Theodor Bart

Greva

I

Lui Jack Landi îi era somn. Doborât de oboseală, se îndârja totuşi să reziste. Ştia bine c-ar fi fost de ajuns să rezeme capul în pumni, ca să adoarmă numaidecât. Butuc ar fi adormit şi nimic nu ar fi fost în stare să-l trezească. Şi-ar fi răscumpărat toate nopţile albe de până atunci, petrecute ori în pichetul de grevă ori în şedinţele de lucru cu tovarăşii din comitet. Nici nu-şi mai aduce aminte de câte nopţi n-a mai închis ochii. Trebuia totuşi să reziste.

 Jack Landi continua să se plimbe de acolo până acolo, măsurând cuprinsul strâmt al odăii, cu paşi înceţi şi obosiţi. Adeseori se oprea în dreptul ferestrei. Desfăcea doar un colţ al perdelei şi privea în stradă cu lăcomie, nerăbdător. Până dincolo de catedrala ortodoxă, strada arăta pustie. Căzuse o ploaie rece şi asfaltul lucea sub luminile felinarelor. Nici o ţipenie de trecător. Doar un poliţist rămăsese încremenit în răspântie. Semăna cu o păpuşă uriaşă de ceară vineţie.

 Trecuse de miezul nopţii. Pendula catedralei bătea acum jumătatea orei două. Nici un zgomot nu venea din afară. Liniştea pusese stăpânire pe toate împrejurimile. Dar, la cea dintâi părere sau fluturare de vânt, Jack Landi tresărea nerăbdător.

 Fără îndoială că aştepta pe cineva. De fiecare dată, neauzind şi nedesluşind nimic, Jack Landi îşi reîncepea plimbarea fără astâmpăr, între cei patru pereţi scorojiţi, pe care se scurgeau şiruri subţiri de apă. În odaia asta sărăcăcioasă, mohorâtă şi rece îşi trăia viaţa de mizerie familia lui Jack Landi.

 Într-un târziu, fără voia lui, se privi în ciobul de oglindă agăţat pe perete. Slăbise mult, obrajii i se uscaseră. Barba crescuse mare şi încâlcită. În colţurile gurii se tăiaseră brazde adânci, iar buzele-i erau uscate. Până şi ochii îi arătau altfel; fără nici o licărire. Cearcăne pământii sub pleoape. Toată faţa, încruntată şi dureroasă.

 Jack Landi nu mâncase de trei zile. De trei zile nu înghiţise nici măcar un dumicat de pâine. Ultimele fărâmituri, tot ce căpătase – împărţise copiilor, trimisese soţiei la spital.

 Privi spre patul din colţul odăii. Acolo dormeau cei patru băieţi ai lui Jack Landi, culcaţi peste nişte zdrenţe de saltea şi înveliţi cu o cuvertură peticită. Ghemuiţi unul în altul, cuprinşi braţ peste braţ, capetele copiilor arătau aproape leşinate. Buzele le plescăiau în somn, cerşind o bucată de pâine ori visând cine ştie ce ospăţ.

 Tatăl îşi da seama că şi pe ei îi macină foamea în măruntaie. Aveau să se trezească ameţiţi şi să ceară de mâncare. Dar Jack Landi ştia că orice eforturi ar face, şi sângele de şi l-ar da, tot n-ar reuşii să le aducă o fărâmă de pâine.

 Băiatul cel mai în vârstă se ridică sprijinindu-se pe perete.

– Ai spus ceva, tată? Întrebă el cu o voce sleită.

Faţa lui Jack se lumină.

– Nimic, dragul meu… răspunse el liniştit. Ţi s-a părut…

– A trecut de miezul nopţii?

– E aproape trei…

– Tu nu te culci?

– Îl aştept pe Walter…

Băiatul îşi muşcă buzele, forţându-se să-şi înăbuşe lacrima-n pleoape.

– Poate aduce şi ceva de mâncare… zise el, lungindu-şi gâtul slăbit înainte şi cu un licăr de nădejde în ochi.

– Poate… răspunse Jack Landi, dar în cugetul său se ruşină, fiindcă ştia că numai printr-o minune ar fi putut Walter să le aducă alimente.

Ochii băiatului luceau acum înfierbântaţi.

– Ar fi bine, nu-i aşa?

– Ar fi…

– Şi poate mâine ne reluăm lucrul la fabrică… adăugă el cu însufleţire,

Împleticindu-se, Jack Landi se apropie de ungherul odăii şi dezmierdă capul ras al copilului. Simţea de câtă bărbăţie este pătruns fiul său, simţea mai ales cum clocoteşte în el dorinţa de a munci, de a-şi ajuta tatăl în greutăţile prin care treceau. Dar, oricât l-ar fi îndurerat trebuia să-i spună adevărul, trebuia să-l înveţe de pe acum de ce fac oamenii greve, de ce nu-şi vor putea reîncepe mâine lucrul.

– În fabrică nu intrăm decât dacă ni se măresc salariile, Bob… spuse tatăl cu înverşunare.

– Salariile?! Murmură băiatul.

– Da, Bob… şi numai dacă vor fi reprimiţi şi concediaţii.

– La asta nu m-am gândit.

– Acest lucru trebuie să-l pricepi bine…

– Pricep, tată…

– Aşa, Bob… şi acum culcă-te!…

Băiatul se lungii din nou în culcuş. Fratele de alături scânci prin somn şi bolborosii ceva. Bob îl acoperii mai strâns cu pătura, înconjurându-l cu braţul pentru a-l linişti. Însă scâncetul se auzii încă odată şi din nou cuvintele se iviră clar:

– Mi-e foame… mi-e foame…

Tatăl nu se mai putu stăpâni şi-şi prinse tâmplele în mâini. Se simţii mic şi neputincios. Om în toată firea şi să nu fii în stare să hrăneşti câteva guri. Într-o ţară atât de întinsă şi bogată, câţiva se lăfăiesc, în timp ce milioane de oameni flămânzesc! Pe unde să mai scotocească şi cui să mai cerşească o coajă de pâine pentru hrana copiilor? Dacă n-ar fi patronii albi, care să întreţină ura împotriva negrilor şi dacă atâtea legi nu i-ar îngenunchia cu orice preţ – atunci viaţa lui ar fi mai omenească. Iată, însă, că pretutindeni negrii sunt înconjuraţi cu dezgust şi batjocură, mai ales din partea celor bogaţi şi de al căror bănet depinde însăşi existenţa lui şi a altora ca el.

Băiatul cel mai mare murmură ca pentru sine:

– Mâine dimineaţă am să mă duc pe maidan…

– Bine, Bob… spuse tatăl.

– E zi de gunoaie mâine…

– Ştiu, Bob…

– Se aduc lăzile proaspete din casele boiereşti…

– Să vă duceţi toţi…

– Toţi…desigur… şi poate o să găsim ceva de ronţăit…

Jack Landi îşi reluă plimbarea de-a lungul odăii. Vorbii din mers:

– Va trebui să treceţi şi pe la spital, Bob…

– Desigur, o să trecem, tată… răspunse Bob şi-şi aşternu capul alături de ceilalţi fraţi ai săi. O să-i ducem şi mamei din ce găsim…

Jack Landi era un bărbat cam de vreo 40 de ani. Întâmpinase multe neajunsuri şi greutăţi în viaţă. Părinţii lui fuseseră sclavi pe o plantaţie din Sud. El însuşi se spetise muncind zece ani la o fermă. Fugise de-acolo într-o noapte, după ce fusese bătut crunt cu o frânghie udă pe pielea goală. Era obiceiul fermierilor din regiune, sub pretextul că numai aşa pot fi negrii îmblânziţi. Trecuse şi prin alte meserii: fusese lustruitor de ghete, păzitor de capre, cărător de cărbuni într-o gară, cerşetor, măturător de stradă, curăţitor de latrine. Trebuise să muncească totdeauna în meseriile cele mai dezgustătoare şi totdeauna fusese privit ca o vită. Nu cunoscuse niciodată adăpostul sub un acoperiş ori culcuşul pe o saltea moale. De pe băncile grădinilor publice şi de prin ganguri trecuse adeseori prin beciurile poliţiei. Pretutindeni flămând şi hulit, pretutindeni privit cu dezgust şi luat în derâdere.

– Negru… Negru… Negru…

Mama îi fusese linşată, tatăl spânzurat tot pentru că era de culoare. Aceasta fusese singura lor vină. Din copilărie, când era lovit cu pietre în obraz şi până acum, când vina de a fi negru se pedepsea în chipuri cât mai nelegiuite, cât mai neumane, Jack Landi suferise mai mult decât îşi putea închipui o minte omenească. Zadarnic încercase să se înalţe – lovituri noi îi încovoiaseră spinarea.

Ori unde se ducea, ori unde se întorcea şi la orice uşă bătea, cerând să muncească cinstit, peste tot unde ar fi vrut să se aciuiască şi să-şi facă un rost pe lume – era primit cu aceleaşi rânjete şi înjurături.

– N-avem nevoie de un vagabond negru ca tine… Marş!

Toate acestea nu se puteau uita. Încetul cu încetul, Jack Landi ajunsese la convingerea că America nu-i deloc „paradis“ pentru toţi locuitorii ei – şi că pretinsa frăţietate şi egalitate dintre oamenii albi şi negri, cu care sunt amăgite şi înşelate minţile înflăcărate ale naivilor, sunt doar minciună sfruntată. Dar Jack Landi nu se lasă înfrânt. Nu înţelegea să-şi plece grumazul, să poarte jugul toată viaţa, doar pentru că era om de culoare. Nădăjduia încă în ziua unui trai mai bun… Nădăjduia că-şi vor câştiga şi negrii dreptul la viaţă şi libertate, dreptul la un trai mai bun. Pentru asta învăţase să rabde. Atât ştia pe vremea aceea: să rabde, să se închine la cer şi să aştepte mântuirea din senin.

Dar într-o zi l-a întâlnit pe Walter şi Walter i-a spus cu hotărâre:

– Viaţa noastră e luptă Jack… Dacă nu luptăm din toate puterile pentru a ne căpăta şi noi dreptul la o viaţă de oameni, atunci suntem sortiţi pieirii… Nici o mântuire nu vine de la Dumnezeu… Pricepi, Jack Landi, că trebuie să luptăm până la ultima noastră picătură de sânge? Pricepi că noi ne găsim necontenit în război cu stăpânii noştri albi? Cu acei stăpâni care nu ştiu altceva decât să-şi îngroaşe osânzele şi capitalul pe seama sudorilor noastre? Şi în această luptă, dacă vrem să câştigăm, noi trebuie să mergem alături de toţi muncitorii – albi şi negri – pentru că deopotrivă ne sug sângele patronii, şi deopotrivă când nu mai au nevoie de braţele noastre ne aruncă în stradă, să cerşim… Ascultă-mă, Jack,– locul tău nu poate fi decât alături de noi…

 Walter locuia în Harlem, cartierul negrilor din New York. El însuşi negru, lucra la sediul Partidului Comunist. Jack Landi l-a ascultat. Au stat o noapte întreagă de vorbă, au desluşit împreună toate problemele până în miezul lor cel mai adânc, s-au legat într-o prietenie de nezdruncinat. Iar dimineaţa, pătruns de vorbele lui Walter, Jack Landi s-a alăturat comuniştilor negri din Harlem. Aici a cunoscut-o pe Betty. S-au căsătorit… De la început au dus-o greu. Copii, chirie, boli… pe vremea aceea munceau amândoi cu ziua pe unde apucau, pentru o jumătate de dolar sau câteodată doar pentru o farfurie cu ciorbă şi o bucată de pâine. Dar Walter veghea asupra lor şi nici în cea mai grea cumpănă nu i-a părăsit. În cele din urmă i-a ajutat să fie angajaţi la o fabrică de cherestea. Aveau să fie astfel împreună. Împreună avea să ducă şi munca de lămurire politică din om în om – şi cu lucrătorii negrii şi cu cei albi. Asta se întâmpla cam prin timpul războiului. Patronul fabricii era alb, făcea afaceri bune în vremea aceea, iar la cei mulţi şi obidiţi nici nu se gândea.

 Dar câte nu s-au petrecut de atunci? Jack Landi era plătit cu un salariu de nimic. Trăia de pe o zi pe alta. De abia reuşea să încropească o masă amărâtă şi să schimbe petecele vieţii dintr-o parte în alta. Îşi aminteşte că şi-n fabrica de cherestea fusese adeseori scuipat şi bătut. Şi asta nu pentru că ar fi fost negru. Nu. Patronii şi funcţionarii lor nu prea făceau deosebire între muncitori. Alb sau negru – acelaşi tratament, aceiaşi înrobire. Ba, câştigase patronul de partea lui pe unul Hart, puturos şi grăsun, negru şi el, dar înrăit şi amarnic. Supraveghetor, mâna dreaptă a patronului, spion şi trădător. Prin el afla patronul tot ce se zvonea prin fabrică, tot ce frământa mintea celor mulţi şi nenorociţi şi tot prin el orice mişcare de murmur sau răzvrătire era înăbuşită. Din asemenea mârşăvii, Hart îşi zidise o casă, visa chiar să devină patron. Pentru asta îşi slujea stăpânul cu devotament şi nu se da înapoi de la nici o nelegiuire, chiar dacă ar fi trebuit să ucidă. Îşi blestema obârşia de negru şi cu atât mai mult nu-i putea suferii pe negrii ceilalţi. În orice împrejurare căuta să-i snopească.

 Jack Landi îşi amintea de toţi şi de toate. De câte ori nu fusese chiar el însuşi pedepsit de mâna lui Hart – trădătorul. De câte ori nu-şi văzuse tovarăşii de muncă ieşind din fabrică încovoiaţi de loviturile bicelor şi din răni picurându-le sânge… sânge roşu… şi de câte ori nu ceruseră ei mărirea salariilor, iar patronul nu se ostenise nici măcar să-i asculte. Când cineva încerca să crâcnească, patronul chema poliţia – şi poliţia nu se sfia să tragă în plin. Era bogat patronul. Avea bani, bani mulţi. În afară de fabrica asta, patronul mai avea alte câteva: de conserve, de textile, de vopsele… Avea şi o bancă pe strada celor mai renumiţi bancheri. În fiecare piatră a fabricilor lui, în fiecare lucru din imensa s-a avere colcăia sudoarea muncitorească.

 Dar toate acestea pot fi duse pe umeri odată, de două ori, de zece ori. Vine însă o vreme când simţi că nu mai poţi răbda, simţi că ura te cuprinde, simţi că trebuie să îţi ceri şi tu dreptul. Aşa cum s-a întâmplat acum două săptămâni. Patronul s-a supărat din senin şi a azvârlit în stradă o sută de muncitori. Erau sortiţi astfel să şomeze, să nu mai aibă unde munci, să îngroaşe rândurile sutelor de mii de rătăcitori care n-au de lucru şi mor de foame pe străzile oraşului. Şi asta pentru că vapoarele patronului, care transportau produsele fabricii spre Asia, fuseseră prinse de furtună şi scufundate. Pierderile nemăsurate trebuiau acoperite. Soluţia cea mai bună pentru el nu era decât concedierea a o sută de muncitori… munca lor o vor face ceilalţi, în număr de ore sporite şi cu acelaşi salariu. Deci, zilnic, patronul va câştiga o sută de salarii, îşi va scoate astfel paguba pe spinarea muncitorilor.

 Hart – trădătorul pândea din umbră să nu se producă vreo mişcare de revoltă împotriva patronului. Dar Walter a trecut din om în om, şoptindu-le la ureche gândul său. Gândul era bun. S-au sfătuit într-o seară îndelung şi au declarat grevă. Ori vor fi încadraţi toţi în muncă şi li se vor plăti salariile, ori nici unul nu va pătrunde în fabrică. De două săptămâni, zi de zi, vin şi se aşează dârzi, neînduplecaţi în faţa porţilor fabricii, cu braţele încrucişate. La început patronul a fost cuprins de furie. A bătut cu pumnul în masă şi a înjurat. Niciodată nu-l văzuse Hart – trădătorul atât de mânios. Însuşi Hart se făcuse mic şi tremura de frică. Pentru prima dată, patronul l-a făcut de două parale. Apoi s-a liniştit, s-au plănuit: greva trebuie spartă, fabrica trebuia să-şi reia lucrul şi pentru asta muncitorii trebuiau înfometaţi.

 Greviştii aşteptau la porţi. Patronul trecea printre ei fluierând. Era sigur că foamea îi va înfrânge pe muncitori. Spera că Hart va reuşi să cumpere cu dolari grei câţiva spărgători de grevă. E drept, tuturor le era foame – dar muncitorii juraseră că nu vor ceda niciodată orice s-ar întâmpla.

Băieţii lui Jack Landi nu mâncaseră de trei zile decât resturi strânse de prin gunoaie. Betty era la spital. Trebuia să nască pe cel de al cincilea prunc. În cocioaba lor frigul pătrundea din ce în ce mai mult iar ninsoarea avea să înceapă curând să cadă şi ei n-avea nici o bucăţică de lemn.

A bătut ceasul patru şi Jack Landi tu nu s-a culcat. Se plimbă agitat de acolo până acolo, evocându-şi trecutul cu toată tristeţea lui trudindu-se să afle o salvare. La sine nu se mai gândeşte. Atât vrea: o bucată de pâine pentru Betty şi pentru copii. E-n stare de orice jertfă pentru a câştiga o fărâmă de pâine…

Se auziră paşi de-a lungul străzii… Paşii se apropiau…

Jack Landi tresări brusc. După atâta aşteptare, îl dorea pe Walter cu şi mai multă căldură. De totdeauna, în prezenţa lui se simţea mai tare şi mai în siguranţă. Dârzenia şi tăria lui îi dădeau şi lui curaj.

Se repezi spre fereastră, dădu perdeaua la o parte şi privi strada cu atenţie încordată. Într-adevăr; nu-i fu greu să ghicească în făptura aproape uriaşă, care înainta pe sub lumini, pe bunul său prieten şi tovarăş de luptă, Walter. Pătrunsese acum în curte. Paşii răsunară pe treptele casei.

Jack Landi îi ieşi înainte, smucind cu nerăbdare uşa din clanţă.

– Am întârziat!… spuse Walter gâfâind şi-i întinse mâna.

Walter era un om în toată legea. Voinic şi spătos. Ceea ce îl deosebea într-u totul de semenii săi era zâmbetul nedezlipit de pe buze, zâmbet copilăros. Oricâte nenorociri s-ar fi abătut peste el şi cu orice duşmani i-ar fi fost dat să se răfuiască, el zâmbea întotdeauna, hotărât să primească lupta cu încredere, în ideea pe care o servea. Fără frică, el era încrezător în puterile sale. În culoarea de tuci a feţii, dinţii îi apăreau sclipitor de albi. Cam de aceiaşi vârstă cu Jack Landi, părea totuşi mai tânăr, mai neînduplecat. Avea vorba de fier şi de vorba lui patronul se înfricoşa. Ştia patronul că Walter, ca şi ceilalţi, îl ura şi, cu toate că nu se sinchisea de nimeni, faţă de Walter totuşi avea o frică neînţeleasă.

– Ce veşti noi, Walter? îl întrebă Jack, trăgându-l după sine în odaie.

– Nu prea bune… răspunse acesta în şoaptă, ca să nu trezească băieţii din somn.

– Spune !

– Am stat de vorbă încă odată cu patronul…

– Ai ajuns la vreun rezultat?

– E catâr rău…

– O ştiam…

– Ne-a ameninţat cu poliţia.

– Asta înseamnă că totuşi ar vrea să deschidă fabrica…

– Îmi închipui cumva că nu-i pasă de greva noastră ?

– Bănuiesc că dimpotrivă…

– Pierde-n fiecare zi câte zece mii de dolari…

– Ce facem atunci ?

– O să adunăm comitetul… În nici un caz, nu poate fi vorba de renunţare…

– Desigur, Walter… Nici nu mă gândesc la aşa ceva…

Jack Landi îi întinse un scaun, dar Walter rămase tot în picioare.

– N-o să stau prea mult, Jack… spuse el grăbit.

– Ca-ntotdeauna…

– Ce să fac? Trebuie să trec şi pe la ceilalţi.

– Nici tu n-ai somn…

– Adevărat, ar trebui să ne mai odihnim… Uite, ţi-am adus cartea.

Walter scoase liniştit din buzunar o carte subţire cu coperte roşii şi i-o întinse. Câteva clipe Jack Landi o mângâie în neştire. Era bucuros. Îi bătea inima ca la întâlnirea cu un lucru dorit de multă vreme. Degetele lui simţeau catifeaua copertelor ca pe un obraz de fată. Copertele roşii străluceau. Lui Jack Landi i se iviră lacrimi în ochi.

– Toată viaţa am dorit să citesc cartea asta…

– S-o citeşti, Jack…

– Cu lăcomie am s-o citesc… N-am s-o las din mâini, Walter !

– Să fi atent, Jack… pentru cartea asta poţi face puşcărie pe viaţă…

Jack Landi o privi din nou ameţit şi silabisi titlul:

– „Manifestul Partidului Comunist“… Karl Marx… Friedrich Engels“.

– Suntem înţeleşi ?

– N-ai nici o grijă, Walter… N-o să mă prindă…

– Ţi-am adus şi o bucată de pâine… murmură Walter. Să ai pentru copii.

Jack Landi îşi înălţă capul şi-şi privi tovarăşul adânc, scrutător, înduioşat.

– De trei zile n-au mâncat nimic… mormăi el stânjenit.

– Mi-am închipuit…

– Nici n-or să creadă că-i adevărat…

– Bine, Jack… Acum plec… Ne-ntâlnim ca de obicei, la fabrică…

Îl conduse până dincolo de pragul uşii. Ar fi vrut să-i mulţumească, ar fi vrut să-şi arate recunoştinţa într-un fel oarecare, să-i mărturisească încrederea pe care o are în el şi să-i spună cu tărie:

– Măi frate şi tovarăşe…

Dar cuvintele i se înecau în gâtlej. Ceva îi apăsa peste inimă, ceva ca o apă fierbinte îl inunda. Numai în asemenea împrejurări de greu şi de încordare, se adeveresc prietenii. Dacă nu va putea să răscumpere pâinea dăruită acum, îi va dovedii odată şi odată măcar credinţa lui.

Când fu în dreptul porţii, după ce privi strada să vadă dacă nu cumva este urmărit, Walter se-ntoarse:

– Am uitat să-ţi spun…

– Da, Walter !

– Mi se pare că patronul încearcă să cumpere câţiva spărgători de grevă..

– Prin cine ?

– Porcul ăla de Hart se ocupă cu treaba asta…

– Nici nu putea să facă el altfel.

– Dacă vine pe la tine…

– Am să-i crap capul în patru… izbucnii Jack mânios.

– Să nu faci asta, Jack… nu ne-ar folosi la nimic…

– Am să-i întorc spatele… am să-i închid uşa…

– El totuşi o să intre… dar dă-l afară… Auzi? Dă-l afară…

– Da, Walter. Aşa am să fac !…

Peste oraş cădea o negură deasă. Strada era pustie.

– Ce se mai aude cu Betty ? întreabă Walter.

– La spital… îl aşteptăm pe al cincilea…

 – Eşti un om fericit… zâmbi Walter cu sinceritate şi-i prinse prietenos braţul.

– Cam grele timpuri pentru a avea cinci copii, Walter !

– Clara Jeffrey are zece copii, Jack…

– Adevărat. Mă miră cum de i-a putut creşte pe toţi.

– E o femeie dintr-o bucată…

– Sunt îngrijorat pentru Betty, Walter. Este la spitalul din Harlem. Mai mult abator pentru săraci…

– Ştiu, Jack !

– Oare copiii noştri vor ajunge să trăiască mai omeneşte ? Ce zici, Walter?

Stăteau apropiaţi, inimă lângă inimă. Zâmbetul de pe obrazul lui Walter nu dispăru.

 – Sunt convins Jack!… vorbii el însufleţit. Pentru asta şi luptăm noi… pentru ca negrii care se nasc azi să fie mâine liberi, să nu mai fie asupriţi, să se bucure şi ei de roadele muncii lor… Da, da… Sunt încă multe de făcut… Dar o să le aranjăm noi pe toate… Numai să ai încredere în tine, Jack… în tine şi-n Partid… Mă înţelegi Jack ?

– Da, Walter!

– Cu cât vom fi mai credincioşi cauzei noastre, cu atât mai repede vom înlătura duşmanii, cu atât mai repede vom învinge…

– De mine să nu te-ndoieşti, Walter !

– Ştiu, te cunosc bine… Trebuie să plec acum… Noroc, Jack !

– Noroc, Walter…

Liniştea odăii i se părea acum lui Jack Landi mai prielnică decât totdeauna. Nu-i mai era nici foame, nici somn. Puse pâinea în dulap, cu grijă, ca pe un lucru de mare preţ. Ştia bine că spre dimineaţă, când se vor trezi copiii, o vor tăia în cinci bucăţi; patru pentru băieţi şi a cincea parte o va duce Bob maică-sei la spital. Pentru sine nu se gândi să oprească nici măcar o fărâmitură. Ca prin minune – şi durerea foamei şi oboseala se stinseseră.

Jack Landi era fericit. Trase lampa până aproape de cotlonul culcuşului său şi deschise cartea. Cuvintele îi jucau în faţă sclipitoare. Totul i se părea extraordinar, aşa cum niciodată nu i se întâmplase. Toată lumea lui, de vis şi de adevăr, se cuprindea în acele pagini. Porni să citească şoptit;

– „O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului !“…

Se opri. Răsuflă adânc şi repetă cuvintele rar, apăsat. Apoi nu se mai putu reţine.

– Numai prin Europa ?! se auzi Jack Landi pe sine însuşi exclamând. Dar şi prin America umblă… Da, da – domnilor patroni şi domnilor şefi de trusturi – şi de-a lungul Americii. Stafia comunismului trece peste tot, de la un capăt la altul… şi vă înspăimântă ! Într-adevăr, aveţi de ce vă teme…

Continuă să citească. Fiecare cuvânt, fiecare frază de câte două ori, până îi pricepea înţelesul.

Cu o bucăţică de creion, sublinia frazele mai grele ori anumite cuvinte, cugetând: „Despre asta am să-l întreb pe Walter…“ Citind îşi sătura astfel o foame de care totdeauna fusese bântuit, foamea de a afla cât mai multe lucruri noi, foamea de a descoperi în cărţi rostul propriei sale vieţi. Din ziua în care, pe vremea vagabondajului său de-a lungul preriilor americane, un bătrân prieten îi pusese prima carte în mână şi-i desluşise fiecare literă, Jack Landi simţise nevoia de a citi. Multe nopţi albe petrecuse citind cu înfrigurare. Lustruitor de ghete, cărător de cărbuni, cerşetor, măturător de stradă – prin oricâte alte meşteşuguri şi nevoi trecuse, de cărţi fusese nedespărţit. În faţa câtorva pagini scrise uita că-i flămând, uita că-i hulit pentru culoarea sa neagră. Walter îi promisese demult că-i aduce „Manifestul Comunist“ şi cu atâta nerăbdare îl aşteptase, atât de mult dorise să-l aibă – încât ceasul acesta era acum pentru el ca o sărbătoare…

Citea cu lăcomie şi atât de cufundat în cititul cărţii cu coperte roşii – că nici nu auzi cum uşa se deschise, nici nu simţi că în odaie pătrunsese un om străin.

Străinul tuşi. De abia atunci, Jack Landi îşi înălţă privirile şi rămase înmărmurit. În faţa lui se afla Hart… „porcul de Hart“… Hart – trădătorul, grăsunul, sluga patronului – care umbla prin casele muncitorilor ca să cumpere spărgători de grevă, crezând că aşa va reuşi să compromită mişcarea.

– Bună, Jack !… zise el cu un zâmbet slinos.

Jack Landi încercă disperat să acopere cartea cu palmele, s-o apere împotriva oricărui atac vrăjmaş. Cu o mutră de copoi, Hart rânjea iscoditor cu capul plecat într-o parte.

– Nu te mai grăbi s-o ascunzi… continuă el mieros.

Jack Landi îl privi buimăcit. Îi era scârbă de omul acesta fără conştiinţă, fără nici o demnitate.

– Ştiu că-i „Manifestul Comunist“ al lui Marx… zise Hart.

Omul astă bine hrănit fusese şi el odinioară un amărât de negru, dar devenise acum unealta patronului. Îşi trădase prietenii, pentru un dolar şi pentru o sticlă cu gin.

– Ştiu şi cine ţi-a adus-o… adăugă Hart. Ţi-a adus-o Walter…

Jack Landi nu-şi pierdu cumpătul. Strânse cartea şi-o vârî cu grijă la piept.

– Pentru ce ai venit, Hart ? întreabă el fără să se ridice.

Hart se mişcă greoi spre mijlocul odăii.

Lui Jack Landi îi păru rău că fusese întrerupt din lectură, tocmai acolo unde se punea una din cele mai preţioase probleme ale proletariatului: vânzarea braţelor de muncă… Se gândea: unii îşi vând braţele – alţii sufletele… Noi flămânzim, iar Hart ajută patronul să ne sugă sângele…

– Doar în cocioaba ta calcă primul supraveghetor… continuă Hart. Nu-ţi face deloc cinste sosirea mea aici, Jack?

Jack Landi fierbea de mânie. Simţea că nu se mai poate stăpâni.

– Te-ntreb încă odată, Hart: pentru ce ai venit? izbucnii el şi se ridică îndârjit.

Ţinea pumnii strânşi, privind cu ură spre Hart. Faţa i se înăspri. Nu mai recunoşteai în Jack Landi pe omul obosit şi doborât de suferinţă de acum câteva ceasuri. Ceva fără seamăn de uriaş creştea în el. O forţă şi un curaj nestăvilit, care îl speriau pe celălalt.

– Stai liniştit… spuse Hart înăbuşit. N-am nici o poftă de harţă.

Jack nu-i răspunse. Continuă să-l privească încordat.

– Lasă pumnii jos… spuse Hart calm. Linişteşte-te, băiete, vreau să-ţi vorbesc…

Jack întoarse capul cu scârbă şi mormăi:

– Te ascult… spune ce vrei…

– E vorba ca mâine să-nceapă lucrul la fabrică şi…

Jack îl privi crunt pe sub sprâncene. Îi tăie vorba mânios:

– Dacă nu se măresc salariile şi nu sunt reprimiţi şi ceilalţi…

Hart n-avea nici un chef să vorbească despre asemenea lucruri, despre care ştia că nu sunt nici măcar pe cale de rezolvare în vreun fel. De aceea, încearcă să scotocească buba în adâncul ei, să-i prindă pe muncitori în plasă cu undiţă grea, de care să fie sigur că nu vor scăpa.

– Nu ţi-e foame deloc, Jack?

– Nici n-o simt… răspunse acesta hotărât.

– Dar plozilor nu le ghiorăie maţele de fel ?

– Asta nu te priveşte…

Hart înaintă un pas. Vru să-l ia de braţ, dar celălalt dădu înapoi. Vocea lui Hart devenii mai dulceagă.

– Mi-i milă de voi, Jack… Eu ţi-s prieten…

– Mi-aduc aminte că-ntr-o zi m-ai făcut „piele neagră“…

– A fost o glumă…

– Gluma asta o folosesc toată ziua şefii tăi… Te-ai molipsit bine…

– Haide, Jack… uită trecutul…

– Să-l uit, spui? Îţi închipui cumva c-o să-mi blestem vreodată culoarea, aşa cum ai făcut tu?

– Nu-i vorba de mine acum…

– Ba, de câte ori o să am ocazia, nu-mi va fi frică să ţi-o spun…

– Patronul are nevoie de tine, Jack!

– De mine?! şuieră Jack Landi şi zâmbi a batjocură. Dacă are nevoie de mine, de ce n-ar avea şi de ceilalţi pe care i-a concediat? Şi ăia sunt oamenii… şi ăia au copii…

Cuvintele îl izbeau pe Hart cu furie în obraz. Judecata pe care era nevoit s-o asculte acum nu-i convenea de fel. De ce să i se amintească de păcatele lui? Parcă el nu cunoştea necazurile celor concediaţi? Nu suferise şi el odinioară asemenea lor? Dar la dracu, ce-i pasă lui Hart de ceilalţi? Ce erau ei decât nişte bieţi salahori? Pe când el – primul supraveghetor, poliţistul negru, omul de încredere al patronului – care avea la îndemână atâţia dolari şi pe deasupra toate asigurările că va ajunge el însuşi patron într-o zi…

– „Lasă, Hart! Se încurajă el. Mila n-are ce căuta în inima ta… Interesul tău este acum să cumperi cât mai mulţi spărgători de grevă. De reuşita acestui lucru depinde funcţia ta, viitorul tău…“

Privi apoi spre Jack şi-i zise cu hotărâre:

– Tu înţelegi că mâine fabrica să-şi reia lucru?

Jack îl ascultă mut, cu gura încleştată de ură şi mânie.

– Înţelegi sau nu?

Hart mai făcu un pas înainte şi încercă să-i cuprindă mâinile, dar Jack se dădu înapoi scârbit.

– Nu pune mâna pe mine, Hart!

Stăteau faţă în faţă. Se cumpăneau cu privirile. Obrajii unuia erau osoşi, scofâlciţi de foame – ai celuilalt, rotunzi de grăsime. Dacă între ei ar fi fost vorba de vreo răfuială personală, atunci lui Jack Landi i-ar fi fost destul de uşor: din doi pumni l-ar fi răsucit şi l-ar fi izbit prin ferestre drept în stradă. Dar aşa, ei se judecau şi se înfruntau aici pentru un proces al tuturora – şi Jack Landi nu putea trece peste sfatul lui Walter. Avea însă şi asta-o măsură. Cum să înăbuşi durerea din inimă şi furia din sânge?

Hart aştepta un răspuns, o hotărâre.

– Hei, ce zici, Jack?

– Lasă-mă în pace şi du-te dracului… scrâşni Jack fără să se mai poată stăpâni.

„Încă o clipă… gândi el – şi dacă nu pleacă, pulbere îl fac…“

Dar „porcul de Hart“ nici nu se sinchisi. Continuă să îndruge, cu o voce moleşitoare ca şi mai înainte, tot sperând că până la urmă îl va îndupleca.

– N-o să fi singur…

– Încetează şi şterge-o!

– Sunt încă mulţi care-or veni mâine la lucru…

– Nu cred nici o iotă din ceea ce spui…

– Dacă-ţi va fi ruşine de ceilalţi…

– Pleacă!

– …vi pe poarta din dos…

– Pleacă, Hart, c-altfel fac prăpădenie cu tine… auzi? îi zise Jack privindu-l ameninţător.

Strălucirea ochilor lui Hart se schimbă. Fără să vrea, măsură dintr-o sclipire distanţa până la uşă. Tot fără să vrea, îşi duse palma la gât, să-şi dea seama dacă mai există ori nu. Capul era la locul lui într-adevăr – însă frica îl stăpânea pe deantregul. Trebuia să scape numaidecât de aici. Nici unul din ceilalţi muncitori nu-l primise şi nu-l refuzase cu atâta înverşunare. Îi era ciudă. Credea că măcar în casa lui Jack Landi va reuşi, bizuindu-se pe foamea copiilor săi.

– Piele neagră… mugi Hart în sinea sa. Ţi-oi plăti într-o zi, şi străpuns parcă de un fior, Hart o zbughi pe uşă.

II

Muncitorii se adunară încă din zori în faţa fabricii. Oameni feluriţi, albi şi negri, mai tineri sau mai bătrâni. Cam vreo şase sute. Muncitori amărâţi. Printre ei se aflau şi destule femei. Îţi dădeai repede seama că sunt în grevă de mult timp, că mai ales flămânzesc. Chipurile lor se subţiaseră, ochii li se gălbejiseră. Nebărbieriţi şi îmbrăcaţi în zdrenţe, arătau ca nişte cerşetori. În fiecare făptură sălăşluia oboseala, suferinţa. Unii rezemau gardurile, alţii stăteau neclintiţi în faţa porţilor. Unii viermuiau neliniştiţi de colo până colo, alţii se ghemuiseră pe caldarâm – cu capetele plecate în pumni. Mulţi îşi aduseseră nevestele şi copii.

Care cum sosea, dintre fruntaşi, se prezenta la pichetul de pază de lângă poartă.

– A fost Hart pe la tine azi noapte? era întrebat fiecare dintre ei.

– A fost…

– Şi?

– A-ncercat să mă cumpere…

– Ce ai de gând?

Oamenii priveau nedumeriţi, de parcă nici nu meritau să li se pună asemenea întrebare.

– N-aveţi nici o grijă, tovarăşi!

– O să intri la lucru?

– Fără ceilalţi nu intru…

Îşi dovedeau astfel, laolaltă, că nici o forţă vrăjmaşă de pe lume nu le va putea zdruncina unitatea muncitorească. Şi albi şi negri laolaltă se apărau împotriva lăcomiei patronului.

Acum aşteptau. Aşteptau cu braţele încrucişate. N-aveau decât o singură sarcină: să nu lase pe nimeni, indiferent cine-ar fi, să pătrundă în fabrică. O echipă formată din patru lucrători voinici controlau necontenit laturile fabricii şi mai ales poarta din spate.

În această manifestaţie mută de rezistenţă, ei îşi exprimau totuşi revolta. Singura primejdie era aceea de a lâncezi, de a li se înmuia îndârjirea. Dar Walter şi alţi câţiva – moş Tom Power, Clara Jeffrey şi invalidul Randolph Isaac – îi angajau în discuţii, îi înfierbântau, le menţineau necontenit trează voinţa de a răbda şi hotărârea de a duce lupta până la capăt. Moş Tom Power şi Clara Jeffrey erau muncitori albi şi se bucurau de multă simpatie în rândurile celorlalţi. Ceilalţi doi Walter şi Isaac – uimeau prin înţelepciunea şi puterea lor de organizare. Pe amândoi deopotrivă, muncitorii fabricii îi preţuiau ca pe nişte tovarăşi demni de toată lauda. Puşi unii lângă alţii, albi şi negri, inimile şi credinţele lor nu se deosebeau.

La un moment dat îşi făcu apariţia Hart- trădătorul. Privi cu mânie spre muncitori. Îşi pierduse întreaga noapte tot colindând zadarnic pe la unul şi pe la altul pentru a-i determina să înceteze greva. Faţa lui buhăită de băutură arăta acum şi mai urâtă. Nu se simţea de loc în apele lui. După ruşinea pe care o păţise azi noapte, îl apucase frica de moarte. Şi acum, când se văzu singur în mijlocul atâtor albi şi negri înrăiţi de foame şi de mizerie, cu tot gerul uscat al lui Decembrie, îl trecu năduşeala. Pentru prima dată supraveghetorul Hart se temea de mânia muncitorimii. Ochii lor îl împungeau cu suliţi de ură. Îndeosebi ochii lui Jack Landi erau de nesuportat.

– „Ţi-o fac eu, piele neagră… gemu Hart cu duşmănie în cugetul său. N-ai nici o grijă… Curând, curând… am văzut eu bine ce citeai…“

Acest cuget de răzbunare îl simţi şi Jack Landi, dar nu-i dădu nici o atenţie. Îi râse în faţă şi strigă tare, ca s-audă toţi:

– Cei cu tine, Hart? S-ar zice că eşti cam bolnav… ori n-ai dormit bine azi noapte?

Mulţimea muncitorilor izbucni într-un nestăvilit hohot de râs, plin de atâta batjocură încât „porcul de Hart“, puturosul, trădătorul şi grăsunul simţii că plesneşte de necaz. De abia reuşii să îngâne:

– Patronul vrea să vorbească cu şefii voştri.

Cineva întreabă:

– Ce mai are de lămurit cu noi?

– Tot nu s-a lămurit cum stă treaba? se auzi şi glasul unei femei.

– Ei drăcia dracului… spuse altcineva. Ascultă Hart, patronul tău glumeşte?

– Nu ştiu… mormăi Hart cu răutate. Să intre mai repede şefii…

În jurul lui Walter se strânseră şase inşi. Era moş Tom Power – albul, cel ce mai păstra la încheieturile mâinilor cicatricele vinete ale rănilor de pe vremea când fusese ţinut la puşcărie în lanţuri – furase o pâine de pe o tejghea… era de asemenea King-Piticul, originar din Africa. Mai erau Clara Jeffrey, albă, căsătorită cu un negru. Avea zece copii; George Bridge – un băiat de 16 ani al cărui tată fusese prins între nişte fierăstraie mecanice şi zdrobit cu desăvârşire; Randolph Isaac – invalid din al doilea război (îi rămăsese un picior în Italia şi purta agăţate de piept două decoraţii pentru vitejie) şi în sfârşit Jack Landi…

Privirile tuturor stăteau aţintite spre grupul lui Walter, spre conducătorii aleşi de ei, să le reprezinte interesele în faţa patronului. Nu-şi făceau nici o speranţă. Nu credeau de fel în bunătatea patronului. Acesta va încerca iarăşi să-i intimideze, ori să le promită marea şi sarea, pentru a renunţa la unele revendicări. Acelaşi glas al bătrânului strigă:

– Ai grijă, Walter… să nu vă tragă hoţul pe sfoară…

Walter îşi da seama de marea răspundere ce apăsa pe umerii lui. Era liniştit şi stăpân pe sine. Îşi închipuia şi el că patronul n-o să vrea nici în ruptul capului să le satisfacă toate cerinţele şi că mai degrabă, cu vicleşug ori cu ameninţări, o să-i forţeze la înăbuşirea grevei. Cuprinse în ochi mulţimea de oameni, amărâţi şi chinuiţi de foame, simţi cum în durerea lui se adună durerile tuturor, dar se reţinu şi strânse pumnii.

– O să am grijă… răspunse el cu tărie. Voi să păziţi porţile…

– Le păzim… strigară glasurile mulţimii învălmăşite.

– Să nu daţi voie nimănui să intre înăuntru…

– N-ai nici o grijă, Walter… Nimeni nu va intra…

Oamenii se strânseseră într-un grup compact, gata să se apere împotriva oricărui atac. Oricând putea veni poliţia ori cetele spărgătorilor de grevă, plătiţi şi îmbătaţi de Hart. În cordoanele de la margine se postară bărbaţii cei mai voinici. Femeile şi copiii fură aduşi la mijloc, pentru a fi ocrotiţi. Grupuri de câte patru inşi patrulau de jur împrejur.

– Dar dacă o să vă sechestreze? adăugă aceeaşi voce subţire a bătrânului.

– N-o să se întâmple asta… răspunse Walter.

– Oricum, e bine s-audă şi beţivul ăsta de Hart… să poată să-şi anunţe patronul…

– N-o să se întâmple în nici un caz… repetă Walter.

– Noi năvălim înăuntru şi praful s-alege… continuă aprig bătrânul.

Comitetul de grevă pătrunsese în curtea fabricii. Walter în frunte, având în stânga pe moş Tom Power şi în dreapta pe Clara Jeffrey; apoi invalidul Randolph Isaac târându-şi greu piciorul de lemn, iar King-Piticul, iuţind paşii după măsura celorlalţi; în urmă tânărul George Bridge şi negrul Jack Landi, mână în mână. Călcau semeţ şi dârji, hotărâţi să nu cedeze nimic în faţa patronului.

Priviră în jur. Părea aşa de tristă fabrica, atât de pustiită de viaţă! Nicăieri nici o mişcare. Doar câţiva supraveghetori, câţiva „gârbaci“ cum îi porecliseră muncitorii, stăteau împietriţi de santinelă în pragul atelierelor. Grămezile de scânduri şi vagoanele cu butuci arătau ca în ziua în care încetase lucrul. Gerul de dimineaţă aşternuse peste toate o pojghiţă albă ca un linţoliu. Câteva camioane încremenite. Totul lăsa impresia de părăsit şi de tristeţe.

Jack Landi zări printr-o uşă întredeschisă fierăstrăul mecanic la care muncise înainte de declararea grevei. O lacrimă i se ivi între pleoape. Îşi iubea maşina ca pe copiii săi. Ar fi fost în stare să fugă într-acolo, să mai mângâie odată zimţii fierăstrăului, să-i mai simtă lama rece şi tăioasă sub palmă, măcar odată să-l mânuiască… îi era tare dor de muncă. Atâtea amintiri îl ţineau legat de fierăstrăul acela, atâtea bucurii şi nădejdi!… I se părea că o prăpastie fără fund îl desparte acum de tot trecutul lui…

– Cum ne distrug ăştia viaţa!… gândi Jack Landi. Cum nu ne dau voie să fim şi noi oameni…

Ajunseră la biroul patronului. Intrară înăuntru. Patronul îi aştepta ţeapăn în mijlocul odăii. Era un bărbat lung şi deşirat. Vroia să-i primească zâmbind, dar zâmbetul apărea pe faţa lui schimonosit. O umbră de tulburare, de abia desluşită, îi fâlfăia în ochi. Le întinse pe rând mâna. Nu mai făcuse asta niciodată până atunci. Mâna patronului era rece ca gheaţa. Un tremur uşor îi pătrundea carnea. Se forţa să fie politicos. În orele de lucru, foarte simplu i-ar fi putut biciui, i-ar fi putut amenda. Dar atunci lucrurile stăteau altfel: el, stăpân – ei, nişte salahori. Acum, însă, situaţia se schimbase. Va trebui să înfrunte, mai presus de orice, calitatea lor de conducători ai grevei. Patronul ştia bine de câtă autoritate se bucură comitetul de grevă în faţa celorlalte sute de muncitori ce stăteau cu braţele încrucişate pe la porţi. Mai ales Walter, deşi negru era totuşi cel mai iubit… lucru pe care patronul nu-l putea pricepe. Era iubit cu devotament şi preţuire chiar şi de lucrătorii albi. Zâmbi din nou, dulceag şi plecat.

– Semn rău! îşi spuse Jack Landi. Linguşeala asta nu miroase a bine.

Dealtfel, toţi pricepură atitudinea nefirească a patronului care mişcându-se prin birou stângaci îi pofti în fotolii şi le oferi ţigări.

Comitetul de grevă însă rămase în picioare. Refuzară de asemenea şi ţigările. Nici unul dintre ei nu fuma. Patronul aşteptă stingherit. Umbra de tulburare din ochi se adânci. Nu ştia cum să înceapă. Şapte oameni îl scrutau cu uitături cutezătoare şi aprige. Şapte oameni care reprezentau sutele de afară. Îşi da seama că-i duşmănit şi simţea această duşmănie ca pe ceva material, gata să-l gâtuie. Se mira de rezistenţa lor, îl impresiona chipurile lor slăbite, nu putea înţelege cum pot aceşti oameni să rabde de foame. Patronul ştia că milioane de muncitori din întreaga Americă trăiesc de pe o zi pe alta, din puţinii cenţi pe care-i câştigă în meşteşugurile lor felurite. Când îi concediezi sau când intră în grevă, atunci se hrănesc din pomeni şi din resturile lepădate prin lăzile de gunoaie. Deci primul lucru pe care-l va face, va fi să le amintească de faptul că vor murii de foame dacă nu-şi vor relua lucrul. Patronul era sigur că oamenii care flămânzesc mai uită de credinţele lor politice şi de drepturile pentru care se bat. Îi vedea repede prinşi în capcană, iar afacerile lor foarte uşor salvate.

– Am luat hotărârea… începu el să vorbească rar şi accentuat, să plătesc tuturor leafa pe o săptămână, ca să vă puteţi hrăni nevestele şi copiii…

Muncitorii ascultau încruntaţi. Capcana era întinsă. Inimile lor fură cuprinse de scârbă, iar revolta le colcăia în sânge.

– A cerut careva asta? întrebă cu tărie Walter.

– M-am gândit eu… răspunse patronul. Nu vă pot lăsa să muriţi de foame…

– Atât timp cât nu ni se măresc salariile şi nu sunt reprimiţi cei concediaţi…

– Vom discuta şi despre asta, Walter! zise patronul împăciuitor.

– Până atunci nu poate fi vorba de altceva…

– Cei care aşteaptă în faţa fabricii, sunt sigur că nu-s de aceiaşi părere.

– I-aţi întrebat?

– Nu-i nevoie să-i mai întreb… doar toţi au copii şi de două săptămâni n-au văzut culoarea dolarului…

– N-o să primească nimeni nimic…

– O să-i întreb, totuşi, Walter!

– Peste autoritatea comitetului de grevă nu puteţi trece. Pe noi nu ne puteţi câştiga cu salariul pe o săptămână.

– Mă-ndoiesc, Walter, că şi ceilalţi vor refuza banii mei.

– Se va-ntâmpla ca şi azi-noapte… când ne-a vizitat bunul nostru supraveghetor, Hart… Bănuiesc c-aţi aflat ce era să păţească…

Culoarea feţei patronului deveni stacojie. Vinele se umflară, liniindu-i obrazul cu dungi vinete. Bine-nţeles că aflase. Ce prostie să-şi imagineze că-i va putea momi cu bani! Când te înfrunţi cu muncitori ca Walter, ca moş Tom ori Clara Jeffrey trebuie să foloseşti numaidecât forţa. Astfel n-o să-i poţi îngenunchea. Dracu ştie de unde prind ei atâta putere! Au o voinţă de oţel oamenii ăştia, nu-i poţi înfrânge aşa uşor.

Da, da, gândeşte patronul; spânzurătoarea şi linşajul au rostul lor. N-ar mai fi obligat să suporte ochii atâtor negri nespălaţi şi dispreţul acestor albi de rând… care în loc să se bucure că au posibilitatea să muncească, fac greve. Auzi, greve. Să ţi se dicteze ţie patron ce salariu să le dai şi pe cine să ţi la lucru. Curată obrăznicie; de parcă ar fi fabrica lor…

Îi privi din nou pătrunzător pe toţi şapte şi le zise:

– Aşadar, nu cedaţi nimic?

– Nu cedăm nimic… răspunse Walter cu fermitate.

– Rămâneţi la vechile voastre revendicări?

– Da! zise Walter cu hotărâre. Ori măriţi salariile şi-i primiţi şi pe ceilalţi la lucru, ori în fabrică nu mai intrăm niciodată…

Patronul îşi juca degetele de-a lungul mesei. Vroia să pară nepăsător, dar furia lui creştea cu fiecare clipă. Nu se mai uita acum în ochii lui Walter. Privea cu încăpăţânare acelaşi punct de pe capacul călimării. Dar faţa încordată îi trăda din ce în ce mai mult furia.

– Şi voi sunteţi de aceiaşi părere? Se adresă celorlalţi, fără să-şi înalţe privirile.

– De aceiaşi părere… spuse moş Tom Power.

– Şi dacă am să angajez alţi lucrători?

– Să-i vedem…

– Sunt destui şomeri în America…

– Or să dea pieptul cu noi… se auzi glasul lui Jack Landi.

– Şi dacă chem poliţia şi-o să vă bage cu forţa în fabrică?

– Numai morţi vom intra… spuse Clara Jeffrey.

– O să ordon să tragă în voi…

– S-o vedem şi p-asta… mormăi King-Piticul.

– În toţi să tragă…

– Haide! Şuieră atunci Randolph-invalidul. Cheamă poliţia aici… pentru asta mi-am lăsat eu un picior în Italia, pentru ca să ne ameninţi dumneata cu gloanţele poliţiei? Spune!

Patronul se ridică în picioare. Furia i se citea pe faţă. Izbi cu pumnul în masă. Călimara se clătină şi cerneala se prelinse de-a latul unei coli albe de hârtie. Glasul lui tună cu furie, cu ură:

– Ieşiţi afară!…

Nici unul din conducătorii muncitorimii greviste nu fu surprins. Erau siguri că nu puteau să ajungă la nici o înţelegere cu patronul. Toţi zâmbeau în silă.

– Ieşiţi afară!…

Walter întrebă calm:

– De ce ne-ai mai chemat? Ca să ne dovedeşti că eşti stăpân?

– Afară, imediat!… scrâşni înc-odată patronul. Să nu vă mai văd…

Walter se apropie un pas.

– Totuşi să nu uiţi… poţi s-aduci toată poliţia Americii să tragă în noi, poţi s-aduci sute de lucrători în locul nostru, noi nu vom da înapoi. Vom rămâne aici, în jurul fabricii şi nimeni nu va putea trece, atâta timp cât noi vom exista.

Ieşiră. În urma lor se auzi iarăşi glasul înăbuşit:

– Am să-i ucid pe toţi… până la unul am să-i ucid… ca pe nişte viermi…

Trecură prin curtea fabricii, îngânduraţi. Cugetau la zilele de foame care vor urma după asta, cugetau la cei ce aveau să cadă sub gloanţele poliţiştilor.

– Nu-i nimic! murmură Walter. În orice caz nu trebuie să ne pierdem curajul…

– N-o să ni-l pierdem, Walter… zise Clara cu înverşunare.

– O să ne mai sfătuim… o să ne hotărâm într-un fel…

Dincolo de porţi, mulţimea muncitorilor aştepta în fierbere. Se întoarseră toţi şi-i priviră scrutător. Nu mai fu nevoie de nici o lămurire. Se vedea bine că situaţia rămăsese neschimbată. Walter întinse braţul prin aer.

– Rămân numai pichetele de grevă. Ceilalţi se pot întoarce acasă. E mai bine aşa. Noi vom rămâne aici. Vom continua lupta până ne vom câştiga drepturile.

Aşteptă o clipă. Îi cuprinse pe toţi într-o privire.

– Sau poate e cineva care vrea să muncească pe acelaşi salariu şi cu o sută de tovarăşi concediaţi?

Nu răspunse nimeni. Dar tăcerea tuturor era mai grăitoare decât orice răspuns: nici unul n-ar fi primit să muncească în aceste condiţiuni.

Se răspândiră. Care încotro, în trist vagabondaj, după scotocitul gunoaielor, după cerşit. Câţiva avură pe neaşteptate o minută de cumpănă. Să se întoarcă, să ceară patronului iertare? Nu! În nici un caz.

Pe lângă ei se scurgeau ceilalţi, fiecare cu necazurile lui, dar hotărâţi să nu cedeze. Minuta de cumpănă trecu. Şi îndoielnicii porniră mai departe, nerupţi din unitatea lor muncitorească. Ba scuipară cu scârbă în lături pentru ruşinoasa ispită de mai înainte. În jurul fabricii rămaseră aceleaşi grupe de câte patru muncitori – albi şi negri – flămânzi, rupţi şi chinuiţi dar dârji, hotărâţi să înfrunte orice pentru a-şi apăra dreptul la viaţă.

Jack Landi se îndreaptă spre casă. Îi venea rândul să intre în pichetul de grevă tocmai spre seară. Se gândea la băieţii lui. Mergea apăsat, preocupat de pâinea pe care nici în ziua aceea nu le-o putea aduce. Deodată, auzi o şoaptă în spatele lui:

– Dacă nu spargi greva, îţi ucidem nevasta… Auzi, Jack? Dacă mâine dimineaţă nu vii la lucru, atunci nevasta ta nu va mai naşte…

Jack Landi se întorsese brusc, străpuns parcă de un cuţit. În spatele lui rânjea Hart.

III

Hart rămăsese în urmă. Era bucuros acum de ghimpele nou cu care-i înţepase inima lui Jack. Deşi îl simţea pe Hart în spatele lui, hidos şi batjocoritor, totuşi Landi nu-i aruncă nici o privire.

Soarele se ridicase până la amiază. Undeva, departe, se auziră ecourile marelui pendul din cartierul Harlem. Gerul încă mai dura. Ultimele zile ale lunii decembrie erau din ce în ce mai înăsprite. Treceau oameni cocoşaţi de frig şi subţiaţi de foame. Mulţi cerşeau. Copii şi bătrâne, ghemuiţi în câte un colţ de gang, întindeau mâinile, se rugau. Pe lături, vitrinele ticsite cu bunătăţi. Treceau şi bogaţi, nepăsători şi sătuli. Se cunoşteau după vestminte şi după îmbujorarea obrajilor. Nu se milostiveau de nimeni. O jale mută stăruia în făpturile celor care se rugau şi cerşeau. Lumina zilei era opacă. Prin cuprinsul acestei lumini, totuşi, mizeria se dezvăluia limpede, sfâşietoare.

Jack Landi nu vedea şi nu auzea nimic. Mergea pe străzi fără nici o ţintă. Părea năucit de noua ameninţare. Ar fi vrut să creadă că se înşelase ori fusese o simplă glumă, o simplă închipuire, că nimic nu-i real din cele petrecute. Dar cuvintele lui Hart răsunau limpezi:

– „Dacă nu spargi greva, îţi ucidem nevasta… Auzi, Jack? Dacă mâine dimineaţă nu vii la lucru, atunci nevasta ta nu va mai naşte…“

Şi acum îi sunau în urechi. Oricât s-ar fi zbătut, nu le putea smulge din creieri. Avea impresia că-i ciocănesc neîncetat în tâmple, că o mână nevăzută i le sapă cu fierul roşu în carne, că i le joacă fără oprire în faţa ochilor, cineva vrăjmaş…

– „Dacă nu spargi greva, îţi ucidem nevasta… Dacă nu…“

Îl cunoştea bine pe Hart. Ar fi fost în stare şi de o asemenea nemernicie. Era doar sluga oarbă a patronului. Pe câţi alţii nu-i înfometase supraveghetorul şi câtora nu le arătase cât de câinoasă inimă are. Hart îşi ura originea şi culoarea neagră; Hart nădăjduia că folosind asemenea mijloace va ajunge domn şi stăpân. Pentru o hârtie de o sută de dolari şi pentru o sticlă de alcool nu s-ar fi dat înapoi nici de la cea mai mare nelegiuire. Era în stare chiar să ucidă. Da, da… acesta e adevărul… Atunci, de ce să se mai mire că patronul vrea pe orice căi să-şi deschidă fabrica? Hart va executa ordinul fără nici o remuşcare şi-şi va încasa preţul mârşăviei lui. Hart are doar nevoie de bani ca să-şi deschidă şi el o dugheană…

Jack Landi mergea pe străzi în căutarea unui sprijin, a unui om care să-l ajute şi să-l ocrotească. S-o ocrotească mai ales pe Betty. Dar cine ar fi putut-o apăra mai bine împotriva acestei primejdii decât el însuşi? Betty se află de câteva zile la spital – la spitalul din Harlem – care seamănă mai degrabă a abator. Şi acolo doctorii sunt tot albi… doctorii seamănă tot cu nişte patroni albi: taie şi spânzură. Nu li-i milă de vieţile bărbaţilor şi femeilor negre. Betty va trebui să-l nască pe al cincilea prunc şi în aceste clipe grele, doar el îi este prieten adevărat şi tovarăş. De aceea se va duce la spital. Îşi va petrece toată vremea acolo. Deseară o va ruga pe Clara, pe oricare altcineva, să meargă la spital pentru ca Betty să nu rămână nici o clipă singură. Va face tot ce-i omeneşte cu putinţă pentru a o salva. Dacă va fi nevoie, se va jertfi chiar pe sine pentru salvarea ei.

Se îndreptă spre spital. Mergea cu paşi repezi. Trebuia numaidecât s-ajungă mai repede, să-nlăture cu orice preţ nelegiuirea. Şi cu cât mai aprig se avânta, cu atât mai tăios îi reveneau în urechi cuvintele ucigătoare ale lui Hart – trădătorul:

– „Dacă nu spargi greva, îţi ucidem nevasta… îţi ucidem nevasta… Dacă mâine dimineaţă nu vii la lucru, atunci nevasta ta nu va mai naşte… nu va mai naşte…“

Şi, aici, străzile Harlemului erau pline. Îndeosebi înţesate cu copii, copii sărmani şi flămânzi.

În cartierele nici unui oraş din lume nu hoinăresc pe străzi atâţia copii. Ori că au, ori că n-au părinţi, ei se află toată vremea în stradă. Îi biciue gerul. Nu le pasă. Cerşesc ori scotocesc prin lăzile cu gunoaie. Alţii se ţin droaie după câte un trecător ca să-i lustruiască pantofii ori după câte o doamnă, să-i ducă pachetele. Vestmintele de pe ei sunt numai zdrenţe şi petece. Mulţi tuşesc; până şi plămânii li-s zdrenţuiţi… Tuşesc şi scuipă sânge… ofticoşi. Tuturor li-i foame. Sunt atât de flămânzi că nu se sfiesc să intre prin magazine şi să fure în văzul negustorului. Mulţi dintre ei îşi trăiesc ultimele lor ceasuri de libertate. Pretutindeni îi încolţeşte poliţia şi-i înhaţă. Îşi trăiesc ultimele lor ceasuri de viaţă. Poliţia are ordin să tragă în plin. Se trage într-adevăr câte un smoc de gloanţe, din pistoale automate. Harul şi bucuria copiilor negri din Harlem: gloanţele…

Toate acestea le vede bine Jack Landi în drumul lui spre spital. Le vede bine şi cu atât mai amar îl sfâşia suferinţa. Dacă nu se va redeschide fabrica, ori dacă nu va găsi de lucru în altă parte, şi băieţii lui tot aici vor ajunge…

Iată, de pildă, o fărâmă de omuleţ, un copilaş sfrijit i-a întins mâna şi cere:

– Mi-i foame… Daţi-mi ceva să mănânc… mi-i foame…

Jack Landi n-are nimic. Este şi el un om flămând…

Jack Landi îşi dă seama că nu e drept aşa. Şi că zadarnic s-a mai vărsat sânge în America în numele libertăţii şi al justiţiei, dacă legile nu sunt legi decât pentru cei avuţi.

Jack Landi îşi iuţeşte pasul. Trebuie s-ajungă mai repede la spital.

Coteşte pe o stradă şi de-odată i-apare în faţă o ceată de copii. Stau în mijlocul străzii, strânşi în jurul unui lucru minunat: o jucărie pe care desigur au găsit-o în vreo ladă de gunoi. Se îmbulzesc toţi să vadă, să pună mâna pe jucăria care niciodată nu le fusese atât de aproape.

Dar iată, în aceiaşi clipă, din susul străzii se iveşte un camion gonind cu o viteză nebunească. Lumea de pe margini încremeneşte. Ceata de copii nu mai are timp să se răspândească. Fiecare îşi dă seama de tragedia ce va avea loc. Dacă şoferul nu stopează sau nu-şi schimbă direcţia, atunci camionul va lovi drept în mijlocul grupului de copii. Clipele trec fulgerător… O femeie ţipă; câţiva bărbaţi îşi zbat cu disperare braţele; însuşi Jack Landi e gata să se aşeze laolaltă cu alţii în faţa maşinii. Dar zadarnic se mai aşteaptă o minune… Zadarnic. Încă o clipă şi nenorocirea este înfăptuită, camionul izbeşte în plin. Roţile scrâşnesc şi zdrobesc sub greutatea lor făpturile fragede ale copiilor… Mâini, capete şi picioare se frâng. Sângele ţâşneşte pe caldarâm. Strigăte şi blesteme, bocete şi înjurături împânzesc aerul. Lumea dă năvală spre ucigaş. L-ar sfâşia în bucăţi, deşi cu asta nu s-ar răscumpăra nici una din vieţile nimicite. Dar apar poliţiştii şi-l ocrotesc. Copiii ucişi sub roţi sunt negri; bărbaţii care au înconjurat camionul sunt negri; dar şoferul e alb. Jack Landi îl priveşte uluit. Atâta seninătate în privirile unui om care nu din nebăgare de seamă a ucis atâtea vieţi fragede, poate în singura lor clipă fericită. Poliţiştii îl păzesc de furia mulţimii. Legile americane nu dau voie mulţimii negre să pedepsească un criminal alb – dar legile americane închid ochii de câte ori un negru este linşat de o mulţime albă. Ucigaşul rânjeşte batjocoritor adresându-se unui poliţist:

– Şi ce-i dacă i-am omorât?… Erau doar nişte păcătoşi de negri!

Se urcă apoi în maşină nepăsător. Are destui bani să închidă gura poliţiştilor…

Cutremurat de furie neputincioasă, Jack Landi se desprinse din mulţime şi se îndreaptă alergând spre spital, cu obrajii brăzdaţi de lacrimi. Intră. Coridoarele reci: se părea că e mai frig înăuntrul spitalului decât afară. Jack Landi puse în treacăt mâna pe ţeava unui calorifer: gheaţă! Pe geamuri se mai păstra încă desenul gerului de dimineaţă. O soră de caritate îi văzu gestul şi zâmbi cu amărăciune:

– Te aşteptai să ardă?

– Bine, dar aici e spital… mormăi Jack.

– Spital de negri…

– N-are nici o importanţă… Sunt bolnavi…

– Destui bolnavi şi destul de grav…

– Şeful spitalului are fonduri… trebuie să aibă fonduri…

– Taci din gură! Să nu te-audă cineva…

Jack Landi strânse pumnii. Îi era scârbă. Cunoştea spitalul de mulţi ani: stăruia aceiaşi mizerie de totdeauna – era doar un spital pentru negri… Cât despre doctori, aceştia erau dintre aceia care neputându-se plasa în altă parte, se refugiaseră aici, pentru ca apoi, la prima ocazie, să fugă lăsând altora, tot atât de nepricepuţi, să le continue opera: neomenie, brutalitate şi nepăsare pentru viaţa bieţilor negri doborâţi pe paturile spitalului.

Cine intra în spital putea fi sigur că se apropie de moarte; mai bine s-ar fi îngrijit singur. Doctorii se mulţumeau să-i înregistreze în catastif, iar dacă se întâmpla cumva să se răzvrătească vreunul, le urgenta sfârşitul fără nici o remuşcare, fără teamă de pedeapsă. Poliţia, doctorii şi patronii formau o trinitate asupritoare până la sânge.

– Pricep… murmură Landi… Teroarea… n-ai voie să scoţi un cuvânt. Oriunde te-ntorci…

Sora îi prinse brusc braţul. La capătul coridorului se ivise halatul cuiva.

– Cauţi pe cineva? întrebă sora.

– Pe Betty Landi…

– O cunosc…

– E soţia mea… trebuie să nască… poate o fi şi născut chiar…

– N-a născut încă… Du-te în salonul din fund…

Jack Landi, cuprins de emoţie, porni înainte pe coridor. O uşă se deschise în dreapta şi cineva împinse afară un cărucior. Pe cărucior, întins un corp omenesc, acoperit cu un cearşaf murdar – numai pete roşcate şi gălbui. Jack Landi tresări înfiorat lipindu-se fără voia sa de perete şi privi ameţit spre cărucior. Fără îndoială că era o femeie moartă – una din nenumăratele victime ale sărăciei şi ale bolilor care bântuiau cartierul. O duceau desigur spre morgă. Prin deschizătura uşii se mai vedeau încă alte trei cărucioare. Aşteptau să fie încărcate cu leşuri: mame ori fete tinere. Vor fi avut şi ele nădejdi, vor fi iubit pe cineva, vor fi visat că într-o zi negrii nu vor mai fi urâţi pentru culoarea pielii lor şi că America va deveni cu adevărat o ţară liberă şi bogată, pentru toţi oamenii muncitori. Acum, toate acestea se sfârşiseră… Femeile porneau spre întunericul morţii fără ca vreuna din speranţele lor să se fi împlinit. De le va plânge cineva sau nu le va plânge nimeni, pe doctorii albi nu-i interesa.

Nu, nu! Aşa ceva nu se mai poate suporta; nu eşti în stare să-ţi înăbuşi revolta. În faţa unor tablouri ca acestea îţi dai mai mult seama de necesitatea luptei în care te-ai angajat… Jack Landi prindea firul propriei sale vieţi…

În sfârşit, ajunse în salonul din fund. Intră ameţit, puţin neîndemânatic, stânjenit că se găseşte singur, bărbat sănătos, într-un salon plin până la refuz cu femei amărâte. Unde s-o descopere pe Betty printre atâtea chipuri necunoscute? Se vede treaba că numărul bolnavelor se înmulţise – fiindcă în multe paturi femeile zăceau câte două laolaltă. Bineînţeles, n-avea nici o importanţă că multe dintre ele sufereau de boli molipsitoare şi că puteau primejdui şi viaţa vecinelor.

Jack Landi îşi roti buimăcit ochii de-a lungul celor două şiruri de paturi, mototolind fără rost în mâini pălăria. Femeile îl priveau cu seriozitate, aşa cum privesc toţi bolnavii pe cineva sănătos, venit din afară, din viaţa oraşului…

– Betty, eşti aici? întrebă el fără a fi în stare să se mişte din loc. Hei, Betty!

De pe la mijlocul salonului, un cap răvăşit se înălţă dintre perine. Jack Landi nu recunoscu în chipul acela slăbit şi descărnat, chipul soţiei sale. I se părea că trăieşte o zi aievea, una din scenele de coşmar, când friguri înfricoşătoare îţi tulbură somnul.

– Aici, Jack!… o auzi el şoptind. Vino aici…

El se apropie. Îi tremurau picioarele. O privea ţintă, nedumerit. Dumnezeule, cât de mult se schimbase în câteva zile de spital! Pomeţii obrajilor se ascuţiseră şi mai tare; arătau acum ca nişte colţuri de piatră. Pieliţa de sub pleoape se umflase în pungi vinete. Ochii aveau o uitătură aiurită, iar braţele zăceau scoase peste pătură. Îşi pierduse toată robusteţea şi sănătatea de mai înainte.

Pe Jack Landi îl trecură sudori reci. Teama că pruncul din pântec, cel de al cincilea pe care îl aşteptau, şi-a pierdut demult viaţa, îl săgetă ca o lovitură de cuţit. Se aşeză moale pe marginea patului, îi prinse palmele reci într-ale lui. De abia reuşi să îngâne:

– Ce-au făcut din tine, Betty?!

Femeia îi dezmierdă mâinile în neştire, cu acea nerăbdare şi frică tăinuită că nu-i va fi dat să-l mai aibă atât de aproape.

– Aşa suntem toate, Jack… murmură ea cu o voce slabă.

– Dar, pentru Dumnezeu, ce înseamnă toate acestea? Nu vă îngrijeşte nimeni aici? Nu vă dă nimeni nimic de mâncare?

– Nu prea, Jack… De când m-ai adus la spital, n-am văzut nici un doctor…

– Şi când o fi… cum să zic… Când va fi să naşti?

– Nu ştiu, Jack… Dacă mă mai îndeamnă ceva să trăiesc, sunt copiii şi tu… Altfel…

– Betty! Şopti omul cu durere şi-i strânse palmele la piept. Fii cuminte, Betty!

Ea începu să-i povestească despre nemiloasa îngrijire de care au parte femeile negre din Harlem. Cu hrana pe care le-o servesc, de abia poţi îndestula un copil. E o hrană mizeră, un fel de zeamă fără grăsimi, săracă şi greţoasă ca pentru porci. Doctorii albi spun adeseori că o femeie neagră nici nu merită mai mult. Nu se face nici un fel de separaţie între bolnavi. Astfel, în salonul ei se află destule femei gravide, dar şi destule tuberculoase sau altele chinuite de felurite boli molipsitoare. Înghit toate acelaşi aer şi mănâncă din aceleaşi vase. Asistenţa medicală se reduce la o vizită sumară, întâmplătoare. Medicamente nu se dau decât în cazuri extreme şi atunci cu zgârcenie, de parcă s-ar întoarce pământul pe dos dacă s-ar însănătoşi o femeie neagră. Câte femei mor pe zi şi câţi copii îndeosebi?! Ai înnebunii dacă le-ai ţine socoteala. Mai neomenos e faptul că nu ştie nimeni când mor, nu le veghează nimeni ultimele clipe. Îţi dai seama de asta dea abia după ce se întinde mirosul prin salon.

– Da, Jack… asta-i viaţa ce o ducem aici… sfârşi Betty de povestit. Şi toate acestea fiindcă suntem negre…

Jack îi dezmierdă cald, obrazul. Îşi iubea mult soţia. Era doar mama celor patru fii ai săi. Cu ea îşi împărţise toate durerile şi bucuriile trecutului. Câte amintiri luminoase şi câte întunecoase nu mai stăruie şi acum în mintea lor! Împreună pătimiseră, împreună îşi creaseră şi clipe fericite… Tot împreună vor merge şi înainte…

Dar, Jack Landi se simţea atât de doborât, atât de istovit! Ultimele întâmplări îl încercuiseră cu prea multe lanţuri, din hăţişul cărora orice evadare părea deşartă. Făcu totuşi un efort. Era încredinţat că toate vor fi învinse. Nici o piedică nu-i de neînlăturat… Betty se va face sănătoasă, el va găsi de lucru în altă parte, oricât de greu ar fi, căminul lor totuşi va răsuna de gălăgia şi râsul copiilor… oricâte năpaste i-ar paşte, le vor înfrunta, le vor învinge pe toate… Simţii numaidecât nevoia să-i împărtăşească acest gând, s-o facă şi pe ea să creadă în această miraculoasă spumă a speranţelor.

– Se va sfârşi, Betty… Toate durerile au capăt…

– Adevărat! murmură ea însufleţită. Toate trebuie să se sfârşească. Odată trebuie să fie bine…

– Adu-ţi aminte prin câte am mai trecut…

– Ştiu, Jack…

– Va veni o zi în care nici n-o să credem că noi le-am îndurat.

– Sunt convinsă, Jack…

– Aş vrea să te întorci acasă…

– Şi mie mi-e dor de casă, Jack!

– Dragă Betty, o să fie minunat, nu-i aşa?!

– O să fie, dragul meu… Văd zilele noastre viitoare mai luminoase ca niciodată!

Dispăruse orice durere. În colţul acela de lume, doi oameni simpli îşi construiau în imaginaţie fericirea. Stăteau foarte aproape, încălziţi de acea binefăcătoare apă a visului din care nu se puteau smulge atât de repede. Aveau încredere în viitor şi se agăţau de catargele lui ca într-un lent şi neştiut naufragiu. Beţia asta le dădea noi puteri, îi trecea peste condiţia nemiloasă a prezentului. Nici de cele din preajmă nu-şi mai dădeau seama.

Betty întrebă de băieţi. Zâmbea amintindu-şi-i, interesându-se de fiecare în parte, înduioşindu-se pentru toate nimicurile care îi evocau. Îl ascultă apoi pe Jack vorbindu-i despre greva lor.

– A fost la mine Hart, azi dimineaţă… şopti Betty.

Omul îţi înălţă aprig privirile şi se apropie strâns de ea, cercetând-o cu disperare, de parcă mâna nevăzută a lui Hart ar fi putut-o lovi. La acest vicleşug nu se gândise. Îl crezuse întotdeauna capabil pe Hart de orice şi totuşi, nu bănuise c-ar fi putut îndrepta atacul direct, chiar asupra lui Betty. Să nu aibă omul acela pic de suflet? Atât de mult să-l orbească slugăritul la patron, încât să devină la fel de odios ca şi patronul?

– Şi ce ţi-a spus, Betty? întrebă el cu glas sugrumat de spaimă.

– Că dacă nu te prezinţi mâine la lucru…

Jack Landi nu mai putu răbda. Fapta lui Hart i se părea dea dreptul criminală. Scrâşni cu toată mânia:

– E o bestie… Am ştiut asta întotdeauna… E o bestie…

Femeia îşi lipi obrazul de obrazul lui, încercând să-l liniştească.

– Nu mi-i frică, Jack… murmură ea cu tărie. Mie nu mi-i frică…

– Dar, Betty…

– Trebuie să ştii un lucru, Jack: eu nu te îndemn să-ţi trădezi tovarăşii…

– Atunci?… spuse omul alarmat… Atunci, tu… el spunea că tu…

– Nu te gândi la mine…

– Dar e cu neputinţă, Betty… Mintea mea nu poate pricepe… Cum îţi închipui c-am să-l las pe Hart…?

– Gândeşte-te la rostul grevei, Jack… îl întrerupse ea cu hotărâre.

– Mă gândesc…

– Cu orice preţ, greva trebuie să reuşească…

– Va reuşi, Betty…

– Şi dacă se cer jertfe pentru această reuşită, trebuie să le faceţi…

– Dar de ce jertfa ta? De ce…?

– Nu sunt şi eu muncitoare la fabrica de cherestea? Nu fac parte deci dintre grevişti?

– Dar asta n-are nici o legătură cu greva! Tu eşti acum o simplă femeie care trebuie să nască…

– Te-nşeli, Jack… Sunt alături de voi toţi, acolo, gata să lupt şi să înfrunt totul…

– Dar tu nu-nţelegi, Betty, că patronul încearcă să lovească în cei slabi? Trebuie oare să-l las să facă orice crimă ca să-şi ajungă scopurile lui mârşave? Dacă n-a reuşit cu comitetul de grevă în totalitatea lui, vrea să ne zdrobească pe la spate, ca un laş, pe fiecare în parte. Nu m-ar mira ca şi lui Walter şi Clarei şi lui moş Tom să li se fi spus acelaşi lucru: „Dacă nu veniţi la lucru, vă ucid!…“

– Am să mă apăr, Jack… Nu te tulbura atât…

– Dar astea sunt condiţii prielnice pentru o naştere, Betty? Patronul ştie că tu ai nevoie de linişte…

– Tu ştii că nu-mi pasă!

– Betty!…

– Da, da… i-am râs lui Hart în faţă şi i-am spus răspicat că nu mi-i frică…

– Nu mi-am închipuit niciodată că vom ajunge aici…

– Asta-i arma patronilor, Jack! Cu asta vor să ne înăbuşe revolta pe buze: acoperindu-ne cu pământ. Uite, Jack! A fost aici o amărâtă care trebuia operată urgent: ceva foarte grav… şi doctorul nici n-a vrut să audă de operaţie decât dacă i se plăteşte imediat o sumă de bani pe care ştia bine că n-avea de unde să o ia… Amărâta aceea era singură pe lume… Degeaba l-a implorat pe doctor şi i-a promis că-i va sluji după operaţie toată viaţa… Nimeni nu s-a uitat la ea. Au luat-o după câteva ceasuri pe cărucior şi au dus-o…

Jack Landi n-o mai asculta. Se gândea că trebuie să facă numaidecât ceva. Se va duce la Partid, îl va căuta pe Walter, îi va cere să-l ajute. Jack Landi nu va lăsa cu nici un chip să i se ucidă soţia şi al cincilea prunc, doar fiindcă un netrebnic de patron vrea să-şi deschidă fabrica cu orice preţ, vrea să-i silească să muncească iar pe un salariu de mizerie. E adevărat: patronii sunt puternici – capitalul are de partea lui toate forţele: armată, poliţie, tot. Totuşi trebuie să facă ceva. Nu de jertfa lui Betty depinde soarta grevei. Asta va însemna doar o răzbunare şi cel mult o ameninţare pentru ceilalţi. De aceea Jack Landi îi va căuta pe toţi membrii comitetului de grevă, să intervină undeva, să-l împiedice pe Hart să săvârşească o asemenea mişelie.

– Eu trebuie să plec, Betty… spuse el ridicându-se de pe pat.

Femeia îi văzu flacăra jucăuşă între pleoape. Simţi că mânia lui este de nestăvilit.

– Ce ai de gând să faci, Jack? întrebă ea cu teamă.

– Fii liniştită… N-am nici o poftă să înfund închisoarea pentru pielea lui Hart sau a patronului.

– Asta n-ar rezolva nimic, Jack… Iată de ce te întreb…

– Cunoaşte Walter un doctor foarte bun… Vreau să-l aduc aici să te vadă…

– Şi crezi că o să-i permită intrarea în spital?

– Atunci te scoatem de aici… Te mutăm în altă parte…

– Jack!?

– Da, Betty…

– Îţi mai aduci aminte ziua în care am primit primul salariu?

– Da, Betty… Bob avea trei ani şi i-am cumpărat sandale… Dar de ce mă întrebi?

– Mi-i dor de băieţi, Jack… trimite-mi-i după masă să-i văd.

– Bine, Betty… am să-i trimit… Dealtfel, am să revin şi eu…

Betty surâse cu tristeţe. Îl privi adânc în ochi, apoi se uită îndelung în urma lui, aşa cum te uiţi după un om pe care presimţi că n-ai să-l mai vezi niciodată.

IV

Regionala din Harlem a Partidului Comunist se afla pe o stradă apropiată de spital. Jack Landi mai avea doar câţiva zeci de metri ca să ajungă, când se întâlni cu moş Tom Power. Văzându-l aşa de grăbit şi necăjit, moş Tom îl opri:

– Hei, Jack! Ce-i cu tine în halul acesta?

Omul îi povesti repede despre ceea ce se întâmplase. Îi vorbi ca unui tovarăş bun, de la suflet la suflet. Moş Tom Power făcea parte dintre acei puţini muncitori albi care se simt legaţi cu trăinicie de muncitorii negri. Viaţa din fabrică şi participarea la grevă îi apropiase şi mai mult. Dealtfel, între toţi membrii comitetului de grevă se închegase o prietenie de nezdruncinat. Lupta îi călise deopotrivă.

Moş Tom îl ascultă într-adevăr fără murmur. Îi înţelese durerea. Erau doar pătrunşi de aceleiaşi simţăminte şi necazuri. Ar fi vrut moş Tom Power să-l îmbrăţişeze pe truditul şi chinuitul Jack Landi; ar fi vrut să-i împrospăteze credinţa şi însufleţirea pentru luptă; dar ceva îl împiedica. Peste dorinţa lui de a-l ajuta stăruia ca o umbră uriaşă altă ameninţare. Se părea că sunt hăituiţi fără nici o putinţă de eliberare…

– Şi unde ai să te duci acum, Jack?

– Să caut un doctor… Am să-l rog pe Walter să m-ajute… Mă duc la sediu, trebuie să fie acolo…

– La sediu? Nu, nu se poate să mergi acolo. Te-ar aresta şi pe tine ca pe Walter. Sediul e supravegheat.

– Cum, Walter a fost arestat?

Jack Landi primi vestea încremenit. Tot nu-i venea să creadă. Una după alta, din toate părţile, loviturile cădeau cu vrăjmăşie asupra lui. Îşi încleştă brusc, mâna, de braţul bătrânului.

– Dar pentru ce? scrâşni el nestăpânit. Spune-mi moş Tom: pentru ce?…

– Comunist… şopti celălalt.

– Asta patronul a făcut-o…

– Nu-l uita nici pe Hart…

– Adevărat. Hart ştia că-mparte cărţi pe la tovarăşi…

– Şi pe King-Piticul l-au arestat…

– Nu se poate!

– Şi pe Isaac-invalidul… continuă bătrânul Power.

– Atunci… murmură Jack, şi pe noi…

– Da… o să ne vie şi nouă ceasul…

– Tot comitetul de conducere a grevei, moş Tom?

– Pe rând, Jack…

Aici, în plină stradă, nu putea fi încă nici o primejdie. În lumea nesfârşită şi pestriţă care mişuna la ora aceea prin cartier, cu greu i-ar fi putut descoperi. Poliţia îi va aştepta probabil în pragul casei. Ori, dimpotrivă, îi va lăsa, o vreme încă liberi urmărindu-le fiecare mişcare, pentru a-i înhăţa totuşi, într-o bună zi.

– Ce cred ei, moş Tom, că-n felul ăsta vor sparge greva?

– Vor să-i smulgă comitetului autoritatea asupra muncitorilor…, răspunse bătrânul.

– Şantaj! scrâşni Jack Landi.

– Spune-i cum vrei…

– Nu m-ar mira să vină şi pe la noi, care am rămas liberi, şi să ne ameninţe…

– M-am gândit la asta… E foarte posibil…

– De la mine n-o să scoată nici un cuvânt…

– Asta nu-i de ajuns, Jack…

– Ce-ar mai trebui de făcut, moş Tom? S-ar spune că eşti cel mai bătrân dintre noi şi-ai putea lua locul lui Walter… Oare nu-i de datoria noastră să întreprindem ceva? Să ne sfătuim mai întâi, nu?

Moş Tom Power îţi frământa bărbia în palme.

– E primejdios să mai ţinem acum consfătuiri… copoii sunt pe urmele noastre…

– Atunci?

– Vom lucra altfel, Jack… Vom trece din om în om, pe la fiecare…

– Adevărat, moş Tom… Trebuie să-i ţinem permanent încordaţi…

– Exact, pichetele vor rămâne mai departe în jurul fabricii. Am vorbit şi cu Clara… şi la momentul potrivit vom ieşi în stradă…

– Manifestaţie?

– Da, manifestaţie… proteste scrise; vom cere eliberarea arestaţilor…

– Şi dacă nu ne vor mai lăsa răgaz pentru asta?

Se priveau cu un amarnic surâs de prietenie şi înţelegere a oropsitei lor sorţi. Evenimentul acesta nu-l prevăzuseră, deşi ştiau bine că prigoana împotriva comuniştilor se înăsprise în America mai rău decât în orice altă ţară capitalistă. Întrebarea, nedumerirea lui Jack, îl puneau în faţa unei situaţii şi mai grele: să nu poţi lupta, să-ţi înăbuşi orice strigăt de revoltă, să fii răpus din senin…

În sufletul lui Jack Landi se adunau mii de suferinţi, învălmăşite una cu alta, ca într-un clocot. În mintea lui se încâlceau scene pline de plâns şi mizerie: copiii care aşteaptă acasă o bucată de pâine, soţia la spital în preajma naşterii, mai primejduită decât oricine…

– Spune, moş Tom! reveni vocea aspră a lui Jack Landi. Ce facem în acest caz?

Bătrânul tăcu o clipă. Faţa îi strălucea totuşi sub lumina unui zâmbet de copil, stăruitor în colţul buzelor. Ochii lui mici şi jucăuşi sclipiră. Chipul lui arăta atât de bun, atât de liniştit, de parcă nici o primejdie nu i-ar fi ameninţat.

– În acest caz e limpede… murmură el cu oarecare voioşie. Ne vom bucura de închisoare…

– Ne vor condamna, nu-i aşa?

– N-au nici măcar pentru ce ne acuza, Jack… Asta să-ţi intre bine în cap. Ne vor ţine pur şi simplu la închisoare până se vor plictisi… ori până-şi va aranja patronul socotelile…

– Ori până ce vor inventa ceva pe seama noastră… îl întrerupse Jack. Dar crezi că vor îndrăznii oare?

– Tu crezi că judecătorii sunt mai buni? Nimeni n-o să le ceară justificare pentru ceea ce fac împotriva noastră… Judecătorii sunt cumpăraţi…

– Ah, moş Tom… Ei pot chiar să ne omoare…

– Să ne omoare pe noi? Şi ce vor realiza cu aceasta? Au omorât toţi muncitorii? Nu Jack, ne vor scăpa! Va veni şi ziua lor, oricâte nelegiuiri vor face. Nu trebuie să-ţi fie frică.

– Nu mi-i frică, moş Tom!

– Atunci, capul sus şi fi dârz, Jack! Vino-n gangul ăsta să ronţăim ceva… Mi-a dat Clara ceva pâine şi carne fiartă. Haide, încearcă să înghiţi ceva, că nu se ştie…

Se aşezară jos, pe cimentul ud al gangului. Dintr-o legătură, moş Tom Power scoase mai întâi pâinea. O privi ameţit. Pâinea avea o culoare proaspătă şi rumenă. După atâtea zile de foame, li se păru amândurora sărbătoare. Moş Tom o frânse în două. Îi oferi celuilalt o jumătate. Jack întinse mâinile încet, ca într-un fel de extaz. Toată făptura îi fu străbătută de fioruri ne mai cunoscute până atunci. O ridică până la înălţimea ochilor şi nu se mai sătura privind-o. Dar nu muşcă din ea. Era în asemenea măsură de hămesit că şi-ar fi încolţit dinţii în miezul pâinii, aidoma unui câine flămând ar fi gonit apoi pe străzi, strigând ca un dezmetic:

– Uitaţi-vă oameni buni! După atâtea zile de foame, am în sfârşit o bucată de pâine…

Dar Jack duse încet pâinea la gură, îşi lipi buzele de coaja rumenită şi stărui în acest sărut mic, omenesc.

Moş Tom rupse şi carnea în două părţi, de asemenea egale. Jack Landi tresări şi se înălţă brusc în picioare:

– Stai, moş Tom… Stai puţin!…

– Ce-ţi mai trece prin cap? întreabă bătrânul nedumerit.

– Eu am să mai rabd… Da, da… Am să mai rabd…

– Ei şi? Nu cumva nu vrei să primeşti?

– Ba da… Desigur… îţi mulţumesc mult…

– Ei, lasă astea…

– Vreau s-o duc însă la copii… Am să păstrez o parte şi pentru Betty…

– Fă cum vrei… murmură moş Tom. Atunci te duci acasă?

– Mă duc acasă.

– Du-te, Jack!

Totuşi Jack mai rămase o clipă. „Ce minunat om e bătrânul ăsta!…“ cugeta Tom în sinea sa. Ar fi vrut să-i spună acest lucru dar cuvintele nu-i veneau pe buze. Ar fi vrut să-l îmbrăţişeze. Îi întinse mâna.

– Curaj! Mai adăugă bătrânul.

– Sunt pregătit pentru orice… răspunse celălalt.

– Eu am să trec pe la fiecare să le vorbesc…

– Şi eu, moş Tom. Vino la noapte la mine, ne-om mai sfătui… Am s-o chem şi pe Clara…

– Bine, am să vin…

– Oricum, trebuie să reuşim. Greva trebuie menţinută cu orice preţ, moş Tom!

– Desigur, Jack… n-ai teamă…

Jack Landi îşi vârî alimentele în buzunar şi se îndreptă spre casă. Moş Tom Power rămase în gang să-şi înfulece tainul dăruit de Clara Jeffrey.

Dar Jack Landi nu găsi pe nimeni acasă. Uşile stăteau larg deschise, ca după o răvăşire în grabă, ca după scormonirea cuiva nepoftit. Privi în jur cu strângere de inimă. Nu pentru că odaia era pustie şi nu pentru că în aceste clipe ar fi avut nevoie de prezenţa copiilor, ci pentru că simţise ceva vrăjmaş, ceva de neînţeles pândindu-l din umbră.

Jack Landi se învârti stingher de colo până colo, negăsindu-şi nicăieri locul. Căuta să-şi facă singur curaj.

– „Fără îndoială… îşi zise el, băieţii trebuie să fie pe undeva, pe vreun maidan, la scotocit în lăzile cu gunoaie… Se vor întoarce, desigur…“.

Era însă aşa de tristă casa fără ei! Şi frigul care o îngheţase de tot, şi vântul care se furişa prin geamurile sparte!… Din ţevile plesnite se scurgeau pe pereţi şiruri necontenite de apă. Ar trebui să caute pe undeva două-trei lemne, să ardă în soba de tablă, să mai încălzească odaia. Dar lemnele costă cel puţin câţiva cenţi şi el n-are nici unul măcar. De cerut, nu ştie de unde să mai ceară. Toate cocioabele sunt deopotrivă bântuite de sărăcie.

Se întreba, cum vor reuşi copiii să doarmă în nopţile viitoare, după ce va ninge şi se va înteţii gerul? Va trebui să-l trimită numaidecât pe Bob să găsească pe undeva câteva scânduri. Ori de nu, vor fi nevoiţi să arunce în foc ultimele lucruri din casă: dulapul, masa, scaunele…

Jack Landi era nerăbdător să-şi revadă copiii. Măcar pe ei să-i ştie în siguranţă, sub grija lui Bob, şi dacă poliţia îl va mai lăsa liber câteva zile, atunci va reuşi s-o salveze şi pe Betty… va mai avea un nou prunc… şi oricât de ne-ndestulătoare-i casa, totuşi vor trăi… vor trăi…

Clipele treceau istovitor de greu. Grijile din ultimele zile îl copleşiseră. Mereu alte întrebări, alte îndoieli. Ca o rană vie din care smulgi fără milă cu cleştele şi ultima fibră de carne i se părea ceasul acela de cruntă aşteptare. Ar fi vrut să se astâmpere într-un fel, să nu-şi mai chinue cugetul cu noi presimţiri, dar apăsătoarea umbră îl urmărea, se arunca mereu asupră-i, chinuindu-l neîncetat.

Continuă să se agite de-a lungul odăii urmărind cu înfrigurare orice zgomot şi mişcare din afara casei. Trebuia să facă ceva, să scape într-un fel sau altul de starea aceasta îngrijorătoare. Aşeză carnea şi pâinea, fără să le guste, în dulap. Deodată duse mâna sub pieptarul cămăşii, îşi aduse aminte că ţine ascuns acolo „Manifestul Partidului Comunist“. Scoase cartea şi începu să citească. La început fu greu, cuvintele i se păreau încâlcite şi de neînţeles din cauza neliniştii, care-l mai stăpânea încă; apoi, cititul îl prinse cu o voluptate nouă, aproape nereţinută. Era ca un balsam lecuitor al suferinţelor vechi şi noi. Aşa cum, printr-o minune, îi lua cu mâna durerea dintr-o rană deschisă. Jack Landi se concentră cu toate forţele minţii sale asupra celor scrise în manifest, nelăsând să-i scape nici un cuvânt, forţându-se să priceapă totul. Se plimbă de colo până colo, încet, liniştit, citind cu glas tare. În felul acesta i se mai molcomeau apele. Citea:

– „… în aceeaşi măsură în care se dezvoltă burghezia, cu alte cuvinte capitalul, în aceeaşi măsură se dezvoltă şi proletariatul, clasa muncitorilor moderni, care nu trăiesc decât atâta vreme cât munca lor măreşte capitalul. Aceşti muncitori care sunt siliţi să se vândă cu amănuntul, sunt o marfă ca oricare alt articol de comerţ şi de aceea supuşi deopotrivă tuturor peripeţiilor concurenţei, tuturor…“

Jack Landi pricepea bine. Sudoarea lui şi a tovarăşilor săi din fabrica de cherestea nu făceau nimic altceva decât să-i mărească patronului averea. Toţi laolaltă erau nişte sclavi buni doar atâta timp cât patronul îi mai putea folosi. Jack Landi se oprise în mijlocul odăii şi se gândea la dreptatea celor scrise în carte. Fireşte că-n carte trebuie să se mai afle răspunsuri şi la altă sumedenie de întrebări, nedezlegate până atunci.

Vru să continue lectura, când deodată uşa se dădu violent în lături. În pragul uşii, copiii. Înnebuniţi de spaimă: doar trei… cei mai mici. Într-o fulgerare de clipă, omul îi numără de câteva ori… doar trei. Cel mai mare lipsea. Ţipând şi învălmăşindu-se, băieţii alergară înnebuniţi spre el, îi încolăciră picioarele, se agăţară cu disperare neputincioasă de hainele lui. Scânceau şi tremurau. Jack Landi număra în neştire creştetele capetelor, trecându-şi palmele lacom, de zeci de ori, de la unul la altul. Privea încă ţintuit spre uşa căscată larg, aşteptând s-apară şi cel de al patrulea băiat… nimic. Pătrundea doar gerul. O aripă de vânt legăna uşa de colo până colo. Nu venea nimeni. Golul din faţa lui sălta de închipuiri.

– Unde-i Bob? întrebă el cu teamă. Spuneţi-mi unde-i Bob? şi Jack Landi se plecă în genunchi, cuprinzându-i pe toţi între braţele sale, trecându-şi înfricoşat ochii de la unul la altul.

Copiii n-avură curajul să răspundă dintru început. Hohotiră şi mai sălbatic în plâns.

– Unde l-aţi lăsat pe Bob? strigă el scos din fire.

– În stradă… şopti stins unul din băieţi. L-au împuşcat…

– L-au împuşcat… repetă tatăl ca un ecou şi se înălţă, depărtându-se spre pragul uşii.

Copiii îl priveau cu spaimă. Era în figura tatălui lor o lumină răvăşită de tristeţe.

– N-a făcut nimic, tată… şopti unul din ei.

– Nici unul din noi n-am făcut nimic… adăugă al doilea.

Jack Landi îi auzea ca-n vis. Lipit de pragul uşii, privea într-un punct neştiut.

– Fusesem doar la gunoaie şi ne-ntorceam acasă liniştiţi… continuă să povestească primul băiat. Prin dreptul bisericii s-a întâmplat. Cineva strigă poliţistului: „ăştia sunt băieţii lui Jack Landi…“. Atunci Bob s-a întors cu faţa spre poliţist şi poliţistul a tras cu pistolul…

Jack Landi închise ochii. Îl vedea întins pe caldarâm. Înţelegea.

– Ce-i dacă te cheamă Jack Landi, tată? întrebă băieţaşul.

– Mă cheamă Jack Landi şi sunt un muncitor negru… murmură tatăl.

– Dar n-am făcut nimic, tată!

– Nici nu era nevoie. Culoarea e de ajuns.

Copiii mai priveau faţa desfigurată a tatălui. Jack Landi pierdu din ochi punctul acela neştiut al văzduhului şi se hotărî să plece. Cu orice risc se va înfrunta cu ucigaşii chiar acolo, în plinul străzii.

Vru să mai spună ceva, dar cuvântul îi rămase pe buze. Câţiva oameni îl aduceau pe Bob întins pe o pătură. În urmă veneau Clara Jeffrey şi moş Tom Power. Îl aşezară pe Bob în culcuşul de paie. Clara spuse:

– Am fost acolo… am văzut… Hart i-a spus poliţistului că-s băieţii tăi…

Fără a rosti un cuvânt măcar, Jack îngenunche lângă trupul neînsufleţit al copilului, mângâindu-i în neştire obrajii. Chiar dintre sprâncene cobora un fir de sânge ce se unea cu alt fir răsărit din colţul buzelor. Bob părea totuşi că doarme. Moartea îl surprinsese probabil într-o clipă de bucurie. Pe gură îi flutura un surâs de nevinovăţie şi curaj. Doar între sprâncene, unde gaura glonţului era cât un sâmbure de măslină, se adâncise o cută.

Moş Power prinse în pumn umărul lui Jack Landi

– Fii tare! Trebuie să fi tare… De asta tot patronul va răspunde… Într-o zi viitoare va trebui să dea socoteală… Acum e legea lor, Jack. Şi în fabrică şi pe stradă, legea e aceeaşi: asuprire şi crimă. Fii tare!… Trebuie să fi tare!…

Jack Landi sta mut. Nici un cuvânt, nici un gest. Îi curgeau lacrimi peste obrajii copilului… Îl privea în neştire, înnebunit de durere…

V

Înmormântarea lui Bob fu hotărâtă pentru a doua zi după amiază.

Zeci şi zeci de oameni, negri şi albi, se perindară toată vremea pe la casa lui Jack Landi. Oameni săraci şi mohorâţi. Veneau să dea cel din urmă salut unui copil care plătise cu preţul vieţii pentru credinţa tuturora.

Jack Landi sta încremenit lângă pervazul ferestrei, mâhnit şi tăcut. I se părea că se află într-un vis urât, din care n-o să se trezească niciodată. Bărbaţii, tovarăşii lui de la fabrica de cherestea şi feluriţi prieteni din cartierul Harlemului, veneau să-l încurajeze. Încercau să-i aducă mângâierea lor. Ura lor împotriva stăpânilor ucigaşi clocotea. Viaţa lor la întâmplare, plină de tot felul de nenorociri, avea să-şi reia cursul. Dar în faţa acestor drame, îşi jurau în gând că nimic nu va fi uitat, nimic nu va fi lăsat fără judecată. Încercau să-l încurajeze pe Jack Landi, dar Jack Landi ajunsese într-o stare de nerecunoscut. Îi vedea pe prietenii săi mişcându-se prin odaie ca pe nişte umbre din altă lume, le auzea vorbele încete şi murmurul rugăciunilor şi totuşi nu era capabil să priceapă nimic. sufletul lui, de asemenea, clocotea de revoltă şi ură.

Ochii lui Jack Landi se înceţoşară. Lacrimile stăteau gata să i se prelingă pe obraji. Îşi aţinti privirile spre catafalcul mic din mijlocul odăii. Bob era acolo, nemişcat.

– Îi plăcea cartea… spuse el.

– Mai ai trei băieţi, Jack… murmură Clara Jeffrey.

– Pe el îl iubeam mai mult… Era un băiat bun şi inteligent…

– Vei mai avea un fiu, Jack…

– Degeaba!… scrâşni el. Degeaba… pe Bob n-am să-l pot uita niciodată…

Clara Jeffrey înţelegea bine acest sentiment. Era doar mama a zece copii şi niciodată, din acea spumoasă tinereţe când îl cunoscuse pe bărbatul ei şi până acum când tâmplele amândorura se argintaseră, niciodată dragostea lor nu se stinsese. Iar pe copii, pe toţi zece deopotrivă, îi iubeau amândoi, neţărmurit. Cum să nu priceapă ea cum te sfâşie carnea doar când unul e bolnav, cum îţi pârjoleşte inima doar dacă n-a mâncat într-o zi? Clara Jeffrey înţelegea bine durerea lui Jack Landi. Se gândi la Betty. Stătuse cu ea aproape toată noaptea. Chipul ei slăbit de suferinţă şi durere se însenina ori de câte ori pomenea numele unui copil. Nu îndrăznise să-i spună nimic din cele întâmplate. Desigur că n-ar fi putut suporta. Asta ar fi ucis-o cu siguranţă. O lăsase spre ziuă dormind istovită.

Jack Landi se desprinse de lângă fereastră, merse până la dulăpior şi scoase de acolo un fel de jucărie, un ferăstrău mecanic, lucrat stângaci dar minuţios până la ultima piesă…

– Asta el a făcut-o… zise Jack. El cu mâinile lui într-o noapte…

– Dar asta e treabă de inginer, nu-i aşa? întrebă uluită Clara Jeffrey.

– Într-adevăr… treabă de inginer.

– Bob avea cap de inventator, Jack…

– Avea, Clara… Cu siguranţă c-ar fi ajuns om mare, dacă i s-ar fi dat posibilitatea să înveţe… Şi iată…

Jack Landi îşi clătină capul îndurerat. Răsucea jucăria de pe-o parte pe alta şi se minuna el însuşi de măestria cu care era lucrată. Îşi amintea de noaptea aceea, în ai cărei zori Bob îi arătase mica lui invenţie.

– Şi iată… adăugă el, mi l-au ucis… L-au împuşcat pentru simplul motiv că era negru, copilul lui Jack Landi din comitetul de fabrică… de ce, Clara?

Clara Jeffrey ştia bine că asemenea suferinţă nu se poate stinge uşor. Ea trebuie numaidecât înlocuită cu îndârjire şi luptă. Câte jertfe nu vor mai trebui să dea negrii din America!…

– Dar într-o bună zi… şopti Clara, moartea lui Bob va fi răzbunată… Auzi, Jack? Trebuie să crezi în asta ca-n lumina ochilor tăi… Ascultă-mă bine: Bob va fi răzbunat…

Jack Landi rămase tot lângă pervazul uşii, urmărind cu ochi goi pelerinajul celor din cartier.

Femeile aduceau flori. Flori uscate, flori de iarnă – dar care înfrumuseţau în culori vii catafalcul. Veneau şi băieţi şi fetiţe: prietenii de joacă ori micii săi tovarăşi de lucru din fabrica de cherestea. Se apropiau înfioraţi de pătucul lui Bob, îi dezmierdau în neştire obrajii, plângeau deasupra lui şi lacrimile cădeau peste obrajii vineţi ai mortului. Fiecare îl striga, de parcă el ar fi putut răspunde:

– Bob!… Bob!…

Cei trei fraţi stăteau ghemuiţi în culcuşul vechi de paie, rezemaţi de perete. Priveau năuciţi mulţimea de oameni care le trecea prin casă. Niciodată nu văzuseră atât de mulţi oameni în casa lor. Odaia părea acum mai caldă. Câteodată se statorniceau clipe lungi de tăcere. Nu vorbea şi nu se mişca nimeni. Se auzea numai sfârâitul lumânărilor în sfetnice şi bătăile vântului de afară. Apoi, se relua înceata perindare prin faţa catafalcului.

Într-un târziu sosi şi moş Tom Power. Părea înfricoşat. Vorbi cu sufletul la gură şi glasul lui sună nefiresc în liniştea tulbure a odăii:

– Poliţia!… Auzi, Jack! Vin nişte poliţişti… Tare mi-i teamă că-l vor lua de aici…

– Pe cine să-l ia? întrebă tatăl înmărmurit.

– Pe Bob…

– Taci!

– Degeaba… îi ştiu bine. Au mai făcut-o şi altădată…

– De ce, moş Tom? Cum se poate aşa ceva?

– Uite că se poate… Îţi iau mortul din casă şi-l spânzură pe stradă…

Jack Landi se aşeză cu braţele desfăcute în pragul uşii. Urlă ca o fiară:

– Nu-l dau… E copilul meu… Nu-l dau nimănui.

Chipul plin de groază şi disperare se-ntoarse spre toţi cei ce se aflau în odaie şi ţipă încă odată:

– Ajutaţi-mă să nu mi-l ia… Mai bine să mă omoare şi pe mine… Nu! Nu-l dau!…

În clipa următoare intrară poliţiştii. Trei bărbaţi înalţi şi graşi, bine hrăniţi, cu mutre sălbatice şi grosolane. Cu un gest brutal, îl azvârliră la o parte pe Jack şi pătrunseră până în mijlocul odăii. Rânjeau. Jack încercă din nou să li se aşeze în faţă, dar fu izbit şi îmbrâncit cu duşmănie în lături.

– Să nu mi-l luaţi… şuieră Jack Landi. Vă implor să nu mi-l luaţi…

Poliţiştii hohotiră în râs cu dezgust. Nimeni nu îndrăzni să se mişte. Unul dintre poliţişti spuse cu mândrie:

– Ăsta e… îl recunosc… Vezi cum l-am pocnit?

– Eşti ochitor bun…adăugă altul. Drept între sprâncene l-ai atins…

– Bravo! zise şi al treilea. Bravo! Pe săptămâna asta tu iei premiul…

– Am să vă fac cinste… mormăi ucigaşul. Merită să bem un păhărel.

Mai mult nu se întâmplă nimic. Ucigaşul venise doar să le demonstreze camarazilor săi că-i un ţintaş straşnic. Pentru a fi doborât dintr-un glonţ un pui de negru, avea să primească un premiu de câţiva dolari. În timp ce pe Bob îl vor duce la groapă, ei vor chefui nepăsători într-o tavernă.

Poliţiştii părăsiră casa scuipând şi ferindu-se ca de molimă să nu-şi atingă veşmintele de oamenii negrii.

VI

După amiază pe la orele patru, convoiul porni spre cimitir. Vântul devenise tăios. Pe cer călătoreau nori groşi. Gerul părea şi mai ascuţit. Moş Tom Power spuse cuiva:

– Poate că la noapte ninge…

– Ar fi mai bine… Când ninge nu-i aşa de frig.

În fruntea convoiului, copiii deschideau calea cântând.

Tot cam pe la ceasul acela apăruse şi ziarul negrilor din Harlem. Pe prima pagină era publicată fotografia lui Bob, iar deasupra, cu litere mari, scria: „O nouă crimă a patronilor albi“. Fotografia îl arăta pe Bob Landi râzând. Părea aşa de viu şi ochii lui atât de strălucitori, încât şi mai neadevărat părea faptul că el totuşi sta întins în sicriul strâmt, ce avea să coboare curând în pământ.

Tot cartierul Harlem află cele petrecute. Şi toţi veniră să însoţească pe copilul muncitorului Jack Landi. Niciodată până atunci nu fusese dus cineva la groapă cu atâta mulţime şi cu atâta impresionantă reculegere colectivă. Veniseră toţi muncitorii de la fabrica de cherestea, veniseră docherii din porturi…

Printre cetele de oameni care asistau pe margini la trecerea cortegiului, trecu deodată o şoaptă:

– Se zice că la cimitir o să se ţină cuvântări…

– Cine o să vorbească?

– Clara Jeffrey… E cea mai în vârstă dintre muncitori…

– Vreau s-o ascult…

Astfel, noi oameni se alăturau convoiului şi cu fiecare clipă convoiul se îngroşa. Nimănui nu-i păsa de frig.

În urma copiilor care cântau un imn de îngropăciune, fete tinere purtau coroanele cu flori. Patru bărbaţi duceau pe umăr sicriul. Jack Landi mergea încadrat de moş Tom Power şi de Clara Jeffrey.

Se cunoştea bine că-i înmormântarea unui sărac, a unui amărât de muncitor. Oamenii erau nu numai prost îmbrăcaţi, dar foarte mulţi dintre ei arătau deadreptul ca nişte cerşetori. Cu câte o cămaşă zdrenţuită, strânsă pe trup şi cei mai mulţi cu foamea întipărită pe chipuri.

Toţi vorbeau despre Bob cu duioşie, ca despre un copil al lor, ca despre un frate care se sacrificase pentru izbânda cauzei lor.

Jack Landi îşi recăpătase acum cumpătul. Moş Tom Power se aplecă înspre el şi-l întrebă:

– Betty tot nu ştie?

– N-avea nici un rost să-i spun… Poate că-n ceasul ăsta e chiar pe masa de operaţie…

– Da, înţeleg…murmură bătrânul. Dar când mă gândesc că n-o să-l mai vadă niciodată…

– Nu puteam totuşi să-i spun… În loc de unul a-şi fi avut trei morţi…

– Da, lovitura ar fi fost prea mare.

– Celui care o să se nască, să-i dai numele lui Bob… spuse Clara Jeffrey.

– Aşa am să fac, Clara… Mă gândesc şi la o piatră funerară…

– O să strângem bani, Jack… Ne-om sfătui.

Cimitirul se afla pe un dâmb mărginaş cartierului. I se spunea „cimitirul săracilor“. Era împărţit în două zone: zona albă, zona neagră – despărţite printr-o mare alee de plopi. Aici nu erau îngropaţi decât oamenii cei mai săraci ai Harlemului. Se întâmplase adeseori ca nici coşciug să n-aibă şi nici pastor care să le cânte cântarea de pe urmă. Care gropar se nimerea pe acolo, îi arunca direct în groapă acoperindu-i cu ţărână. Nici cruci, nici alte inscripţii de amintire. Cu asta se sfârşea o viaţă de om.

Începu slujba pentru coborârea în pământ a lui Bob. Sicriul sta descoperit deasupra muşuroiului de ţărână proaspătă. Bandajul alb cu care fusese pansată fruntea băiatului îi da figurii ceva de curăţenie neasemuită. Din colţul buzelor, surâsul din clipa morţii nu dispăruse.

Jack Landi nu-şi dezlipi nici o clipă privirile de pe faţa copilului. În toate trăsăturile înfăţişării lui se recunoştea pe sine, retrăindu-şi în minte propria-i copilărie. Odinioară, pe vremea când robea pentru un blid de linte şi când rătăcea din oraş în oraş în căutarea unei slujbe cât de mizere, nu-şi închipuise Jack Landi că-i va fi dat să-şi vadă băieţii ucişi de gloanţe. Se învăţase cu suferinţa, dar niciodată nu-i trecuse prin minte că stăpânii lui îl vor supune la atâtea osânde. Suportase destule lovituri, dar nici una nu-i apăruse mai năprasnică, mai îngrozitoare ca pierderea lui Bob.

Ceilalţi trei copii stăteau în faţa lui şi Jack îşi împlântase mâinile în umerii lor. Se gândea că-ncurând, peste câteva ceasuri poate, va avea un nou prunc… Betty se va întoarce acasă… Vor munci din nou împreună şi datoria lor va fi să-i hrănească şi să-i îngrijească pe aceştia care rămâneau în viaţă.

Slujba se sfârşi. Un murmur trecu prin toată adunarea de oameni:

– Acum vorbeşte Clara…

Într-adevăr, Clara Jeffrey urcă pe o movilă de pământ şi îmbrăţişă cu ochii chipurile albe şi negre, care împânzeau ca o pădure vie cimitirul, până dincolo de aleea plopilor.

Nimeni nu se mira că o femeie albă va vorbi la înmormântarea unui copil negru. Clara Jeffrey era o femeie în toată firea, voinică şi energică. O cunoşteau toţi negrii, fiindcă totdeauna ea le luase apărarea, în orice fel de împrejurare şi totdeauna îi ajutase. Clara Jeffrey fusese şi condamnată pentru activitatea ei politică. Pe unul din cei zece copii chiar la închisoare îl născuse.

Mulţimea tăcu. Şi bărbaţii, şi femeile, şi copiii amuţiseră la apariţia ei.

Clara Jeffrey începu să vorbească:

– Sunt mama a zece copii… Şi voi aveţi copii… Din leagăn, fiecare ne-am învăţat copiii să respecte legile acestei ţări şi să muncească. Întotdeauna am vrut să fim consideraţi oameni şi pentru asta am slujit fără precupeţire ţării. Copiii noştri au luptat pe front pentru America… pentru libertatea ei, împotriva fascismului, împotriva celor care voiau să ne întoarcă din nou în beznă şi sclavie… Albii şi negrii laolaltă şi-au vărsat sângele pentru ca să se bucure în patria lor de o viaţă mai bună. Nu ne-am dat înapoi de la nici o jertfă, pentru patria noastră… Dar iată că patronii ne calcă în picioare ca pe nişte viermi… Pretinşii noştri stăpâni cred că suntem toţi sclavi şi, fără nici un motiv, trag cu pistoalele în copii noştri.

Clara Jeffrey avea o voce puternică, agitată, cuvintele ei ajungând până la ultimul om din mulţime. Oamenii o sorbeau din priviri şi nu se mai săturau ascultând-o. Clara Jeffrey le vorbea despre rănile lor veşnic deschise, despre durerile lor zilnice. Clara Jeffrey le arăta calea de urmat pentru câştigarea victoriei definitive în această dreaptă şi aprigă bătălie cu patronii albi şi cu slugile lor.

Deodată Jack Landi văzu bine cum printre copaci se strecoară o fiinţă cunoscută. Acum nu mai putea fi nici o îndoială: se apropiase destul ca să fie recunoscut: Hart! Spionul, unealta patronului, „porcul de Hart“, trădătorul. Se rezemase de un pom şi asculta, ca întotdeauna, rânjind. Fălcile lui enorme mestecau gumă. Ochii lui bulbucaţi în grăsimea obrajilor sclipeau cu răutate.

Jack Landi simţi că se sufocă. Pricepu imediat că nu degeaba a apărut acest nemernic în mijlocul lor. Jack îşi dădu seama că desigur, pune la cale o nouă mişelie. Ar fi vrut să se sfârşească mai repede cuvântarea Clarei, să-şi îngroape mai repede copilul, să dea apoi piept cu el, să-l strângă de gât, să-i plătească pentru nelegiuirea lui. Ar fi vrut să-i strige Clarei: „Fii atentă! Omul poliţiei e prezent! Nu rosti toate adevărurile pe care noi le simţim sângerând în făpturile noastre… Fii atentă! Omul poliţiei pândeşte!“. Jack Landi ar fi vrut să alerge spre Clara Jeffrey şi s-o ascundă din faţa rânjetelor şi primejdiei pe care o întruchipa „porcul de Hart“.

Căci, fără îndoială, Hart aducea cu el o nouă nenorocire.

Dar Clara Jeffrey vorbea acum şi mai bărbăteşte, mai însufleţită. Jack pricepu că nici o ameninţare din lume n-ar putea-o opri. El însuşi o încurajă în gând: „Spune tot, Clara… Nu te sfii!“

Clara Jeffrey sta cu o mână înălţată spre mulţimea încremenită în ascultare:

– Să nu vă fie frică de gloanţele lor… Suntem prea mulţi să ne ucidă pe toţi… Adevărul e acesta: stăpânii noştri îşi dau seama că le fuge pământul de sub picioare… Ei se află în agonie şi încearcă în ultima clipă de disperare să ne lovească din ce în ce mai greu, crezând că astfel ne vor putea înfrânge, că astfel ne vor putea doborî, că se vor putea salva pe ei. Dar nouă nu ne este frică, pentru că dreptatea e de partea noastră şi nu suntem singuri… Pe toată faţa pământului, milioane şi milioane de asupriţi luptă pentru desăvârşirea acelor ţeluri… Cu noi sunt minerii din Franţa, muncitorii din Anglia, din Italia, de pretutindeni… Cu noi sunt glorioasele popoare sovietice, care au nimicit capitalismul în patria lor şi au instaurat orânduirea nouă, orânduirea socialistă. Exemplul lor trebuie să ne însufleţească, să ne îndemne la luptă, să ne călăuzească. Suntem mulţi, pe când capitaliştii sunt doar un mănunchi… Ei se sperie de furia mulţimilor… se sperie mai ales de furia comunismului… dar nu vor scăpa niciodată… Niciodată! Pieirea lor suntem chiar noi… Noi, muncitorimea albă şi neagră la un loc… Noi care îngropăm astăzi băiatul unui grevist negru…

Acum nu mai păreau sute de fiinţe izolate, independente şi îndepărtate de cauza aceste manifestări. Cuvintele Clarei Jeffrey făcuseră din ei un tot unitar. Adevărul pronunţat de bătrâna şi curajoasa Clara Jeffrey le străpunse inimile. Aveau să plece de aici mai căliţi, mai dârji, mai strâns legaţi unii de alţii. Niciodată nu se simţiseră ei mai puternici şi mai de neînvins.

Când Jack Landi îşi întoarse privirile în partea unde-l zărise pe Hart, constată că acesta plecase.

Se pregăteau acum pentru acoperirea sicriului şi coborârea în mormânt. Cineva porni să ţintuiască în piroane capacul. Cei trei fraţi ai lui Bob începuseră să plângă cu hohote. Înţelegeau şi ei că de acum au să se despartă de Bob pentru totdeauna. Copiii ceilalţi începură să cânte, cu lacrimi în ochi, dar nu reuşiră să îngâne decât o frântură de melodie, fiindcă toţi laolaltă izbucniră în plâns. Sute de copii plângeau, în timp ce se băteau ultimele ţinte pe sicriul lui Bob.

Atunci se întâmplă un lucru neaşteptat. Rândurile mărginaşe fură izbite cu furie. Învălmăşeala crescu asemenea unui val. Până pe buza gropii, valul se zvârcolea, înainta şi dădea înapoi. Ţipete înăbuşite şi strigăte de tot felul răsunau pretutindeni. Cineva strigă din răsputeri:

– Poliţia… Poliţia!…

Dacă ai fi privit de sus, ai fi văzut cum oamenii în uniforme şi înarmaţi cu puşti ori cu bastoane de cauciuc, loveau în neştire în rândurile muncitorilor. Erau lovite femeile, loviţi bărbaţii şi copiii, peste umeri şi peste obraji… Careva murmură ca pentru sine:

– Au venit prea târziu… Pe când noi am aflat totul… Vom şti de acum înainte să ne apărăm…

Poliţiştii încercau să rupă mulţimea în două pentru a ajunge acolo unde se aflau prietenii şi tovarăşii lui Jack. Moş Tom Power strigă peste capetele lor:

– Nu fugiţi… Faceţi zid până sfârşim îngropatul…

– Să nu fugă nimeni… îşi strigau unii altora, de la o margine la alta.

– Ţineţi-le piept cu orice preţ, ca să ‘ngropăm băiatul…

Lupta se ducea încă departe. Până la mormânt nu ajungea decât ecoul bufniturilor şi încordarea mulţimii agitate. Dar nici asta nu dură mult. Se simţi prin aer un miros otrăvitor şi ascuţit.

– Gaze! ţipară femeile. Gaze!

Într-adevăr poliţia ataca acum cu gaze lacrimogene. Văzând că nu-i chip să străbată prin straşnica îndârjire a bărbaţilor, poliţiştii aruncară grenadele cu gaze. În felul acesta, până şi cea mai dârză rezistenţă avea să cedeze în cele din urmă. Fură zadarnice noile încercări ale muncitorilor de a se opune pistoalelor şi bastoanelor de cauciuc. Gazele îi înecau şi îi orbeau. Mulţimea se desfăcu în grupuri împrăştiate. Tot cimitirul era plin de plânsete şi ţipete. Tot cimitirul se împânzi cu cei care fugeau în căutarea unui refugiu sau a unei eliberări.

– Salvaţi copiii!… Scoateţi copiii din cimitir…

– Femeile… Aveţi grijă de femei, să nu fie călcate în picioare…

– Mai apăraţi groapa… Mai ţineţi-le piept, până se sfârşeşte înmormântarea…

Lupta continua. Cu toate eforturile poliţiei de a sparge zidul mai repede, ea înainta totuşi încet. Se băteau om cu om, încolăciţi de mânie şi scrâşnind sub lovituri. În cele din urmă, sfâşiaţi de durerile gazelor, cedară. Noi lovituri de bastoane sau paturi de puşcă îi prindeau din urmă şi-i îngenuncheau. Lângă groapa deschisă nu mai rămăseseră decât câţiva: moş Tom, Clara, Jack… Doborâţi de otrava gazelor şi cu ochii înroşiţi, ei se chinuiau acum din răsputeri să coboare sicriul în groapă. Reuşiră până la urmă, deşi sicriul rămăsese pe fundul gropii strâmb şi nefiresc. Aruncară ţărână deasupra. Când fură aproape de sfârşit, se ridicară istoviţi. De jur împrejur, poliţiştii. De abia mai avură timp să îngâne:

– Să-ţi fie somnul lin, Bob… Adio, Bob…

Ultimii membri ai comitetului de grevă fură arestaţi.

VII

 Celulele se află la subsol, aşezate de-a lungul unui coridor îngheţat. Umezeala pătrunde prin ziduri şi se scurge în şiruri subţiri până jos pe podea. Astfel, cimentul e totdeauna ud. Nu-i nevoie de altă caznă, pentru ca să ieşi de aici (dacă mai ieşi) cu sănătatea şubrezită ori bun de dus direct la mormânt. Lumina cade pieziş printr-un geamlâc înalt şi strâmt – o lumină murdară şi mohorâtă, care nu-ţi aduce deloc aminte de strălucirea soarelui de afară. Celulele sunt aşezate de-a lungul unui coridor îngheţat. Nu se aud decât bocancii gardianului şi foarte adesea tusea câte unui întemniţat. Nici o vorbă omenească, nici un semn de viaţă vie. Coborârea aici semăna cu o lepădare pentru totdeauna a tot ce ai părăsit acasă.

 Într-una din aceste celule fu azvârlit şi Jack Landi. Jack Landi era prea obosit ca să mai aibă răgazul să se reculeagă şi să mai judece întâmplările ultimei zile. Toate scenele la care participase i se învălmăşeau în minte ca într-un vârtej ameţitor. Gândul că Betty rămăsese singură, fără apărare, că Hart i-ar putea provoca vreun rău, îl înnebunea. Singura imagine luminoasă rămânea chipul lui Bob. Îl vedea necontenit în faţa ochilor. Bob râdea cu râsul lui de copil nevinovat din fotografia publicată în ziarul negrilor.

Într-un colţ al celulei se afla un maldăr de paie. Jack Landi se aşternu în culcuşul acela şi nu fu nevoie decât de o clipă pentru a adormi. Dar până şi în somn stăruia înainte-i faţa strălucitoare a băiatului. Îmbătat astfel de acest vis, Jack Landi zâmbea în somn.

Deodată, bătăi uşoare sunară în peretele din dreapta celulei. Jack Landi tresări. Bătăile se repetară. Atunci Jack Landi înţelese că este chemat. Cineva de dincolo încerca să-i vorbească. Îşi lipi urechea de zidul umed. Răcoarea îi săgetă obrajii. Cu mare greutate reuşi să deosebească vorbele care pătrundeau prin peretele gros:

– Cine eşti? Răspunde-mi cine eşti?

Recunoscu vocea. Omul din carcera vecină nu putea fi decât Isaac Randolph, invalidul, cel care luase parte la războiul împotriva nemţilor. Îşi lăsase un picior în Italia, primise pentru vitejia lui două decoraţii, iar acum sta la închisoare. Era şi asta un fel de răsplată. Randolph, ca mulţi alţii, luptase doar pentru victoria Americei.

Jack Landi fu cuprins pe neaşteptate de o bucurie fără grai. Îşi regăsea în sfârşit tovarăşii.

Răspunse la început tot prin câteva ciocănituri. Apoi îşi apropie buzele de zidul rece şi rosti cu gura ascunsă în palme:

– Eu sunt, Isaac… Eu sunt… Jack… Jack Landi…

În clipa următoare, ceva se mişcă în cuprinsul peretelui. Jack îşi dădu seama că omul de dincolo desface o piatră din zid. Într-adevăr, se iscă o spărtură şi mâna dreaptă a invalidului pătrunse dincoace. Jack îi prinse mâna şi i-o strânse cu căldură.

– Noroc, Jack… se auzi apoi mai clar vocea celuilalt.

– Noroc, Isaac…

Se aplecaseră cu gurile până la deschizătura spărturii şi-şi vorbeau şoptit.

– Au încetat ceilalţi greva, Jack?

– Nu, Isaac… Dar de unde ştiai că sunt în celula aceasta?

– Te-am văzut când te-au adus…

– Ce se aude cu Walter şi King?

– Sunt aici… mai sunt încă aici…

– Bănuieşti cumva că-i vor duce în altă parte?

– Să-i ia dracu de poliţişti… Fii atent că te vor chema la interogatoriu…

– Nu mi-i frică, Isaac!

– Trebuie să-i înfrunţi cum se cuvine, Jack… Fii dârz!

– Am să fiu, Isaac… Dar tu ce crezi: ce înseamnă toată povestea asta? Ce are să se întâmple?

– Simplu, Jack… vor să ne rupă de restul muncitorilor… Vor să ne distrugă greva.

– Asta spunea şi moş Tom… Crezi că vor reuşi?

– Mi-i teamă că da, Jack… Ceilalţi când se vor vedea singuri, n-or să mai aibă puterea să reziste. Toate condiţiunile pe care le-am pus noi patronului o să cadă baltă… Să-l ia dracu…

Nu se vedeau. Prin ochiul spărturii se întâlneau doar glasurile lor încete.

– Ştii că mi l-au împuşcat pe Bob? întrebă Jack Landi.

– Am aflat… răspunse invalidul. Îmi pare rău, Jack!

– Nu-i nimic… O să le plătesc într-o zi… Dar nu ştiu ce o să se mai întâmple cu Betty…

– Pe mâine dimineaţă s-aşteaptă să nască…

– Mâine dimineaţă?

– Da, da…

Jack Landi îşi întinse gâtul spre spărtură ca s-audă mai bine.

– De unde ştii? şuieră el alarmat. Cine vă informează atât de bine?

– E aici o femeie… o spălătoreasă neagră, prin care păstrăm legătura cu oraşul…

– Şi ea a spus?

– A fost la spital… I-a dus alimente lui Betty… Pe zori o să ai un copil, Jack…

Bocancii gardianului răsunară la capătul coridorului. Îndată puseră piatra la loc şi se aruncară fiecare în culcuşul său.

Jack Landi nu mai putu să doarmă. Era prea istovit. Rămăsese cu ochii deschişi, pironiţi în tavan, cu gândul la soţia lui. De-ar fi apărată măcar ea şi pruncul ce avea să se nască!

Acum se mai liniştise parcă. Îi reapăru în minte visul de totdeauna: o căsuţă mică şi albă, înconjurată de flori. Asta dorise mereu Jack Landi încă din zilele în care lustruia pantofii domnilor albi şi-n nopţile în care muncea la transportul fiarelor vechi din port: să aibă o căsuţă a lui prin care să-i zburde vesel copiii, iar el, alături de Betty, să le facă frumoasă copilăria.

Pe coridorul îngheţat răsunară paşi străini. Jack Landi nu vroi să bage de seamă. Poate aduc pe cineva nou, ori poate cheamă pe cineva la anchetă. Dar paşii aceia se apropiau şi deodată cineva se opri chiar în faţa celulei sale. Chei de fier zornăiră în uşă. Un gâjâit şuieră înăuntru:

– Haide!

Jack Landi simţi un tremur în toată făptura. Mai trecuse prin închisori, mai apăruse în faţa judecătorilor… Dar pe vremea aceea nu era decât un vagabond, un coate goale. Nimeni nu-i dădea prea mare importanţă şi nici el pe vremea aceea nu se sinchisea de viaţa lui. Îi era indiferent de ce va avea să se petreacă cu el, la ce chinuri l-ar fi supus. Pe vremea aceea nici nume n-avusese măcar. Pentru toţi fusese o „piele neagră“, un lucru de nimic.

Dar acum devenise altceva pentru ei. Era un reprezentant al muncitorimii, un adversar direct, o primejdie.

În faţa lor, mai presus de orice, avea să fie un om politic.

Un fior puternic îi străbătu întreaga-i făptură. Va urca spre judecători, demn şi cu fruntea senină, curajos şi cu conştiinţa curată.

– Hei, n-auzi? haide odată! murmură gardianul cu ură.

Jack nici nu-l privi. Se înălţă din culcuş anevoie. Îi trebuia timp de limpezire. Cu gesturi măsurate şi încete îşi scutură hainele, îşi aranjă părul. Poliţistul se-nfurie văzându-l atât de liniştit şi greoi. Scrâşni:

– Nu te mai face frumos, că n-o să stai prea mult aşa de gătit.

Jack Landi nu-l băgă în seamă: i-ar fi putut răspunde, însă avea oroare de poliţişti. În desfăşurarea tuturor dramelor sale, după atâtea chinuri şi confruntări, Jack Landi căpătase un fel de dezgust nemăsurat faţă de ei. Nu şi-l manifesta. Însă îi licărea în ochi şi îi fierbea în carne. Ca şi în ceasul acela.

– Haide, piele neagră, marş!…

Jack Landi ieşi din celulă. Respiră adânc aerul îngheţat al coridorului. O veselie nebănuită îl năpădise. I-o descopereai în strălucirea feţei şi în pasul hotărât cu care călca. În spatele fiecărei uşi, Jack Landi îşi închipuia ochii tovarăşilor săi cum îl urmăresc şi cugetele lor cum îl îndemnă să nu-şi piardă cumpătul. Desigur, prin ciocănituri scurte sau lungi, vestea o transmise Isaac din perete în perete. Jack Landi îi simţea pe toţi lipiţi de uşi, muţi şi împietriţi, îmbărbătându-l. Din fundul coridorului ajunse până la el cuvinte de îndemn:

– Ţine-te bine, Jack!… Să nu ne faci de ruşine!

Era glasul lui Walter – secretarul regionalei de Partid din Harlem. Dintr-odată, Jack Landi deveni tare, de neînvins. Tovarăşul său Walter, tovarăşul său „Partidul“ erau cu el. Ar fi vrut să le strige tuturor că nu se înfricoşează, că e destul de călit pentru a primi lupta drept în faţă, că nu se va da înapoi chiar de l-or supune la cele mai grele torturi. Un singur cuvânt, de salut măcar, ar fi vrut să le trimită – însă gardienii îl împinseră cu brutalitate pe scări.

Jack Landi urcă treptele. Un poliţist înainte, altul înapoia lui. Lumina coridoarelor era mohorâtă. Nu se deosebea nimic din umbra cenuşie a zidurilor. Auzea paşii întemniţaţilor cum bocăneau de colo până colo, prin strâmtul celulelor, patru paşi înainte – patru paşi înapoi, de zece ori, de o sută de ori, de o mie de ori – până aveau să cadă istoviţi pe culcuşurile lor de paie ori pe scândura goală a patului. Apoi un cântec străbătu pereţii. Lui Jack Landi îi plăcu melodia, o murmură el însuşi, trecând prin întunecimea deasă a coridoarelor întortocheate. Niciodată nu fusese Jack Landi mai mândru de sine ca în noaptea aceea.

Când fu introdus în sala de anchetă, îl izbi în faţă lumina puternică a unui proiector. Aproape orbit, nu mai văzu nimic în preajma lui. Nici mobilă, nici oameni. Ţâşnită dintr-un colţ al sălii, lumina năvălea peste el turburându-l, arzându-i pieliţa obrazului, sfâşiindu-i învelişul ochilor. Îşi înţepeni capul, forţându-se să reziste, să se obişnuiască, să suporte teribila ardere.

– „Vor să mă zăpăcească“… îşi spuse Jack Landi. „Asta e prima tortură“…

De acolo din fundul camerei, ascuns în umbră, cineva îi puse prima întrebare:

– Cine i-a îndemnat pe muncitorii de la fabrica de cherestea să declare grevă?

Jack încercă să-şi acopere ochii, dar un gardian îi prinse mâinile la spate şi i le legă într-o curea. Şuvoiul de lumină îi înţepa ochii cu dureri de cuţit. Zadarnic încercă să-i închidă. Arsura pătrundea prin pleoape. Auzise întrebarea. Ar fi vrut să-i ţipe anchetatorului că la orice cazne l-ar supune, tot n-o să-i poată smulge nici un cuvânt de pe buze. Dar tăcu. Îşi încleştă buzele cu încăpăţânare şi tăcu.

Din nou, aspru, glasul aceluia reveni:

– Răspunde, Landi… Cine a organizat greva?

Dorea atât de mult Jack Landi să-i vadă chipul, doar o clipă să i-l vadă.

– Toţi! răspunse el încleştat şi cu ură.

– Toţi, da? îl zeflemisi omul nevăzut.

– Greva a izbucnit dintr-odată…

– Aşa? se miră cu ipocrizie celălalt. Dintr-odată?

– De la primul la ultimul om… continuă Jack Landi.

– Dar ce rol aveaţi voi care făceaţi parte din comitet?

– Până la grevă n-a existat nici un comitet…

– Ce treabă făceau Walter şi King şi Clara şi ceilalţi?

– Ce treabă pot face muncitorii într-o fabrică?!…

– Aşa?! Dar tu, Jack Landi spune-mi te rog, cum îţi desfăşurai activitatea comunistă în fabrică?…

De abia atunci, Jack îşi aduse aminte că încă mai avea ascuns sub pieptar „Manifestul Partidului Comunist“ – broşura cu coperte roşii, pe care i-o împrumutase Walter. Nu se temea de faptul că anchetatorii vor găsi cartea asupra lui. Se temea doar că ei vor distruge fără îndoială o carte de preţ pe care n-ar mai fi putut-o găsi aşa de uşor.

– Răspunde!… tună glasul din umbră.

Jack Landi nu răspunse.

– Bine!… nu vrei? spuse omul ascuns dincolo de lumina proiectorului. Bine!…

Urmă o clipă de tăcere, de chinuită aşteptare.

– Dezbrăcaţi-l!…

I se dezlegară mâinile. Gardianul i le eliberă ca să-i poată scoate hainele. Atunci, Jack Landi se trase într-o parte şi încercă să se apere. Îşi da seama de deşertăciunea acestei străduinţe, dar nu voia cu nici un preţ să se găsească asupra lui cartea, să i-o smulgă. Se va apăra cu unghiile şi cu dinţii pentru ca lucrul cel mai de preţ pentru el să nu ajungă în mâinile lor murdare. Nu, nu le va permite asta niciodată.

Ştia bine că de acum nu mai este cu putinţă nici o minune, nici o salvare din ghearele lor. Ştia că i se vor smulge veşmintele şi că sigur – acum e sigur – îl vor bate cu vergile. Zece vergi, douăzeci de vergi, cincizeci de vergi la tălpile picioarelor sau pe pieptul gol. Când vor apare primele picături de sânge, îl vor înfăşa în prosoape ude, vânătăile vor dispare şi din nou vor porni să-l biciuiască. Asta va dura o jumătate de ceas, un ceas, două ceasuri – până ce, într-un târziu, nu va mai simţi nimic. Leşinat, îl vor trage de picioare şi-l vor rostogolii pe trepte, târându-l în celulă şi aruncându-l ca pe o vită pe culcuşul de paie.

Dar nu de asta se mai înspăimânta Jack Landi. Ar rezista la bătaie oricât. Îl durea, însă, faptul că vor descoperi „Manifestul“. I se părea un păcat de neiertat că nu se gândise până atunci la securitatea cărţii. S-o fi ascuns undeva sau să i-o fi strecurat lui Isaac. De ce să cadă în mâinile lor şi ei s-o sfârtece – când cartea asta însemna pentru Jack Landi însuşi rostul vieţii lui pe pământ?

De aceea Jack Landi se apăra. Alte braţe străine, însă, îl înhăţară. Îi rupseră veşmintele. El se zbătea straşnic, apărându-şi în deosebi pieptul. Îi scoaseră cămaşa – şi, deodată, cartea cu coperte roşii căzu la picioare cu un sunet sec. înlănţuit, Jack Landi o privea înspăimântat, zbătându-se să se elibereze din nou, să fugă cu ea, s-o ascundă…

Anchetatorul recunoscu cartea.

– Hei, Jack Landi! spumegă el bucuros de prada descoperită. Citeşti şi tu „Manifestul Comunist“, da? Frumoasă carte, ce zici?

Negru nu răspunse. Privea cu durere cartea care zăcea pe podea. Încercă să se aplece pentru a o ridica de jos. Gardienii îl încleştară din nou, dar auzi glasul anchetatorului:

– Îţi dau voie s-o iei, Jack!

Omul îşi ridică surprins fruntea spre nevăzutul de dincolo de lumină.

– Da, da… continuă celălalt. Ce te miri? Ia-o…

Jack o prinse lacom în mâini. O privea înmărmurit, ca pe lucrul cel mai sfânt de pe lume, regăsit în sfârşit.

Deodată, însă, vocea anchetatorului urlă:

– Rupe-o!

Jack Landi îşi înălţă capul cutezător.

– Îţi ordon s-o rupi… ţipă din nou, isteric, anchetatorul. Auzi, „piele neagră“, rupe cartea!

– N-o rup!… gâfâi Jack Landi

– De asta depinde libertatea ta…

– Nu!

– Rupe-o în două şi calc-o în picioare… auzi?

– Nu voi face asta niciodată… răspunse Jack Landi fără să şovăie.

– Îţi dau răgaz zece secunde, Landi…

– Poţi s-aştepţi cât vrei…

– Vei fi liber după aceea…

– Mă poţi duce şi la spânzurătoare.

– N-o rupi?

– Nu.

În clipa următoare, primele vergi cădeau pe trupul gol al muncitorului negru.

Când lumina sălii de tortură deveni normală, oricât de obosiţi şi arşi îi erau ochii, Jack zări pe peretele din faţă portretul preşedintelui Americii. Iar deasupra lui câteva cuvinte:

„TOŢI CETĂŢENII AMERICII SE BUCURĂ ÎN PATRIA LOR DE LIBERTATE ŞI JUSTIŢIE“.

Jack Landi citi în neştire cuvintele acelea, odată, încă odată şi încă odată, până leşină.

VIII

Tot cam pe la ceasul acela, Betty simţi primele dureri ale facerii.

În patul ei mai dormea o femeie bolnavă de plămâni. Scuipa sânge şi tuşea atât de dureros, că tot pieptul ei părea că se sfâşie. După minute întregi de tuse, se îneca şi rămânea încremenită cu faţa-n sus şi cu ochii holbaţi în tavan. De două săptămâni n-o vizitase nici un doctor şi nimeni nu-i dăduse măcar vreo doctorie. Acum reuşise să aţipească, dar gemetele lui Betty o treziră.

– Ce ai, Betty? o întrebă ea într-un murmur sleit.

– Mi se pare c-o să nasc… răspunse soţia lui Jack Landi, cu greutate.

– Ce o să facem?

– Te rog cheamă pe cineva…

Femeia coborî anevoie din pat şi porni spre camera infirmierelor.

Betty nu mai putea suporta suferinţa. Chinuri puternice îi săgetau corpul. Ca să nu ţipe, îşi încleştă dinţii în pătură, iar mâinile şi le înfipse în marginile de fier ale patului. Aştepta. Se ruga. Se străduia să-şi amorţească singură durerile, gândindu-se acasă. Gândindu-se la copii. La Bob ce mare şi la ceilalţi. Spera că vor lua-o de aici şi o vor duce în sala de operaţie, îi vor face o injecţie ca să se liniştească. După ce va naşte – va fi bine.

Iată, însă, că femeia se întoarse bodogănind:

– Să le ia naiba de infirmiere…

– Nu vrea să vie nici una?

– Cică tocmai când li-e somnul mai dulce, ţi-a venit să naşti…

– Şi ce-am să fac atunci?

– Nu ştiu… mormăi bolnava, cuprinsă iar de un acces de tuse.

– Tu n-ai putea?

– Dacă-ar fi după mine, ţi-aş ajuta… dar de abia mai mă ţin picioarele…

– Poate că…

– Şi-apoi n-am ce-mi trebuie…

– Încercă totuşi să scoli pe cineva.

– Pe cine să mai scol?

– E o soră neagră în pavilionul celălalt.

Femeia pleacă din nou încovoiată de propria ei suferinţă.

De alături se auziră bătăile ceasului. Ora 3 dimineaţa. Şi până când vor veni doctorii, poţi muri de o sută de ori… gândi Betty.

Îşi aduse din nou aminte de casă, de bărbat, de copii… De-ar fi reuşit măcar să-l înştiinţeze pe Jack. Fără îndoială că Jack ar fi sosit într-un suflet, ar fi stat necontenit în preajma ei şi ar fi ajutat-o, ar fi încurajat-o mai ales – aşa cum făcuse la naşterea celorlalţi patru băieţi.

Nu trecu mult timp şi intră în salon sora cea neagră. Privi faţa vânătă a femeii, îi numără bătăile sângelui la încheietura mâinii, apoi ascultă inima, îi pipăi pântecul.

– Prea mult n-am să-ţi pot face… spuse ea în cele din urmă.

– De ce, soră?

– Sala de operaţie este închisă…

– Scoate-mă măcar de aici… se rugă Betty.

– Am să-ncerc.

– Mă sufoc în patul ăsta, soră. Nu mai pot îndura…

– Am să te aşez pe cărucior şi am să te las pe coridor…

– Singură? gemu înfricoşată Betty.

– Altfel nu pot… înţelege că nu pot.

– Ai să mă laşi singură?

– Am dincolo bolnavi operaţi… au nevoie de mine acolo…

– Dar e cu neputinţă…

– Altceva n-am ce-ţi face… trebuie să aştepţi doctorul…

Betty nu se mai împotrivi. Înţelese că rugăminţile ei erau zadarnice. Dacă ar fi fost o femeie albă sau dacă ar fi avut măcar bani, atunci multe din întâmplările acestei nopţi s-ar fi desfăşurat altfel. Dar aşa – era o „piele neagră“, o biată femeie neagră, soţie de muncitor grevist, blestemată să îndure toate durerile vieţii. În asemenea măsură de săracă şi pribegită că nici un cent n-avea la ea. Iar cealaltă, sora, era şi ea o biată „piele neagră“ tot atât de lipsită de puteri ca şi ea.

O duseră pe coridor.

Faţa lui Betty se umflase. În cuprinsul pântecului, durerile muşcau şi săgetau ca nişte suliţi veninoase. Coridorul era îngheţat. Nu venea nimeni s-o aline sau s-o vegheze. Clipele treceau îngrozitor de greu.

Târziu după ce se lumină bine, trecu pe acolo un doctor. Aproape gâtuită, Betty îl strigă. Îi cerşi milă şi îndurare. Doctorul o privi, însă, cu dezgust şi dădu din umeri nepăsător:

– Nu sunt eu cu naşterile… mai aşteaptă…

Betty îşi evoca anii copilăriei. Ar fi vrut să doarmă şi să viseze încă odată despre căsuţa mică şi albă, înconjurată de flori – despre care făcuse atâtea planuri cu Jack.

În cele din urmă o duseră în sala de operaţie. Cineva o examină. Betty sta întinsă pe masa de operaţii, numai sudoare şi chin. Plângea, gemea, se zvârcolea.

– Daţi-mi ceva să-mi amorţească durerile… adormiţi-mă…

Doctorul o acoperi cu o pătură, nu luă în seamă lacrimile ei şi răspunse cu brutalitate:

– Ai să naşti şi aşa… peste un ceas…

Şi doctorul plecă. Era un băiat tânăr. Avea faţa albă. Albă ca spuma laptelui.

Betty îşi roti ochii jur împrejur: sala era goală. De nepriceput pentru ea cum aceşti doctori, care învăţaseră în şcoli cum să salveze vieţile oamenilor, se purtau în felul acesta – batjocoritor şi neomenos. Ar fi fost în stare să coboare de pe masă şi să-i întâmpine cu trufie, să le ţipe în faţă crima, toată nelegiuirea să le-o demaşte. Dar puterile îi erau vlăguite.

Trecu încă un ceas şi Betty tot nu născu. Făptura ei măruntă şi slabă începu să urle sfâşietor. Cineva deschise uşa, o văzu cum se zvârcoleşte, dar o închise repede cu zgomot. Se părea că nici doctorii nici infirmierele nu mai aveau inimă. I se păru lui Betty că toţi oamenii aceştia îmbrăcaţi în halate albe sunt de fapt nişte vedenii de piatră, nişte brute vrăjmaşe dintr-un coşmar.

Îşi aminti că băiatul ei cel mai mare îi spusese într-o zi: „Dacă n-ar fi oamenii bogaţi, care să trăiască pe seama muncii noastre şi care să ne urască atât de furios, noi am fi fericiţi“.

Îşi mai aduse de asemenea aminte că tare mult dorea Bob să aibă o soră. Şi ea ar fi tare bucuroasă, dacă-l va anunţa peste câteva ceasuri: „Uite, Bob… de-acum înainte vei avea o surioară“.

Uşile sălii de operaţie se deschiseră larg. Însuşi doctorul şef al spitalului pătrunse înăuntru, urmat de o sumă de asistenţi şi infirmiere. Se opri cam prin mijlocul odăii, de parcă Betty ar fi fost molipsitoare. Purta ochelari şi faţa căpăta un aer de savant. Îşi ţinea mâinile ascunse în buzunarele halatului. Întreabă pe cineva din suită:

– Cine este?

– Soţia lui Jack Landi… i se răspunse.

– Ah! exclamă doctorul şef. Soţia lui Jack Landi e comunistă… să nască singură…

Atunci Betty pricepu tot substratul chinurilor sale. În America a fi soţia unui muncitor negru acuzat de comunism înseamnă a nu face parte din categoria oamenilor, înseamnă a fi sortit pieirii.

Atunci, în făptura lui Betty se produse o răsucire violentă. Se hotărî: nu va mai arăta cât suferă. Nu va mai lăsa nici o durere s-o zdruncine, nu va mai geme, nu va mai ţipa, nu se va mai zvârcoli – pentru ca nici unul din călăii ei să nu se mai bucure, pentru ca să nu le mai facă pe plac acestor doctori albi. Va suporta totul în tăcere, chiar dacă ar costa-o viaţa…

Şi iată, deodată, se petrecu ceva la care Betty nu se aşteptase. Intră în sală Hart… „porcul de Hart“ – trădătorul, duşmanul greviştilor, unealta patronului de la fabrica de cherestea.

Betty îl scrută cu privirea îngheţată.

– Ce mai vrei, Hart?

– Bună dimineaţa, Betty!

– Ce altă mârşăvie ai mai făcut?

– Nu e-n obiceiul meu… zise el cu nepăsare şi rânji.

– Spune, Hart!

– Ţi-am adus copiii…

Într-adevăr, în urma lui apărură cei trei băieţi. Slabi, flămânzi, zdrenţuroşi.

Nu-şi putea reveni Betty din uluire. Nu înţelegea rostul lor în sala de operaţie. Pentru ce-i adusese Hart?

Copiii rămăseseră înmărmuriţi lângă uşă, privind stingheri spre masa de operaţie. Corpul acela umflat nu putea să fie al mamei lor. Dar îi recunoscură cu încetul faţa, ochii şi zâmbetul.

– Mamă! şopti cel mare, înecându-se în lacrimi.

Betty ar fi vrut ca ei să se apropie, să le dezmierde obrajii.

– Pe Bob l-au împuşcat poliţiştii, mamă…

Betty simţi în tot trupul o sfâşiere mai dureroasă decât toate cele de până atunci.

– Tata e la-nchisoare, mamă…

Betty se încruntă. Una după alta veştile o buimăciră.

– Când vii acasă, mamă?

Betty îşi jurase doar cu o clipă înainte că va înfrunta cu tărie toate nenorocirile. Sta mută şi-şi privea copiii. Îi vedea ca printr-o ceaţă. I se părea că o mare prăpastie o desparte de băieţi. Ar fi vrut să întindă braţele după ei, dar braţele rămaseră încremenite de-a lungul trupului.

Deci pentru asta-i adusese Hart? Pentru ca toate aceste ştiri să-i nimicească şi ultima rezistenţă?

Hart împinse copiii afară pe coridor. Betty ar fi vrut să-i strige, să-i mai vadă odată. Dar buzele îi stăteau încleştate, neputincioase. Hart închise uşa şi se apropie de masa de operaţie. Îi întinse o foaie albă şi un creion.

– Scrie-i lui Jack să-l acuze pe Walter că a răzvrătit muncitorii…

Betty nu-l vedea. Privea pe deasupra lui şi-l auzea ca dintr-un fund de grotă.

– Scrie-i să declare că renunţă la grevă…

Betty nu ezită nici o clipă. Prinse creionul între degete şi scrise clar:

„Dragă Jack… am aflat totul… am aflat şi de moartea lui Bob şi de arestarea ta… Eu rămân neclintită în credinţa mea… şi îţi cer să nu-ţi trădezi credinţa“ – Betty.

Betty zâmbea. Îi întinse celuilalt hârtia.

Hart o citi lacom, odată de două ori. Nu-i venea să creadă… Nădăjduise că va căpăta ce dorea. Acum, însă, iată cele câteva cuvinte îi jucau înainte ca nişte flăcări. Sfâşie hârtia în bucăţele şi nu se sfii s-o izbească pe Betty cu pumnul în obraz.

Betty rămăsese din nou singură să nască. Dar când, peste aproape un ceas veni o infirmieră să facă curăţenie – nici Betty şi nici noul său prunc nu mai aveau inimi de bătut pentru bătălia cu stăpânii albi.

IX

Peste o săptămână începu să ningă. Pentru cei săraci nu însemna nici un fel de bucurie această dintâi ninsoare.

În această dimineaţă de iarnă, toţi membrii comitetului de grevă afară de Jack Landi, fură eliberaţi din închisoare, deoarece nu se găsise nici o dovadă că ei ar fi îndemnat pe muncitori la grevă. Fură eliberaţi cu o singură condiţie însă: n-aveau ce mai căuta în fabrică. Oriunde se vor putea duce, dar în fabrică nu vor avea voie să intre niciodată.

Cât despre grevă – aceasta fusese înăbuşită după vechiul sistem al patronilor, al tuturor patronilor americani. Într-o dimineaţă când oamenii se strângeau din nou la porţile fabricii pentru a se sfătui, un grup de poliţişti înarmaţi cu bastoane de cauciuc îi sili să intre în fabrică să se apuce de lucru. Chinuiţi, flămânzi şi îngheţaţi de frig, muncitorii fură nevoiţi să cedeze fără ca vreunul din drepturile lor să li se fi luat în seamă. Nici salariile mărite, nici concediaţii reprimiţi la lucru. Fiecare ştia că robia avea să fie reluată de la capăt, poate chiar mai istovitoare decât fusese odinioară. Pătrunseseră totuşi pe porţile fabricii.

Începuse aşadar să ningă.

Adevărat – crengile copacilor păreau dantelate, iar zăpada aşternută bogat pe acoperişurile caselor, da oraşului o înfăţişare de prospeţime şi curăţenie. Cum ningea cu fulgi mari şi deşi, ar fi trebuit ca surâsurile, chipurile oamenilor să fie mai strălucitoare. Însă prin cartierul Harlemului erau foarte mulţi negri în picioarele goale şi doar în bluze subţiri, sărăcuţe. În atât de multe nu ardea focul, iar de-ar fi vrut cineva să împodobească pomul de crăciun – nici măcar cu zorzoanele amintirilor n-ar fi reuşit.

Ningea frumos într-adevăr. Însă frumuseţea ninsorii nu se iscase pentru cei ce n-aveau cu ce să-şi astâmpere foamea.

În această dimineaţă de iarnă, toţi membrii comitetului de grevă, afară de Jack Landi, fură eliberaţi din închisoare.

Cât despre Jack Landi, acesta urma să fie dat în judecată pentru vina de a se fi găsit asupra sa „Manifestul Partidului Comunist“.

Jack Landi aflase de la spălătoreasa închisorii că Betty murise. Jack Landi slăbise mult. Faţa-i căpătase o încruntare aspră. Ochii lui cuprindeau o tristeţe sfâşietoare. Părea că poartă pe umeri mai mult de un veac de necazuri şi blesteme. Închisoarea, tortura la care fusese supus şi moartea celor dragi ai săi îl îmbătrâniseră. Gândul la ceea ce vor face cei trei copii rămaşi singuri pe lume, fără nici o ocrotire, îl chinuia zi şi noapte.

Afară ningea. Jack Landi privea prin fereastra îngustă jocul fulgilor de zăpadă. Toată viaţa i se desfăşura lui Jack Landi înaintea ochilor ca într-un film. O iubise pe Betty… îl iubise pe Bob… Visul căsuţei albe, înconjurată de flori, îi apăru îndoliat. Avusese şi el totuşi o parte de fericire, dar patronul cu uneltele sale i-o nimiciseră.

În aceiaşi clipă, din celula vecină se auziră bătăi dese în zid. Jack Landi tresări. Bătăile se repetară, Jack Landi ascultă cu atenţie, scrutând scobitura peretelui. Într-adevăr, o piatră se mişcă. Nerăbdător, el însuşi se aplecă şi ajută ca piatra să fie dată la o parte. O mână străină pătrunse prin spărtură şi-i întinse un bilet, apoi repede se retrase şi piatra fu aşezată la loc.

Erau veşti de la Walter, scrise mărunt pe o foiţă subţire.

„Dragă Jack! Să n-ai nici o grijă. Noi vom lupta mai departe. Multe zile nu vei mai rămâne aici. Trebuie să reuşim. De copii tăi ne vom îngriji noi. Fii tare, Jack! Tovarăşii tăi…“

Jack Landi sta drept, nemişcat, în mijlocul celulei. Pe faţa lui stăruia un surâs de încredere pentru biruinţele viitorului.

Descărcare: pdf, doc

Sursa: Slt. Theodor Bart - „Greva“, nuvelă, Editura Direcţiei Superioare Politice a Armatei, 1949

Transcriere: Condel Emilian, iunie 2010

MIA | Secţiunea română | Literatură