|
Scris: septembrie 1879 |
[Londra, 17—18 septembrie 1879]
...III. Manifestul treimii din Zürich
Între timp am primit „Analele“ lui Höchberg, care cuprind articolul „Privire retrospectivă asupra mişcării socialiste din Germania“[N364]. Acest articol, după cum mi-a spus însuşi Höchberg, este scris tocmai de cei trei membri ai comisiei din Zürich, şi de aceea reprezintă critica autentică, făcută de aceşti domni, a mişcării de pînă acum şi, deci, şi programul autentic al noului ziar, în măsura în care linia acestuia este stabilită de ei.
Chiar de la început se spune :
„Mişcarea, căreia Lassalle i-a atribuit o însemnătate eminamente politică, şi la care el i-a chemat nu numai pe muncitori, ci şi pe toţi democraţii cinstiţi, mişcarea în fruntea căreia urmau să meargă reprezentanţii independenţi ai ştiinţei şi toţi cei însufleţiti de adevărata dragoste de oameni, a degenerat sub conducerea lui J. B. von Schweitzer, transformîndu-se într-o luptă unilaterală a muncitorilor industriali pentru apărarea intereselor lor“.
Nu vreau să analizez aici problema dacă şi în ce măsură corespunde aceasta realităţii. Ceea ce în special i se reproşează aici lui Schweitzer este faptul că el, Schweitzer, a redus lassalleanismul, considerat aici ca o mişcare democrată-filantropică burgheză, la o luptă unilaterală a muncitorilor industriali pentru apărarea intereselor lor; în realitate, însă, el a accentuat caracterul ei de luptă de clasă a muncitorilor industriali împotriva burgheziei[1*]. Mai departe, lui Schweitzer i se reproşează că „a îndepărtat democraţia burgheză“. Dar ce caută oare democraţia burgheză în partidul social-democrat ? Dacă ea este alcătuită din „oameni cinstiţi“, nici nu poate dori să intre în partid, şi dacă totuşi aspiră la aceasta, atunci o face numai ca să bage zîzanie.
Partidul lassallean ,,a preferat să se comporte în modul cel mai unilateral ca partid muncitoresc“. Domnii care scriu acest lucru sînt şi ei membri ai unui partid, care se comportă în modul cel mai unilateral ca partid muncitoresc, şi ei ocupă acum funcţii oficiale în cadrul lui. Aceste lucruri sînt absolut incompatibile. Dacă ei cred ceea ce scriu, atunci trebuie să iasă din partid, sau, cel puţin, să renunţe la funcţiile pe care le deţin. Dacă nu fac acest lucru, recunosc prin aceasta că intenţionează să se folosească de situaţia lor oficială pentru a lupta împotriva caracterului proletar al partidului. Partidul comite deci o trădare faţă de el însuşi dacă îi menţine în funcţii oficiale.
Aşadar, după părerea acestor domni, partidul social-democrat nu trebuie să fie un partid muncitoresc unilateral, ci un partid omnilateral „al tuturor celor însufleţiţi de adevărata dragoste de oameni“. Pentru a dovedi acest lucru, el trebuie în primul rînd să se lepede de grosolanele patimi proletare şi, sub conducerea unor burghezi cultivaţi şi filantropi, „să-şi formeze bunul gust“ şi ,,să-şi însuşească bunele maniere“ (p. 85). Atunci şi „manierele necuviincioase“ ale unor conducători vor ceda locul unor „maniere burgheze“ onorabile (ca şi cum manierele necuviincioase ale celor vizaţi aici n-ar constitui cel din urmă lucru care li s-ar putea imputa). Atunci nu vor întîrzia să apară şi
„numeroşi adepţi din rîndul claselor cultivate şi avute. Dar aceştia trebuie mai întîi atraşi dacă vrem... ca agitaţia făcută să înregistreze succese concrete“. Socialismul german a acordat „o prea mare importanţă atragerii maselor, neglijînd astfel o propagandă energică (!) în rîndurile aşa-ziselor pături de sus ale societăţii“. Căci „partidul încă mai duce lipsă de oameni care să fie în stare să-l reprezinte în Reichstag“. Este însă ,,de dorit şi chiar necesar ca mandatele să fie încredinţate unor oameni icare au avut prilejul şi timpul să-şi însuşească temeinic problemele respective. Muncitorul simplu şi micul meseriaş... n-au răgazul necesar pentru aceste lucruri decît în mod excepţional“.
Prin urmare, alegeţi-i pe burghezi !
Pe scurt: clasa muncitoare nu este în stare să se elibereze cu propriile ei forţe. În acest scop, ea trebuie să se supună conducerii unor burghezi „cultivaţi şi avuţi“, singurii care „au prilejul şi timpul“ să cunoască ceea ce le poate fi de folos muncitorilor. În al doilea rînd, cu nici un preţ nu trebuie luptat împotriva burgheziei, dimpotrivă, ea trebuie atrasă printr-o propagandă energică.
Dacă vrem însă să atragem păturile de sus ale societăţii sau cel puţin elementele care ne sînt binevoitoare din rîndurile lor, trebuie să ne ferim în orice chip să le speriem. Şi iată că treimea din Zürich îşi închipuie că a făcut o descoperire liniştitoare:
„Tocmai acum, sub presiunea legii împotriva socialiştilor, partidul arată că nu are intenţia să meargă pe drumul revoluţiei violente şi sîngeroase, ci, dimpotrivă, că... este hotărît să păşească pe drumul legalităţii, adică al reformei“.
Deci, dacă cei 500.000—600.000 de alegători social-democraţi (constituind 1/10 pînă la 1/8 din numărul total al alegătorilor), pe deasupra şi risipiţi pe tot cuprinsul ţării, sînt atît de înţelepţi încît să nu se izbească cu capul de pereţi şi să nu încerce să facă, unul contra zece, o „revoluţie sîngeroasă“, aceasta înseamnă că ei renunţă, o dată pentru totdeauna, să se folosească de vreun eveniment important din domeniul politicii externe, de un avînt revoluţionar neaşteptat, provocat de acest eveniment, ba chiar de o victorie a poporului obţinută într-o ciocnire provocată de acest eveniment! Dacă Berlinul va mai da vreodată dovadă de atîta ignoranţă încît să săvîrşească un 18 martie[N365], atunci social-democraţii, în loc să participe la luptă ca nişte „vagabonzi care ard de dorinţa de a se urca pe baricade“ (p. 88), vor trebui, dimpotrivă, „să păşească pe calea legalităţii“, să potolească insurecţia, să înlăture baricadele şi, la nevoie, să pornească alături de falnicele armate împotriva maselor unilaterale, grosolane şi inculte. Iar dacă domnii afirmă că n-au vrut să spună acest lucru, atunci ce oare au vrut să spună?
Dar urmează altele şi mai frumoase.
„Aşadar, cu cît partidul se va comporta cu mai mult calm, cu mai multă obiectivitate şi chibzuinţă atunci cînd critică rînduielile actuale şi face propuneri pentru schimbarea lor, cu atît va fi mai puţin posibil să se repete manevra, reuşită de astă dată“ (la introducerea legii împotriva socialiştilor), „cu ajutorul căreia reacţiunea conştientă a băgat în sperieţi burghezia cu spectrul roşu“ (p. 88).
Pentru a scăpa burghezia de orice urmă de teamă, trebuie să i se demonstreze limpede şi concret că spectrul roşu nu este propriu-zis decît un spectru, că în realitate nu există. Dar în ce constă oare secretul spectrului roşu dacă nu în teama burgheziei de inevitabila luptă pe viaţă şi pe moarte dintre ea şi proletariat, teama de deznodămîntul inevitabil al luptei de clasă contemporane? Să desfiinţăm lupta de clasa, şi atunci burghezia şi „toţi oamenii independenţi“ „nu se vor sfii să meargă mînă în mînă cu proletariatul“! Şi cei care vor fi traşi atunci pe sfoară vor fi tocmai proletarii.
Rămîne deci ca partidul să dovedească, printr-o atitudine smerită şi pocăită, că a renunţat o dată pentru totdeauna la „necuviinţele şi excesele“ care au prilejuit introducerea legii împotriva socialiştilor. Dacă el promite de bunăvoie să nu acţioneze decit în limitele acestei legi, atunci Bismarck şi burghezii vor avea, fireşte, bunătatea să abroge această lege, devenită în acest caz inutilă!
„Să fim bine înţeleşi“, noi nu vrem „să renunţam la partidul şi la programul nostru; considerăm însă că vom avea destule de făcut ani de-a rîndul dacă ne vom concentra toată forţa şi energia noastră pontru realizarea unor ţeluri precise, absodut accesibile, care trebuie atinse neapărat înainte de a ne putea gîndi la îndeplinirea sarcinilor mai radicale“.
Atunci ni se vor alătura în masă şi burghezii, mic-burghezii şi muncitorii pe care „acum îi înspăimîntă... revendicările radicale“.
Nu este vorba de a renunţa la program, ci numai de a amîna înfăptuirea lui pentru un termen nedefinit. Programul este acceptat, dar nu pentru a-l urma ei înşişi, în timpul vieţii lor, ci postum, ca o moştenire pentru copiii şi copiii copiilor lor. Între timp se cheltuieşte „toată forţa şi energia“ cu fel de fel de fleacuri şi cu cîrpăceli făcute orînduirii capitaliste, pentru a crea impresia că totuşi se face ceva şi, totodată, pentru a nu speria burghezia. Nu este oare de preferat atitudinea comunistului Miquel, care, ferm convins de crahul inevitabil, peste cîteva sute de ani, al societăţii capitaliste, speculează, pe acest temei, cu asiduitate şi contribuie, prin măsura puterilor sale, la crahul din 1873, făcînd astfel într-adevăr ceva pentru prăbuşirea orînduirii existente?
Alte încălcări ale bunelor maniere au fost şi „atacurile exagerate la adresa gründerilor“[2*], care nu erau „decît un produs al timpului lor“; „de aceea ar fi fost mai bine... dacă s-ar fi renunţat la injuriile la adresa lui Strousberg şi a celor de o seamă cu dînsul“. Din păcate, toţi oamenii nu-s „decît nişte copii ai timpului lor“, iar dacă aceasta poate constitui o scuză suficientă, atunci trebuie pus capăt atacului împotriva oricui, atunci încetează orice polemică, orice luptă din partea noastră; noi urmează să primim liniştiţi toate loviturile de picior pe care ni le dau adversarii noştri, pentru că noi, înţelepţii, ştim că ei nu-s „decît nişte copii ai timpului lor“ şi că nu pot proceda altfel decît procedează acum. În loc să le plătim cu vîrf şi îndesat pentru loviturile lor de picior, noi, dimpotrivă, ar trebui să-i compătimim pe bieţii oameni.
De asemenea, faptul că ne-am ridicat în favoarea Comunei a avut dezavantajul
„că a îndepărtat de noi oameni care, altminteri, ne simpatizau şi că în genere a făcut să crească ura burgheziei împotriva noastră“. Şi apoi partidul ,,nu este absolut nevinovat de introducerea legii din octombrie[N366], deoarece el a sporit în mod inutil ura burgheziei“.
Iată care este programul celor trei cenzori din Zürich. El este cît se poate de limpede, mai ales pentru noi, care cunoaştem perfect încă din 1848 toată această frazeologie. Acum reprezentanţii micii burghezii sînt aceia care declară, înspăimîntaţi, că proletariatul, mînat de situaţia sa revoluţionară, ar putea ,,să meargă prea departe“. În locul unei opoziţii politice hotărîte — mediaţie pe toată linia; în locul luptei împotriva guvernului şi burgheziei — încercarea de a-i convinge şi atrage de partea noastră; în locul unei rezistenţe dîrze faţă de represiunea de sus — supunere umilă şi recunoaşterea că pedeapsa a fost meritată. Toate conflictele inevitabile din punct de vedere istoric sînt tălmăcite ca simple neînţelegeri şi orice discuţie este încheiată cu asigurarea că în fond între noi nu există nici o divergenţă. Persoanele care în 1848 se afişau ca democraţi burghezi se pot intitula acum cu tot atîta succes social-democraţi: căci pentru primii republica democratică, iar pentru aceştia din urmă răsturnarea orînduirii capitaliste este o problemă de viitor îndepărtat, care n-are deci absolut nici o importanţă pentru practica politică din prezent; de aceea se poate media, se pot face compromisuri şi filantropie după pofta inimii. La fel stau lucrurile şi cu lupta de clasă dintre proletariat şi burghezie. Pe hîrtie, ea este recunoscută pentru că nu mai poate fi tăgăduită; în practică însă este mascată, estompată, atenuată. Partidul social-democrat nu trebuie să fie un partid al clasei muncitoare, el nu trebuie să atragă asupră-şi ura burgheziei sau a altcuiva; el trebuie să facă înainte de toate o propagandă energică în rîndurile burgheziei; în loc să pună accentul pe ţelurile înalte, care sperie burghezia şi care nu pot fi atinse de generaţia noastră, ar fi mai bine ca el să-şi cheltuiască toată forţa şi energia pentru înfăptuirea reformelor mic-burgheze, de cîrpăceală, care să însemne un nou reazem pentru vechea orînduire socială şi, în felul acesta, să poată eventual transforma catastrofa finală într-un proces de transformare treptat, fragmentar şi, pe cît posibil, paşnic. Sînt aceiaşi oameni care, sub aparenţa unei activităţi febrile, nu numai că nu fac ei înşişi nimic, dar chiar caută să împiedice ca, în general, să se facă altceva decît să se pălăvrăgească; aceiaşi oameni a căror teamă de orice acţiune a frînat în 1848 şi 1849 la fiecare pas mişcarea, ducînd-o, în cele din urmă, la înfrîngere; aceiaşi oameni care nu văd niciodată reacţiunea şi apoi sînt foarte surprinşi cînd constată că au ajuns într-un impas în care orice încercare de a opune rezistenţă sau de a fugi este imposibilă; sînt aceiaşi oameni care vor să limiteze istoria la strîmtul lor orizont de burghezi-filistini, dar de care istoria nu ţine niciodată seama, ea urmîndu-şi cursul ei.
În ceea ce priveşte convingerile lor socialiste, acestea au fost îndeajuns criticate în „Manifestul Partidului Comunist“, în capitolul „Socialismul german, sau «adevăratul» socialism“[3*]. Acolo unde lupta de clasă este înlăturată ca un fenomen neplăcut, „brutal“, acolo nu rămîne ca bază a socialismului decît „adevărata dragoste de oameni“ şi frazele goale despre „dreptate“.
Este un fenomen inevitabil, care decurge din mersul firesc al lucrurilor, că proletariatului care luptă i se alătură şi oameni aparţinînd clasei pînă acum dominante, îmbogăţindu-1 cu noi elemente de cultură. Aceasta am arătat-o limpede încă în „Manifest“[4*]. Dar aici trebuie să avem în vedere două aspecte:
În primul rînd, pentru a fi într-adevăr de folos mişcării proletare, este nevoie ca aceşti oameni să aducă cu ei adevărate elemente de cultură, ceea ce nu e cazul cu majoritatea burghezilor germani care au aderat la mişcare. Nici „Zukunft“, nici „Neue Gesellschaft“[N367] nu au adus nimic care să fi ajutat mişcarea să facă măcar un pas înainte. Din amîndouă lipsesc cu desăvîrşire orice materiale de cultură cu caracter faptic sau teoretic. În locul acestora — încercări de a pune de acord ideile socialiste, însuşite superficial, cu cele mai diferite concepţii teoretice, pe care aceşti domni le-au adus cu ei de la universitate sau de aiurea şi din care una era mai confuză decît alta, datorită procesului de descompunere pe care îl suferă astăzi rămăşiţele filozofiei germane. În loc ca mai întîi să fi aprofundat ei înşişi noua ştiinţă, fiecare căuta s-o adapteze punctului de vedere cu care venise şi, fără să stea mult pe gānduri, şi-a confecţionat o ştiinţă personală, formulînd imediat pretenţia de a o preda şi altora. De aceea există printre aceşti domni cam tot atîtea puncte de vedere cîte capete; în loc să aducă vreo lămurire măcar într-o problemă, ei nu au făcut decît să creeze o confuzie colosală, din fericire însă, aproape numai în propriile lor rînduri. De asemenea elemente de cultură, al căror principiu de bază este să înveţe pe alţii ceea ce ei înşişi n-au învăţat, partidul se poate lesne dispensa.
În al doilea rînd. Dacă asemenea oameni, provenind din alte clase, se alătură mişcării proletare, prima condiţie este ca ei să nu aducă cu sine nici un fel de rămăşiţe de prejudecăţi burgheze sau mic-burgheze etc., ci să-şi însuşească fără rezerve concepţia proletară despre lume. Dar aceşti domni, după cum s-a dovedit, sînt înţesaţi pînă la refuz de concepţii burgheze şi mic-burgheze. Într-o ţară atît de mic-burgheză ca Germania, aceste concepţii sînt, fără doar şi poate, justificate, dar numai în afara partidului muncitoresc social-democrat. Dacă aceşti domni vor să se constituie într-un partid mic-burghez social-democrat, au tot dreptul s-o facă; în acest caz, am putea duce cu ei tratative în anumite condiţii, am putea chiar forma cu ei un bloc etc. Dar într-un partid muncitoresc, ei reprezintă un element străin. Dacă există motive să-i tolerăm deocamdată, atunci avem obligaţia doar să-i tolerăm, să nu îngăduim ca ei să exercite vreo influenţă asupra conducerii partidului, să rămînem conştienţi că ruptura cu dînşii nu este decît o chestiune de timp. Acest timp, de altfel, se pare că a şi sosit. Cum de mai poate tolera partidul în mijlocul său pe autorii acestui articol este un lucru care ne pare de neînţeles. Dacă însă chiar conducerea partidului încape, mai mult sau mai puţin, pe mîna unor asemenea oameni, partidul este pur şi simplu castrat şi îşi pierde vigoarea proletară.
În ceea ce ne priveşte, avînd în vedere tot trecutul nostru, nu ne rămîne deschisă decît o singură cale. De aproape 40 de ani am scos în evidenţă lupta de clasă ca forţă motrice nemijlocită a istoriei, şi în special lupta de clasă dintre burghezie şi proletariat ca principală pîrghie a revoluţiei sociale contemporane; prin urmare e imposibil să mergem împreună cu nişte oameni care vor să suprime din mişcare lupta de clasă. Cînd am întemeiat Internaţionala, am formulat răspicat lozinca de luptă: eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei muncitoare însăşi. Prin urmare, noi nu putem păşi alături de nişte oameni care declară deschis că muncitorii sînt prea inculţi pentru a se elibera ei înşişi, că trebuie să fie eliberaţi de sus, de marii şi micii burghezi filantropi. Dacă noul organ al partidului va adopta o orientare conformă cu părerile acelor domni, dacă va fi burghez, şi nu proletar, nu ne rămîne, din păcate, altceva de făcut decît să ne declarăm în mod public împotrivă şi să renunţăm la solidaritatea cu partidul german, pe care l-am prezentat pînă acum peste graniţă. Dar să sperăm că lucrurile mi vor ajunge pînă acolo...
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 172—180
Nota red. Editurii Politice
[1*]. În locul acestor două fraze în manuscris figura iniţial următorul paragraf, care a fost şters: „Schweitzer era o mare lichea, dar, totodată, un om foarte talentat. Meritul său consta tocmai în faptul că a străpuns lassalleanismul, la început îngust, cu limitatul lui panaceu al ajutorului de stat... Orice ar fi întreprins el din motive egoiste şi oricît ar fi insistat, în scopul de a-şi menţine hegemonia, asupra panaceului lassallean al ajutorului de stat, el are totuşi meritul de a fi făcut o breşă în lassalleanismul la început îngust, de a fi lărgit orizontul economic al partidului său şi de a fi pregătit astfel integrarea ulterioară a acestuia în partidul unic german. Lupta de clasă dintre proletariat şi burghezie, acest nucleu al oricărui socialism revoluţionar, a fost propovăduită încă de Lassalle. Dacă Schweitzer a subliniat şi mai mult acest punct, aceasta, în orice caz, reprezintă în fond un progres, oricît s-ar fi folosit el de acest moment pentru a atrage suspiciuni asupra persoanelor, primejdioase pentru dictatura sa. Este foarte adevărat că el a transformat lassalleanismul într-o luptă unilaterală a muncitorilor industriali pentru apărarea intereselor lor. Dar unilaterală numai pentru faptul că el, din motive de interese politice, egoiste, nu voia să ştie nimic de lupta muncitorilor agricoli împotriva marii proprietăţi funciare. Dar nu aceasta i se reproşează aici, „reducerea“ constă în faptul că el accentuează caracterul ei de luptă de clasă a muncitorilor industriali împotriva burgheziei.“ — Nota red.
[2*]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere alese în două volume, vol. I, p. 35—37. — Nota trad.
[3*]. Vezi op. cit., p. 13—42. — Nota trad.
[4*]. — gründeri — fondatori de societăţi fictive în scop de speculă. — Nota trad.
[N363]. Scrisoarea circulară a lui K. Marx şi F. Engels din 17—18 septembrie 1879, trimisă lui A. Bebel, dar destinată de autori întregii conduceri a partidului social-democrat german, are caracterul unui document de partid. O mărturie în acest sens o constituie conţinutul şi înseşi declaraţiile lui Marx şi Engels. Într-o scrisoare către F. A. Sorge din 19 septembrie 1879, Marx numeşte acest document scrisoare circulară „pentru uz intern în rîndul conducătorilor partidului german“. V. I. Lenin (căruia textul scrisorii i-a rămas necunoscut), pe baza corespondenţei lui Marx şi Engels, numeşte, de asemenea, felul în care şi-au expus Marx şi Engels atît concepţiile lor, cît şi poziţia partidului faţă de manifestările de oportunism din sînul partidului, „o circulară“ adresată „direct lui Bebel, Liebknecht şi altor conducători ai partidului social-democrat“ (vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 15, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a doua, p. 243). Ciorna scrisorii a fost făcută de Engels pe la jumătatea lunii septembrie. La 17 septembrie, după reîntoarcerea lui Marx la Londra, ei au discutat imediat această ciornă, dîndu-i forma definitivă.
Scrisoarea a fost publicată pentru prima oară în revista „Die Kommunistische Internationale“, XII, Jahrg., Heft 23 din 15 iunie 1931. — Nota red. Editurii Politice (nota 363, vol. 2)
[N364]. Articolul a fost scris de K. Höchberg, E. Bernstein şi K. Schramm şi publicat în revista „Jahrbuch für Sozialwissenschaft und Social-politik“, Jahrg. I, Erste Hälfte, Zürich, 1879, p. 75—96. — Nota red. Editurii Politice (nota 364, vol. 2)
[N365]. 18 martie 1848 — marchează punctul culminant al revoluţiei burghezo-democratice din 1848—1849 din Germania. Ca răspuns la ordinul prinţului moştenitor Wilhelm de a risipi cu forţa armelor adunările de masă şi demonstraţiile din Berlin, în această zi s-a ajuns la lupte de baricade, în cursul cărora muncitorii berlinezi, împreună cu studenţii şi meseriaşii au silit trupele reacţionare prusiene să părăsească capitala. — Nota red. Editurii Politice (nota 365, vol. 2)
[N366].Legea din octombrie — este vorba de legea excepţională împotriva socialiştilor, introdusă la 21 octombrie 1878 de guvernul Bismarck cu sprijinul majorităţii Reichstagului în vederea luptei împotriva mişcării socialiste şi muncitoreşti. În virtutea acestei legi, social-democraţia era pusă în afara legii. Ziarele muncitoreşti, peste cincizeci la număr, au fost suprimate, asociaţiile şi cluburile muncitoreşti închise, fondurile lor confiscate, întrunirile lor împrăştiate de poliţie şi, ca o încununare a tuturor acestor măsuri, s-a emis un decret potrivit căruia în oraşe şi districte întregi se putea institui „starea excepţională“ (Engels). S-au operat arestări şi expulzări în masă. În pofida acestor represiuni, partidul social-democrat a continuat să activeze in mod ilegal. El a izbutit, cu sprijinul activ al lui Marx şi Engels, să învingă elementele oportuniste, ca şi tendinţele „ultrastîngiste“ din rîndurile sale, să îmbine munca ilegală cu posibilităţile legale ale luptei şi să lărgească considerabil influenţa sa asupra maselor. Sub presiunea mişcării muncitoreşti de masă, legea excepţională a fost abrogată la 1 octombrie 1890. Engels face o apreciere asupra acestei legi în articolul său „Bismarck şi partidul muncitoresc german“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 297—300). — Nota red. Editurii Politice (nota 366, vol. 2)
[N367]. „Die Zukunft“ — revistă teoretică, considerată a fi organul de presă oficial al partidului muncitoresc socialist, de orientare social-reformistă, nemarxistă, care a apărut de la 1 octombrie 1877 pînă în noiembrie 1878 la Berlin. Editorul acestei reviste a fost Karl Höchberg. Marx şi Engels au criticat în repetate rînduri cu asprime revista pentru încercările ei de a împinge partidul pe cale reformistă.
„Die Neue Gesellschaft“ — revistă social-reformistă, a apărut la Zürich din 1877 pînă în 1880. — Nota red. Editurii Politice (nota 367, vol. 2)