|
Comunistului
I
Sufletul tău nu-i ascuns,
Larg ţi-l deschizi în afară,
Totuşi deplin i-am pătruns
Cea mai intimă cămară?
Simt cum distinct în adînc
Stropii de cîntec se strîng,
Acolo vibrează o strună
Şi sufletu-ntreg îţi răsună.
Lumea amorfă cîştigă
Timbru de limpezi cristale
Cînd patima-n şopot ori tunet şi-o strigă
Strunele tale.
II
E primăvară şi vînt,
Frigul domneşte alături cu soarele,
Scutură frigul firul plăpînd,
Soarele umflă în matcă izvoarele.
Mari arături s-au întins pe pămînt,
Sevele prind din pămînt să emane
Noua sămînţă-ncolţită curînd
Printre străvechi vegetaţii duşmane.
Paşi tăcuţi, apăsaţi, ţi-i petreci
Peste gliile umede şi încă reci,
Simţiri omeneşti parcă-nvie în glie,
Să prindă frenetica ta melodie.
Cîtă putere consumi
Să naşti vibraţia ce schimbă lumi,
Vechi vegetaţii să cadă pe rînd,
Să crească sămînţa-ncolţită curînd!
Cresc albe flori din a gliilor sucuri,
Cad în văzduh sure flori de ninsoare,
Cresc din pămînt albe flori şi te bucuri,
Cad din văzduh sure flori şi te doare.
Bucurie, durere, în tine se-mbină -
Blîndă lumină - tăioasă lumină -
Naltă vibraţie împrăştie-n fire
Şi pentru creştere, şi pentru pieire.
Vibraţie - pentru zidiri de granit,
Vibraţie pentru un om obidit,
Vibraţie pentru visare,
Inimă, lacrimă, floare,
Pentru greşeală, pentru păcat,
Pentru copil şi bărbat,
Pentru speranţă, vibraţie,
Pentru ale dansului ritmuri şi graţie,
Pentru dansul de flăcări şi roţi -
Nimic pentru tine, tot pentru toţi.
Simt cum distinct în adînc
Stropii de cîntec se strîng,
Acolo vibrează puternic o strună
Şi-o lume întreagă răsună.
Tinereţe
Nu mai zburdăm prin ierburi, nu mai strigăm pe dealuri;
S-au consumat odată şi astea; azi sînt duse
Ne-am despărţit de ele pornind spre idealuri
Copilăria noastră, cu larma-i, cînd tăcuse.
Noi am intrat în viaţă grăbiţi şi hotărîţi,
Cu frunţile de gînduri, pre timpuriu crestate,
Şi ne privesc cu ură duşmanii noştri, cîţi
Ştiu bine că noi creştem mereu şi ne vom bate.
Ne-a învăţat să creştem netulburaţi şi drepţi,
Că muzica-i sforţare, că-nţeapă trandafirii,
Ne-a învăţat că-n luptă te-avînţi, ori rabzi şi-aştepţi,
Bătrînul Marx, profetul lucid al omenirii.
Sînt vremuri zbuciumate; ideile, în stoluri,
Rotindu-ni-se-n preajmă se-nvălmăşesc în zbor,
Se rătăceşte-n ceata lor aspră şi-n ocoluri
Cel ce se-nflăcărează prea uşor.
Nu vorbe de furtună, nu gesturi fumigene,
Şi nu, hazliu şi jalnic, cu umbrele război.
Să stăpînim cu grijă mişcările viclene
A marilor talazuri ce se aud în noi.
Dar mai întîi se cere cu lacome priviri
A iscodi mulţimea de taine, a desface
Cămaşa lor scorţoasă, în trudnice striviri,
A da de miezul fraged ivit de sub găoace.
E drumul lung în faţă, ascuns sub zări şi-n vreme,
Ne pare scurtă calea ce-n urmă am lăsat,
Dar mergem, mergem trainic, solemni ca în poeme,
Simţind în noi cum creştem curaţi, neîncetat.
Noi, nu!
O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii rîd către stelele reci -
Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?
Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb -
Insuportabil de mare povară?
Ca un vînt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rînduri trecu.
- Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!
Bilanţ
Gust farmecul acela nesfîrşit
Cînd pieţele par mări care învie
Şi oamenii se dăruie total
Unei beţii obşteşti de bucurie.
Mii de priviri electrice atunci
Mă zguduie; mulţimile palpită
Şi-n jur simt mii de trupuri fremătînd
Şi mii de palme albe se agită
Şi cerul clocoteşte peste noi
Şi noi ne cufundăm într-o vibrare;
Nu dau atunci pe cel mai pur parfum
Umanele miresme de sudoare.
Nu mai sînt eu atunci, ci sîntem toţi.
Cu-o aripă-am atins statuia-naltă,
Iar pomii înşiraţi pe bulevard
I-am netezit cu aripa cealaltă.
Şi stîlpii de beton sînt nişte spini,
Sub tălpi simt a movilelor asprime,
Iar glasul meu e-acest multiplu cor
Venit de undeva din adîncime.
Sînt eu, cel care-am străpuns un nou tunel,
Am stat de veghe noaptea la furnale,
Am retezat în munte brazii grei,
I-am dus în plute şuierînd la vale,
Am secerat în aerul încins,
Snopi zvelţi ce-şi îndoiau sub vînt alama.
Îmi amintesc că eu eram. Mă mir
Că nu mi-am dat atunci de-aceasta seama.
Mi-i gîndul clar. Măruntele porniri,
Problemele de-o zi, au fost cojite -
Rămîne-un miez atotcuprinzător
Sclipind oglinzi de ape liniştite.
În ele văd un haos răsturnat,
Gări arse cu scheletice vagoane,
Pămînt zbîrcit - tranşee-n rînduri lungi,
Flămînzi chirciţi în rugă sub icoane,
Nebuni sunînd din surle de carton,
Bărbaţi prostiţi privind în gol, departe...
Dar peste toate, izvorînd din tot,
Eu am văzut ceva ce n-are moarte,
O frunte arcuită şi doi ochi
Ameţitori ţintind întreaga ţară,
Obrajii-n linii aspre, hotărîţi,
Şi gura hotărîtă şi amară
Care-a rostit: - E foarte rău aşa.
Va trebui să schimb şi voi schimba.
Şi haosul acela a-nceput
Să-şi mişte neprecisele conture,
A început în el a se fixa
Organizarea liniilor pure.
Se măcinau vechi legi şi se surpau,
Şi izvorau elanuri uriaşe,
Prin noapte pîlpîia cu licăriri
Fluorescenţa noilor oraşe.
Iar oamenii simţeau cum cu putere
Un sînge nou le arde în artere.
Cel care a decis şi a schimbat,
Şi viselor le-a dat puteri şi viaţă,
Tot eu eram, de mine oglindit,
Tot eu - mulţimea adunată-n piaţă.
Constelaţia noastră
„Tot cerul omenirii presărat
Cu stele în cinci colţuri“
V. Maiakovski
Şi-a urcat pe cer statura mare
Steaua cu cinci roşii zimţi,
Îngrozind vrăjmaşa înstelare
Steaua cu cinci roşii zimţi.
Stele noi porniră să răsară
Împrejurul stelei roşii,
Fluxurile lumii se umflară
Sub lumina stelei roşii.
Cavaleri ai stelei roşii sîntem,
Drum spinos lovim cu paşii;
Cavaleri ai stelei roşii sîntem,
Visătorii şi făptaşii.
Cîte douăzeci de ani pe frunte -
Armele metalic saltă -
Cîte douăzeci de ani pe frunte -
Deci milenii laolaltă.
Cu entuziasmul vieţii noastre
Stăvili mucede vom rupe,
Din entuziasmul vieţii noastre
Comunismul să se-ntrupe.
|
