Înainte vreme – şi nu mult de atunci – idealul micului burghez era să-şi proptească viaţa într-un salariu al statului. Însemna pîine sigură pînă în ajunul morţii. Orice ar fi intervenit, leafa slujbaşului era leafă şi în anii bătrîneţii, pensia – pensie. Vaca aceasta, care se cheamă stat, şi-a întins serafic ugerul ei imens către o lume de indivizi astîmpăraţi şi naivi, încrezători că laptele nu se va sfîrşi niciodată. Dar ugerul a secătuit. Vaca de odinioară – grasă – îşi încovoaie trupul scheletic, incapabilă să-şi mai mişte copitele. Va cădea în drum.
Asemenea muncitorului, profesionistului liber, negustorului sau ţăranului – funcţionarul statului îşi simte din ce în ce mai mult nesiguranţa pîinii. Statul este incapabil să mai plătească. Zilele trecute chiar, stăpînul finanţelor româneşti – fiind interpelat asupra neplăţii salariilor – şi-a ridicat masivitatea corpului de pe banca ministerială, hîrîind acru: “N-am. Nu mai sînt bani!”
Aşadar nu mai sînt bani. Salariile nu s-au plătit pe cîteva luni în urmă. Ţipătul disperat a zeci de mii de funcţionari se deşiră pretutindeni, fără posibilitatea vreunui remediu.
Învăţătorimea, şi mai ales cea rurală, înglobată peste cap în datorii, tălăzuieşte într-o totală neîncredere. Guvernul, din ianuarie, a lansat circulări prin care anunţă pompos că nimeni să nu se îndoiască de neplata salariilor. Aceasta se petrecea în ianuarie, cînd lefurile erau neplătite doar pe noiembrie şi decembrie. Ne găsim în luna aprilie, deci trei luni de la promisiunea guvernului, ceea ce înseamnă că o parte din funcţionari n-a primit lefurile de peste cinci luni de zile. Pe nimeni nu îngrijorează lucrul acesta? Se gîndesc oare conducătorii la situaţia funcţionarului, cu umila leafă de cîteva mii de lei – cum astîmpără foamea unei familii – mai întodeauna suficient de numeroasă?
Singur dl. prim-ministru Iorga pare să fie adînc mişcat de penibila stare în care vieţuim. Bătrînul premier compătimea, mai deunăzi, la radio: “Ah, de cîte ori îmi ridic leafa mă gîndesc îndurerat la atîţia funcţionari cari nu şi-au luat simbriile de cîteva luni”.
Se vede deci cu cîtă regularitate îşi ridică anumiţi funcţionari ceea ce li se cuvine. Adevarul este că astăzi lefurile sînt plătite în raport cu cantitatea sumei pe care salariatul o avea de primit. Înseamnă lucrul acesta că există o serie de “oameni ai statului”, stăpîni pe el, cu lefuri impresionante, care-şi încasează ceea ce cred că merită – cu avansuri peste luni.
Aşadar bani mai există. În ugerul vacii, cotonogită de proprii ei îngrijitori, se mai află un rest – dar nu în uger, spre ştiinţa tuturor, ci în altă parte – între coarne, bunăoară.
În sfîrşit, cine remediază această tragică situaţie, atunci cînd ministrul Finanţelor a anunţat în plin parlament că nu mai sînt bani, că s-au terminat definitiv?
Cînd primul-ministru pe altă cale mărturiseşte că-şi încasează leafa cu profundă emoţie?
Să ne amintim însă, cîndva, învăţătorimea disperată a coborît în masă la Bucureşti să-şi revendice drepturile pe calea cea mai paşnică posibilă – a fost maltratată în şarjă poliţienească.
Dar nemulţumirea creşte, mizeria se întinde ca o molimă nouă, acaparînd, cangrenizînd zecile de mii de oameni – pionii anonimi ai acestui stat.
Veac nou, I, nr. 1, 3 aprilie 1932