Lumea a început să se ocupe de viaţa acelora care, lipsiţi de lumina soarelui şi dragoste, îşi macină trupurile în închisori. Ce înseamnă un an la Doftana, doi ani, patru ani, cinsprezece ani, în bezna acestei închisori, este greu să înţelegem cînd sîntem încă liberi. Numărătoarea anilor sună nostalgic, cu zgomot de mărgele, cînd înaintea ochilor noştri fuge tot cerul şi aerul libertăţii. În închisoare însă fiecare clipă înseamnă un veac şi anii, cărămizile vieţii, devin adevăraţi monştri.
Spun că lumea a început să se intereseze de cei închişi, pentru că zilnic colindă redacţiile tuturor ziarelor delegaţii de muncitori care cer cu vehemenţă ca viaţa camarazilor lor să se schimbe.
Ne-au vizitat şi delegaţii de sute de muncitori.
Adeseori, o mamă din inima Dobrogei sau a Ardealului, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, ne solicită sprijinul pentru copilul ei închis la Doftana, cu atîţia ani de ocnă pe umeri. De cîteva ori s-a dus pînă la porţile închisorii, însă a fost izgonită. Ducea cu ea în dar o cămaşă de pînză şi patru pîini. S-a întors buimăcită şi fără glas şi pîinile le-a împărţit unor flămînzi liberi. Ce-ar fi plesnit oare din disciplina închisorilor româneşti, dacă această ţărancă da fiului ei cămaşa şi pîinile?
Cunosc un alt caz, cînd unei mame directorul închisorii i-a interzis să ofere fiului ei închis un trandafir alb...
În ultimul timp presa asaltată de atîtea delegaţii şi proteste a înţeles să se seziseze de soarta celor închişi. S-a cerut şi se va cere mereu o anchetă la Doftana...
Ministerul de Justiţie, în urma prea deselor proteste apărute în presă, a dat acum două zile un comunicat. Dar acest comunicat în loc să astîmpere, pare a fi expresia adevăratei situaţii tragice în care se găsesc deţinuţii...
Dimineaţa, XXXI, nr. 10.303 din 1 septembrie 1935