima vreme guvernul francez a putut suprima vendetele în Corsica.
Cu toate că a fost supusă de jugul talionului şi al adunărilor arbitrale, pasiunea răzbunării a rămas încă neîmblînzită: ghearele şi colţii săi nu puteau fi smulse decît de proprietate. Dar proprietatea, destinată să aducă la dispariţia răzbunărilor particulare, nu-şi face apariţia în sînul familiilor decît însoţită de un cortegiu de discordii şi crime; înainte ca dreptul primogeniturii să fie recunoscut şi să trecă în rîndul obiceiurilor, proprietatea a creat lupte fratricide pentru posesia bunurilor paternale. Mitologia greacă a păstrat aceste oribile amintiri în istoria Atreizilor(12). De atunci, proprietatea nu a încetat să fie cea mai eficace şi activă cauză a discordiilor, a crimelor private şi ale războaielor civile şi internaţionale care au zdruncinat din temelii societăţile omeneşti.
Proprietatea intră ca o furie în inima omului, bulversînd sentimentele, instinctele şi ideile cele mai profund înrădăcinate şi suscitînd noi pasiuni; nu era nevoie de nimic mai puţin decît proprietatea pentru a stăpîni şi a diminua răzbunarea, antica şi dominanta pasiune a sufletului barbar.
După ce a fost constituită proprietatea particulară, sîngele nu mai cere sînge: el cere proprietate; talionul a fost transformat.
Transformarea talionului a fost probabil facilitată de sclavagism şi de comerţul de sclavi, primul comerţ internaţional care a fost stabilit în mod regulat. Schimbul de oameni vii pentru boi, arme sau alte obiecte l-a obişnuit pe barbar să dea sîngelui un alt echivalent decît sîngele.Un nou fenomen familial a contribuit în mod şi mai energic decît comerţul cu sclavi la modificarea talionului. Atît timp cît persistă familia matriarhală, femeia rămîne în clanul său, unde este vizitată de soţul sau soţii săi; în familia patriarhală, tînăra fată îşi părăseşte familia sa pentru a locui în familia soţului ei: tatăl este despăgubit pentru pierderea fiicei sale care încetează să-i aparţină după s-a căsătorit. Atunci, tînara fată devine un obiect de schimb, o găsitoare de boi, alphesiboia, după cum spune epitetul homeric; Grecii o dădeau ca plată pentru boi. Tatăl, care a început prin a-şi da fetele pentru o anumită contravaloare, a ajuns să-şi vîndă fii, după cum demonstrează acest lucru legile greceşti şi romane. Vînzîndu-şi propriul sînge, tatăl a zdrobit antica solidaritate care unea membrii familiei şi care îi lega la viaţă şi la moarte. Părinţii care îşi dădeau copii lor, sîngele lor viu, drept contravaloare pentru animale şi alte bunuri, au ajuns, pe bună dreptate, să fie dispuşi să accepte animale şi alte bunuri pentru sîngele vărsat, pentru fiul ucis. Urmînd exemplul părinţilor, copii au ajuns la rîndul lor să se mulţumească cu o oarecare despăgubire pentru sîngele vărsat al tatălui sau al mamei lor.
Atunci, în loc de viaţă pentru viaţă, dinte pentru dinte, se cer animale, fier, aur pentru viaţă, dinte şi alte răni. Cafrii cer boi, iar Scandinavii, Germanii şi barbarii care, prin contactul cu popoare mai civilizate, au învăţat întrebuinţarea monedei, solicită bani(13).
Această revoluţie, una dintre cele mai profunde pe care sufletul omenesc le-a cunoscut, nu s-a împlinit pe neaşteptate şi fără dezbinări. Religia, conservatoarea obiceiurilor antice, şi sentimentele de solidaritate şi demnitate ale barbarilor s-au opus la substituirea sîngelui prin bani. Superstiţia a legat un blestem banilor de sînge. Comoara, care în Edda este cauza morţii lui Sigurd şi al exterminării familiilor Volsung şi Giuking, este tocmai preţul sîngelui pe care zeii scandinavi Odin, Lokii) şi Hoenir au fost siliţi să-l plătească pentru asasinarea lui Otter. Saxo Grammaticusi) a păstrat cîntecul unui bard danez care se indignează împotriva obiceiurilor din vremea sa şi împotriva celor care poartă în punga de bani sîngele tatălui lor. După cele spuse de Pallasi), nobilii din Turkistan nu sînt niciodată de acord să accepte «preţul sîngelui». Elphinstonei) ne informează că ucigaşul afghan, chiar dacă a comis un omor involuntar, trebuie să implore familia victimei pentru ca aceasta să accepte banii de despăgubire şi trebuie să se supună la o ceremonie umilitoare, similară cu aceea practicată cu ocazii similare la Slavii din Europa de sud. «Judecătorii şi spectatorii formează un cerc larg; în mijloc, vinovatul, cu o puşcă şi un pumnal care îi atîrnă de gît, se tîrăşte în genunchi pînă la picioarele părţii lezate care, după ce i-a luat armele, îl ridică şi îl îmbrăţisează spunîndu-i: Dumnezeu te iartă. Publicul felicită cu aplauze vesele părţile reconciliate... Această ceremonie denumită cercul de sînge, se termină cu un praznic pe socoteala ucigaşului şi la care iau parte toţi asistenţii»(14). Beduinul, deşi acceptă banii de sînge, sileşte ucigaşul şi familia sa să se recunoască ca obligaţi.
La început, retribuţia sîngelui a fost lăsată la aprecierea arbitrară a părţii ofensate, care determina după bunul său plac cantitatea şi calitatea obiectelor care trebuiau date pentru a fi îmbunată. Saga2) ne arată cum Islandezul fixa singur preţul sîngelui şi nu se mulţumea cu nimic mai puţin decît toate bunurile ucigaşului şi ale familiei sale; pentru a-şi potoli patima răzbunării, el avea nevoie de despuierea completă, pentru ca vinovatul şi familia sa să fie privaţi de toate bucuriile vieţii. Exagerarea compensaţiei făcea practic imposibil acest mod de ispăşire şi crea dezbateri interminabile: pentru a preveni această dificultate, barbarii s-au văzut obligaţi să determine preţul care era permis să fie cerut. Codurile barbare fixează cu minuţiozitate preţul care trebuie plătit în natură sau în bani pentru viaţa unui om liber, luînd în consideraţie naşterea şi rangul său, pentru răni la mînă, la braţ, la picior etc., şi pentru orice prejudiciu adus onoarei sale şi orice atentat la pacea casei lui. Regele la fel de bine ca şi ţăranul, era apărat de un wehrgeld care ar fi urmat să fie plătit părinţilor săi: singura diferenţă între wehrgeld-ul regelui şi cel al celorlalţi indivizi ai naţiunii era suma pentru preţul sîngelui(15).
Familia vinovatului răspundea de plata preţului de sînge pe care familia victimei o împărţea între membrii săi, în mod proporţional cu gradul de rudenie. Gragas din Islanda indică modul de împărţire: bărbaţii din familie erau împărţiţi în cinci cercuri sau grade de rudenie; primul cerc, format din tată, mamă şi cel mai mare frate primeau sau plăteau 3 mărci; al doilea şi al treilea cerc, 2 mărci; al patrulea 1 marcă şi al cincilea o ore sau o optime de marcă.
Wehrgeld-ul a adus înfiinţarea unui corp oficial însărcinat cu aplicarea sa; ulterior, s-au adăugat amenzi. Wehrgeld-ul a continuat să fie plătit părinţilor victimei, în timp ce amenzile intrau în casa de bani regală sau publică: acest lucru există cu aproximaţie în zilele noastre în ţările capitaliste, unde wehrgeld-ul a luat numele de pagube şi dobînzi .
Spiritul simplist şi egalitar al sălbaticului l-a dus la talion: viaţă pentru viaţă, rană pentru rană era tot ceea ce el îşi putea imagina pentru a reglementa răzbunarea; dar, atunci cînd, sub influenţa proprietăţii, talionul s-a transformat, iar brutala ecuaţie, viaţă pentru viaţă, a fost înlocuită cu ecuaţia economică, animale şi alte bunuri pentru viaţă, rănire, prejudiciu, etc., spiritul barbarului a fost supus unei grele încercări: el a trebuit să rezolve o problemă care îl obliga să intre în domeniul abstracţiei. Pe de o parte, el era nevoit să cîntărească paguba materială şi morală cauzată unei familii prin moartea unui membru al său, precum şi paguba cauzată unui individ prin pierderea unuia dintre membrele sale sau printr-un prejudiciu, iar pe de altă parte trebuia măsurat avantajul care le era creat prin cesiunea unor bunuri materiale. Cu alte cuvinte, el era nevoit să măsoare şi să echivaleze lucruri care nu aveau între ele nici o relaţie materială directă. Barbarul a început în mod brutal să invoce, în caz de asasinat, ruina socială a vinovatului, moartea sa economică, confiscarea tuturor bunurilor sale pentru ca, după eforturi intelectuale considerabile, să ajungă să pună tarif pe viaţă, pe pierderea unui ochi, a unui dinte şi chiar şi pe insulte. Această tarifare l-a obligat să dobîndească noi noţiuni abstracte despre relaţiile oamenilor între ei şi cu obiectele, fapt care, la rîndul său, a creat în creierul său ideea de justiţie retributivă, care are ca scop proporţionarea cît mai exactă posibil a compensaţiei pentru pagubă.
(1). Blestemele nu sunt cuvinte inutile pentru barbar: pentru el, vorba, Cuvîntul este înzestrat cu o forţă irezistibilă. Chiar şi zeii ascultă de imprecaţiile muritorilor; astfel, Evreii, la fel ca şi Chinezii, îl condamnă la moarte pe cel care şi-a blestemat tatăl sau mama. (Exodul, XXI, 17). Prin faptul că acordă confesorului puterea de a lega şi a dezlega păcatele în cer şi pe pămînt, cu ajutorul unei formule, catolicismul reproduce ideea primitivă a sălbaticilor despre forţa cuvîntului. [Nota lui Lafargue]
(2). Izgonit din clanul său după moartea lui Abel, Cain se lamentează: «Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi; iată că tu mă izgoneşti azi de pe faţa pămîntului; eu voi trebui să fiu pribeag şi fugar pe pămînt şi oricine mă va găsi, mă va omorî.» (Geneza, IV, 13, 14) Exilul este una din cele mai grele pedepse în societăţile primitive. [Nota lui Lafargue]
(3). Responsabilitatea colectivă mai părea încă atît de naturală în evul mediu, încît ordonanţele lui Eduard Ii) al Angliei făceau responsabilă întreaga corporaţie profesională pentru crimele unuia dintre afiliaţii săi. [Nota lui Lafargue]
(4). Sir Gardner WILKINSONi), Dalmatia and Montenegro, 1848. [Nota lui Lafargue]
(5). Lord CARNARVONi), Reminisces of Athens and Morea. [Nota lui Lafargue]
(6). Isus Hristos, sfîntul Paul şi Apostolii împărtăşesc cu sălbaticii această opinie: după părerile lor, bolile erau opera demonului, duşmanul neamului omenesc (Matei, IX, 33, Luca, XI, 14, Faptele Apostolilor, XIX, 12, etc.). Timp de secole, această superstiţie a aprins rugurile vrăjitoarelor în Europa creştină. [Nota lui Lafargue]
(7). Observations générales sur les Indiens de l'Amerique [Observaţii generale despre indienii din America], Ed. 1820. [Nota lui Lafargue]
(8). Absenţa cuvîntului „lege“ a atras atenţia anticilor: istoricul Iosefi) remarcă cu uimire că în Iliada cuvîntul nomos care mai tîrziu va semnifica lege, nu este niciodată utilizat în acest sens. [Nota lui Lafargue]
(9). Barbarul nu se opreşte în mijlocul drumului, el impinge logica pînă la ultimele ei consecinţe: odată ce a avut idea de a dezlega vinovatul de colectivitatea familiei sale pentru a-l face să suporte răspunderea faptei sale, el a împins această idee pînă la ruperea de colectivitatea corpului a organului care a comis actul crimei, pentru a-l pedepsi. Diodor din Siciliai) spune că Egipteanul pedepsea violul unei femei libere prin castrarea sau mai curînd prin eviraţia vinovatului; amputa nasul femeii adultere «cu scopul de a o priva de atracţia pe care a utilizat-o pentru seducţie»; tăia mîinile falsificatorilor de monede şi de stampile publice, cu scopul de «a pedepsi partea corpului cu care a fost comisă crima». Aproape în toate ţările se tăiau mîinile de la încheieturi la hoţii vinovaţi de furturi minore care nu implicau pedeapsa capitală. [Nota lui Lafargue]
(10). G.-W. Stelleri), un călător din secolul al XVIII-lea, povesteşte că atunci cînd este comis un asasinat la Itelmanii din Kamciatka, familia victimei se adresează familiei criminalului şi îi cere să fie predat; în cazul în care aceştia sînt de acord şi îl predau, el este omorît în modul în care a omorît victima; în cazul în care familia criminalului refuză, atunci ea aprobă crima şi este declarat război între cele două familii; cea care învinge masacrează toţi bărbaţii din familia înfrîntă şi înrobeşte femeile şi fetele. — În Polinezia, în cazul în care vinovatul nu se predă în mod pasiv pentru ca familia părţii lezate să se răzbune, propria sa familie îl obligă cu forţa să facă acest lucru (ELLISi), Polynesian Researches). [Nota lui Lafargue]
(11). Într-una din pledoariile sale civile, Demostenei) citează un articol din legea lui Draconi) prin care se acorda fiecărui Atenian dreptul la viaţa şi moartea a cinci femei: soţia, fiica, mama, sora şi concubina sa. Gragas-urile (gîştele cenuşii), care sînt legile antice ale Islandei, consacră acelaşi drept, adăugînd fiicele adoptive. Dacă mai tîrziu, în epoca lui Soloni), obiceiurile s-au schimbat şi legile lui Dracon păreau prea sîngeroase, ele nu au fost anulate niciodată; «dar prin consinţămîntul tacit al Atenienilor, ele erau ca şi şterse» spune Aulus Gelliusi).
Primele legi, tocmai fiindcă fixau şi consacrau obiceiurile acenstorilor, nu erau niciodată abrogate şi supravieţuiau cu toate că prevederile lor erau contrazise de legi noi; astfel, codul lui Manu păstrează legea care ordonă partajul bunurilor în mod egal între fraţi alături de legea prin care este stabilit dreptul de primogenitură. Legea celor Douăsprezece Tablei) nu a anulat la Roma legile regale. Piatra pe care acestea din urmă erau gravate era invizibilă; cu atît mai mult cei mai puţin scrupuloşi credeau că le este permis să o întoarcă. [Nota lui Lafargue]
(12). Dacă ne referim la legendele mitologice ale Greciei, se pare că atunci cînd autoritatea paternă a înlocuit în familie autoritatea maternă, ordinea de succesiune a fost profund afectată; toţi fiii, care în familia matriarhală nu moşteneau, au pretins că au drepturi egale pentru a acapara bunurile tatălui decedat, precum şi conducerea familală; numai după un mare număr de lupte interne s-a stabilit dreptul primogeniturii, care s-a putut menţine numai făcînd apel la superstiţia religioasă. Credinţa era că tatăl trăieşte în mormîntul său, aflat în casă sau în grădina înconjurătoare; el continua să-şi administreze bunurile şi să dea ordine succesorului său: nu moştenitorul în viaţă era ascultat, ci defunctul tată. Atunci, alături de religia tribului s-au stabilit cultele familiale, pe care Fustel de Coulangesi) le consideră primitive. [Nota lui Lafargue]
(13). În timp ce istoricii credeau că fiecare popor şi fiecare rasă aveau deprinderi şi obiceiuri speciale, s-a susţinut că wehrgeld-ul era de origine germanică, iar Grecii şi Latinii nu s-au înjosit niciodată pînă la acest mijloc barbar de compensare a sîngelui prin bani... Nimic mai inexact.
Tabla VIII din cele Douăsprezece Table ale legii romane prevede:
II. Pentru cine rupe un membru şi nu se învoieşte, talionul.
III. Pentru spargerea unui dinte la un om liber, pedeapsă de 300 as; la un sclav, pedeapsă de 150 as.
IV. Pentru o rană, pedeapsă 25 as.
Aiaxi), trimis ca ambasador la Ahile împreună cu Ulisei) şi Phoenix cu scopul de a-l face să accepte darurile lui Agamemnon şi astfel să-i potolească furia, îi spune: «Pot fi văzuţi oameni care acceptă bani de răscumpărare pentru omorul unui frate, al unui fiu; chiar şi ucigaşul, după ce a plătit o mare sumă, rămîne în patria sa, iar păgubaşul înăbuşă neliniştea sufletului său înfuriat.» (Iliada, IX). [Nota lui Lafargue]
(14). KRASINSKIi), Montenegro and the Slavonians of Turkey [Muntenegru şi Slavonii din Turcia], 1853. [Nota lui Lafargue]
(15). Stabilirea wehrgeld-ului a cauzat curioasa consecinţă pe care Malleti) a constatat-o la Scandinavi; dat fiind că moartea unui om liber şi rănile sale la mînă, la picior etc. sînt tarifate, corpul unui datornic trebuie să fie făcut responsabil pentru datoria contractată. În toate ţările, acest raţionament a dat creditorului dreptul de a mutila şi de a înrobi datornicul. [Nota lui Lafargue]
1). Edda - manuscrise de proză şi poeme mitologice islandeze din sec. 13. [N]
2). Saga - povestiri epice ale literaturii scandinave, scrise în sec. 12-14.