Moartea lui Nicolae Cristea ne doare, nu numai pentru actul prăbuşirii lui, act pe care îl vom suferi toţi. Ne doare pentru că el a fost trîntit în plină tinereţe, la 27 de ani, în plină putere de muncă, în anii cînd el îşi verifica forţele pentru începerea unei opere care avea să rămînă.
Dar durerea noastră este şi mai profundă, pentru că, odată cu Nicolae Cristea, pămîntul înghite un element rar, o nădejde reală a generaţiei noastre de desenatori, şi, mai ales, un luptător pentru cauza clasei celor necăjiţi.
Aparţinînd clasei de jos, Cristea Nicolae, biciuit de mic de nevoi, a trăit toată gama suferinţelor.
Aşa se explică cum toate pînzele lui poartă pecetea revoltei contra rostului acestei lumi, vitregă pentru cei mai mulţi. El, în fiecare linie pe care o trăgea, în pumnul strîns de muncitori, în figurile de foame, dar oţelite de voinţă, era conştient că ajută la instaurarea unei alte lumi, în care suferinţele maselor muncitoare dispar, iar ura dintre neamuri este smulsă din rădăcini.
Dv. cei mai mulţi, rude chiar, sau cetăţeni ai străzii Ţepeşului, n-aţi ştiut ce mult cuprinde inima şi mintea lui Nicolae. El s-a gîndit întotdeauna cu dragoste la dv. şi a căutat să să schimbe viaţa într-o alta mai bună. N-a reuşit. A căzut înainte de vreme. Sarcina aceasta trudnică dar eroică ne rămîne nouă, acelora care, aparţinînd clasei lui Nicolae Cristea, vom lupta pentru izbîndă. Mulţi ne-au trădat sau ne batjocoresc. Dar noi, sprijiniţi pe adevărurile istoriei, vom lupta să realizăm ceea ce Nicolae Cristea a năzuit şi a schiţat în pînzele lui.
Şi acum toţi cei de faţă, pentru Nicolae Cristea, pentru colegul de clasă, pentru prietenul, pictorul de valoare, pentru luptătorul social, laolaltă cu familia lui îndurerată, să ne plecăm frunţile şi inimile într-un gînd de dragoste şi ultim salut adus aceluia care în primăvară şi tînăr se desparte de-a pururi de viaţă.
Să nu-l uităm niciodată.
Adevărul, L, nr. 16.030, 26 aprilie 1936