Generaţia noastră, adică a acelora care am păşit peste 25 de ani, a trăit şi continuă să trăiască epoca unui adevărat tragism. Anii cruzi ai copilăriei s-au legat unii pe alţii sub o zodie, războinică, îmbelşugată de sînge. Multora părinţii le-au rămas să putrezească în cîmpuri, simple hoituri încununate de glorie... Acuma nu mai sînt nici atît. Alţii s-au întors ciopîrţiţi, orbi sau fără minţi!
Aceste epave decorative, simboluri ale acelei lumi, sînt părinţii noştri, alături de care dormim, mîncăm, ne deşirăm existenţa clipă cu clipă.
Nu ne spune nimic?... Dar războiul s-a terminat...
Au venit însă, după asta, consecinţele economice ale războiului, felul de conducere al rostului de stat, revărsîndu-se peste ţară, peste toate ţările ca şi peste adolescenţa noastră, o nouă molimă: criza.
De atunci toate strădaniile capetelor aşa-zise "stăpîne" în mecanismul legilor economice s-au dovedit, cu fiecare zi, simple tentative. Suferinţa noastră a crescut, lunecînd pînă la foamete. Anii de liceu, universitatea sînt părţi din viaţă lipsite de romantica altor vremuri, sînt goluri mari în care continuu am văzut profunzimea negrului şi teama lipsei de pîine ne-a urmărit mereu.
Au trecut de la epocalul măcel douăzeci de ani! Cu ce oare existenţa maselor, în care şi noi scribii ne înglobăm pentru că trebuie să ne înglobăm, s-a schimbat cu ceva? Totul aleargă spre rău.
Din statisticile oficiale, în cincizeci de state, rezultă că în anul 1934 au încetat din viaţă, din cauza unei alimentaţii insuficiente, aproximativ 2.400.000 de oameni. Pe de altă parte 1.200.000 de inşi s-au sinucis din cauza crizei economice. Dar ca o culminare a vremurilor tragice în care trăim, din statisticile publicate în altă ordine de preocupări, rezultă că în cursul aceluiaşi an, 1.000.000 vagoane de grîu, 267.000 vagoane cafea, 258.000.000 kg de zahăr, 26.000.000 kg de orez şi 25.000.000 kg de carne au fost distruse pentru a nu produce cumva o scădere a preţurilor. Tabloul este înfiorător şi exemplifică bogat ţesătura şi moralitatea economiei burgheze care ne guvernează. Se distrug cantităţi enorme de producte, realizate prin forme josnice de exploatare, pentru ca tot exploataţii să sfîrşească prin moarte. Sînt imperativele categorice ale legilor capitalismului.
Civilizaţia de milenii se frînge parcă, întorcînd lumea la forme de luptă barbară, în vederea existenţii.
Din nou războiul ameninţă. Guvernanţii statelor actuale nu sînt preocupaţi, în primul rînd, decît de ideea înarmărilor pînă la maxim. Ura de rasă creşte, căpătînd forme oficiale, cum este cazul Germaniei fasciste. Alături de toate acestea, masele largi, exploatate cu îndîrjire suferă, pauperizîndu-se, şomajul creşte atingînd cifre fabuloase. Lipseşte puţin numai, pentru ca din nou aceeaşi mulţime să fie îmbrîncită de interesaţii membri spre un alt măcel. Atunci mă mai întrebaţi pentru ce scriu? Nu scriu, desigur, să mă distrez. Ar fi o crimă lucrul acesta. Scrisul meu este o contribuţie la eforturile de eliberare a maselor muncitoreşti. Idealul lor este şi idealul meu.
La Congresul scriitorilor revoluţionari, ţinut anul trecut la Moscova, în discursul său magistral, printre altele, Maxim Gorki a afirmat: "Noi scriitorii sîntem angajaţi într-o operă mondială şi trebuie să fim demni să luăm parte la ea. Am intrat într-o epocă de enorm tragism şi trebuie să învăţăm să exprimăm acest tragism în forme actuale, aşa după cum au ştiut să-l exprime tragicii antici."
Un scriitor trebuie să fie un luptător social. El trebuie să fie continuu legat, în mod strîns, de complexul social în care trăieşte. Scriitorul nu poate fi străin de fenomenele economice, politice, care agită întotdeauna masele. Viaţa zilelor noastre caută să fie împinsă după alte forme, cu mult mai aspre. Epoca romantismului languros, a extazului mistic este îngenunchiată şi plesnită de alte realităţi ce caută să ne depăşească. Ceva mai mult. Scriitorii generaţiei mele trebuie să se convingă în momentele de faţă că nu pot face decît artă cu tendinţă şi că o altă artă nu poate să existe. În această tendinţă însă să introducem maximul de artă pentru că numai astfel operele noastre vor căpăta viabilitate.
Scriitorii sînt şi rămîn apărătorii întregii umanităţi şi de la ei se aşteaptă, în primul rînd, luminarea spre formulele de viaţă unde exploatarea nu mai există, clasele sînt nimicite (scriitorul înţelege, desigur, desfinţarea claselor exploatatoare (n. ed.)), iar ura de rasă extirpată.
Facla, XV, nr. 1.416, 17 octombrie 1935
* Articolul este un răspuns dat revistei "Facla" la ancheta "De ce scrieţi" (n. ed.).