Filozofia clasică germană, perioadă de īnflorire a filozofiei germane, cuprinzīnd sfīrşitul sec. 18 şi primele decenii ale sec. 19 şi reprezentată de I. Kant, J. G. Fichte, G. W.F. Hegel, F. W. Schelling şi
L. Feuerbach.
Filozofia clasică germană a elaborat pe baze idealiste
dialectica modernă, a adus contribuţii hotărītoare la constituirea teoriei cunoaşterii ca disciplină autonomă (Kant), subliniind caracterul activ al cunoaşterii, supunīnd unei analize sistematice formele şi categoriile logice şi gnoseologice, a integrat omul īn natură (Feuerbach).
A
reflectat marile transformări sociale ale epocii (mai
ales revoluţia burgheză franceză din 1789) şi descoperirile ştiinţelor naturii, constituindu-se īndeosebi pe terenul cercetării formelor vieţii spirituale şi a formelor culturii. Ca
„teorie germană a revoluţiei franceze“
(Marx), filozofia clasică germană
a oglindit năzuinţele progresiste, dar şi slăbiciunea
burgheziei germane: ea a avut un caracter contradictoriu, īn cadrul ei
īntīlnindu-se tendinţele iluministe şi umaniste cu conservatismul. Dialectica
filozofiei clasice germane, ca şi
materialismul şi ateismul
feuerbachian, au constituit izvoare teoretice ale gīndirii lui Marx.
|