|
Scris: 24 ianuarie 1872 |
Londra, 24 ianuarie 1872
...Bakunin, care pînă în 1868 a urzit intrigi împotriva Internaţionalei, a aderat la ea, după ce a înregistrat un fiasco la Congresul pentru pace de la Berna[N353], şi a început imediat să conspire chiar în cadrul ei împotriva Consiliului General. Bakunin are o teorie specială, un fel de talmeş-balmeş de proudhonism şi comunism, în care primul consideră drept esenţial faptul că principalul rău care trebuie înlăturat nu este capitalul, adică contradicţia de clasă dintre capitalişti şi muncitorii salariaţi apărută ca urmare a dezvoltării societăţii, ci statul. În timp ce marea masă a muncitorilor social-democraţi împărtăşeşte cu noi părerea că puterea de stat nu este altceva decît organizaţia pe care clasele stăpinitoare — moşieri şi capitalişti — şi-au făurit-o spre a-şi apăra privilegiile sociale, Bakunin pretinde că statul a creat capitalul, iar capitalistul deţine capitalul său numai graţie statului. Prin urmare, statul fiind răul principal, înainte de toate trebuie desfiinţat statul, căci atunci capitalul se va duce dracului de la sine; pe cînd noi susţinem contrariul: desfiinţaţi capitalul — însuşirea tuturor mijloacelor de producţie de către un mic număr de oameni —, şi statul va cădea de la sine. Deosebirea este esenţială: desfiinţarea statului fără o prealabilă revoluţie socială este o absurditate; desfiinţarea capitalului este tocmai revoluţia socială şi implică o schimbare a întregului mod de producţie. Cum însă pentru Bak[unin] răul fundamental este statul, nu trebuie să facem nimic ce ar putea menţine statul, oricare ar fi forma lui — republică, monarhie sau oricare altă formă. Prin urmare abţinere completă de la orice politică. Orice act politic, dar, mai ales participarea la alegeri, ar însemna trădarea principiului. Să facem propagandă, să înjurăm statul, să ne organizăm, iar cînd toţi muncitorii, adică majoritatea, vor fi cîştigaţi pentru cauză, să destituim toate autorităţile, să desfiinţăm statul şi în locul lui să punem organizaţia Internaţionalei. Acest act măreţ cu care începe împărăţia de o mie de ani se numeşte lichidarea socială.
Toate acestea par extrem de radicale şi sînt atît de simple, îneît în cinci minute pot fi învăţate pe de rost; de aceea a şi avut teoria bakunistă un succes atît de rapid printre tinerii avocaţi, doctori şi alţi doctrinari din Italia şi din Spania. Masa muncitorilor nu se va lăsa însă niciodată convinsă că treburile publice ale ţării nu sînt totodată şi propriile ei treburi; este în firea muncitorilor să fie activi politiceşte, şi pe acela care vrea să-i convingă să renunţe la politică ei îl părăsesc în cele din urmă. A propovădui muncitorilor abţinerea de la politică în orice împrejurare înseamnă a-i arunca în braţele popilor sau ale republicanilor burghezi.
Întrucît, după părerea lui Bakunin, Internaţionala nu ar fi creată pentru lupta politică, ci pentru ca, atunci cînd se va face lichidarea socială, să poată lua imediat locul vechii organizări de stat, ea trebuie să se apropie cît mai mult posibil de idealul bakunist al societăţii viitoare. În această societate nu există, înainte de toate, autoritate, căci autoritatea = statul = răul absolut. (Cum au de gînd aceşti oameni să pună în funcţiune o fabrică, să conducă un tren, un vapor fără o voinţa care hotărăşte în ultimă instanţă, fără o conducere unitară, aceasta, bineînţeles, nu ni se spune.) Autoritatea majorităţii asupra minorităţii încetează şi ea. Fiecare individ este autonom, fiecare comunitate este autonomă; dar cum se poate realiza o societate, formată chiar şi numai din doi oameni, fără ca fiecare dintre ei să renunţe la cîte ceva din autonomia sa — nici despre aceasta Bakunin nu ne spune nimic.
Internaţionala trebuie deci să fie şi ea organizată după acest model. Fiecare secţie trebuie să fie autonomă şi în fiecare secţie fiecare individ să fie la rîndul lui autonom. La dracu cu rezoluţiile de la Basel[N354], care conferă Consiliului General o autoritate nefastă, demobilizatoare! Chiar dacă această autoritate i-a fost conferită de bunăvoie, ea trebuie să înceteze tocmai fiindcă este autoritate!
Acestea sînt în rezumat punctele principale ale întregii înşelătorii. Dar cine sînt oare autorii rezoluţiilor de la Basel? Ei bine, d-l Bakunin însuşi şi consorţii!
Cînd aceşti domni au văzut la Congresul de la Basel că nu vor reuşi să-şi realizeze planul de a muta Consiliul General la Geneva, adică să pună mîna pe el, au recurs la altceva. Au înfiinţat Alliance de la Démocratie Socialiste, o asociaţie internaţională în sînul Internaţionalei mari, sub pretextul, pe care-l puteţi găsi acum în presa italiană bakunistă, de exemplu în „Proletario“, ,,Gazz[ettino] Rosa“, că pentru rasele latine cu sînge fierbinte ar fi necesar un program mai pronunţat decît pentru nordicii reci şi calmi. Acest plan frumuşel a dat greş din cauza împotrivirii Consiliului General, care nu putea, fireşte, tolera în sînul Internaţionalei o organizaţie internaţională separată. De atunci acest plan a fost reluat sub diverse forme de fiecare dată cînd Bakunin şi oamenii lui au încercat să substituie programul bakunist celui al Internaţionalei, în timp ce, pe de altă parte, reacţiunea, începînd cu Jules Favre şi Bismarck şi terminînd cu Mazzini, s-a legat, ori de cîte ori era vorba ide a ataca Internaţionala, tocmai de limbajul fanfaronard şi lipsit de conţinut al bakuniştilor. De aceea a fost necesară declaraţia mea din 5 decembrie[1*] împotriva lui Mazzini şi a lui Bakunin, care a apărut şi în ,,Gazz[ettino] Rosa“.
Nucleul grupului bakunist îl constituie cîţiva zeci de jurasieni, care abia dacă au în total 200 de muncitori alături de ei; avangarda o formează tineri avocaţi, medici şi jurnalişti din Italia, care se erijează pretutindeni în purtători de cuvînt ai muncitorilor italieni, cîteva specimene de aceeaşi teapă la Barcelona şi la Madrid şi ici-colo cîte unul — aproape niciodată muncitor — la Lyon şi Bruxelles; aici există un singur exemplar, Robin.
Conferinţa[N355] convocată sub imperiul necesităţii, întrucît congresul n-a putut avea loc, le-a servit drept pretext, şi cum majoritatea refugiaţilor francezi din Elveţia, găsind (ca proudhonişti) la ei un limbaj comun şi fiind atraşi şi din motive personale, au trecut de partea lor, ei au deschis campania. Bineînţeles că pretutindeni în Internaţională există minorităţi nemulţumite şi genii nerecunoscute, şi pe aceştia s-a contat pe bună dreptate. În prezent forţele lor sînt următoarele :
1. Bakunin însuşi — Napoleonul acestei campanii.
2. Cei 200 de jurasieni şi 40—50 de membri ai secţiei franceze (refugiaţi la Geneva).
3. La Bruxelles Hins, redactorul ziarului „Liberté“, care însă nu este pe faţă de partea lor.
4. Aici rămăşiţele acelei Section française de 1871[N356], care n-a fost niciodată recunoscută de noi şi care între timp s-a scindat în 3 fracţiuni ce se duşmănesc între ele; apoi circa 20 de lassalleeni excluşi din secţia germană (din cauză că au propus ieşirea în masă din Internaţională), indivizi de teapa lui von Schweitzer, care, ca apărători ai centralismului extrem şi ai organizării rigide, se potrivesc de minune cu liga anarhiştilor şi autonomiştilor.
5. În Spania cîţiva prieteni personali şi adepţi de-ai lui Bakunin, care au influenţat puternic, cel puţin din punct de vedere teoretic, mai ales pe muncitorii din Barcelona. Dar pe de altă parte, spaniolii pun mare preţ pe organizare, şi lipsa ei la ceilalţi îi izbeşte. În ce măsură poate conta Bakunin aici pe succes se va vedea abia la congresul spaniol din aprilie, şi, cum acolo vor predomina muncitorii, nu mi-e teamă.
6. În sfîrşit, în Italia, după cîte ştiu eu, pentru convocarea congresului înainte de termen s-au declarat secţiile Torino, Bologna şi Girgenti. Presa bakunistă susţine că li s-ar fi alăturat 20 de secţii italiene; eu însă nu le cunosc. În orice caz, conducerea este aproape peste tot în mîna unor prieteni şi adepţi de-ai lui Bakunin, care fac mult tapaj; dar dacă ar fi să cercetezi lucrurile mai îndeaproape, ar ieşi desigur la iveală că în spatele lor nu prea sînt mulţi oameni, căci la urma urmei marea masă a muncitorilor italieni este pînă în momentul de faţă şi va fi şi de aici înainte mazzinistă atîta timp cît acolo Internaţionala va fi identificată cu abstinenţa politică.
În orice caz, fapt este că în Italia deocamdată bakunismul are cuvîntul în Internaţională. Consiliului General nici prin minte nu-i trece să se plîngă de această situaţie; italienii au dreptul să facă cîte prostii vor, şi Consiliul General nu va acţiona decît pe calea discuţiei paşnice. Ei au chiar dreptul să se declare pentru congres în sensul în care au făcut-o jurasienii[N357] cu toate că e foarte ciudat ca secţii care abia au aderat la Internaţională şi încă nu pot cunoaşte situaţia să ia dintr-o dată atitudine într-o asemenea chestiune, mai ales înainte de a fi ascultat ambele părţi! În privinţa aceasta eu le-am spus celor de la Torino adevărul[2*] şi-l voi spune şi celorlalte secţii care s-au pronunţat în acelaşi sens. Căci orice declaraţie de aderare de acest fel este indirect o aprobare a acuzaţiilor nedrepte şi a minciunilor cuprinse în „circulară“ şi îndreptate împotriva Consiliului General, care de altfel va emite şi el în curînd o circulară cu privire la această chestiune[3*]. Dacă pînă la apariţia acesteia aţi putea împiedica o declaraţie asemănătoare din partea celor de la Milano, ne-aţi satisface toate dorinţele.
Mai nostim este că aceiaşi torinieni care se declară de partea jurasienilor, reproşîndu-ne că în această chestiune sîntem prea autoritari, cer acum deodată Consiliului General să ia împotriva organizaţiei rivale Federazione Operaia[N358] din Torino măsuri atît de autoritare, cum n-a luat niciodată pînă acum, să-l declare proscris pe Beghelli de la „Ficcanaso“, care nici nu face parte din Internaţională etc. Şi toate acestea înainte ca noi să fi ascultat măcar această Federazione Operaia pentru a vedea ce are ea de spus!
Lunea trecută v-am trimis ziarul „Révolution Sociale“ cu circulara jurasienilor[N359], un număr din „Égalité“ de la Geneva (din păcate, nu mai am nici un număr cu răspunsul dat de Comité Fédéral din Geneva, care reprezintă de 20 de ori mai mulţi muncitori ca jurasienii) şi un număr din „Volksstaat“ din care puteţi vedea ce cred cei din Germania despre povestea asta. Adunarea din Saxonia — 120 de delegaţi din 60 de localităţi — s-a declarat în unanimitate pentru Consiliul General.
Congresul belgian (25—26 decembrie) cere revizuirea statutelor, dar la congresul ordinar (în septembrie). Din Franţa ne sosesc zilnic declaraţii de adeziune. Aici, în Anglia, intrigile acestea, bineînţeles, nu prind. Şi, desigur, Consiliul General nu va convoca un congres extraordinar pentru a face pe placul cîtorva intriganţi şi fanfaroni. Atîta timp cît aceşti domni rămîn pe tărîmul legalităţii, Consiliul General îi va lăsa bucuros să facă ce vor, căci această coaliţie, formată din elementele cele mai eterogene, se va dezmembra curînd; dar de îndată ce vor acţiona împotriva statutelor sau rezoluţiilor congresului, Consiliul General îşi va face datoria.
Cînd te gîndeşti că aceşti oameni şi-au început conspiraţia tocmai în momentul cînd Internaţionala e hăituită peste tot de toţi copoii, nu poţi să-ţi alungi gîndul că aici şi-au vîrît codiţa domnii din poliţia internaţională (Mardocherei)[N360]. Şi chiar aşa şi este. La Béziers corespondentul bakuniştilor din Geneva este commissaire central de police[4*]! Doi dintre bakuniştii de frunte, Albert Richard din Lyon şi Blanc, au fost aici şi i-au spus unui muncitor din Lyon, Scholl, cu care au luat legătura, că singurul mijloc de a-l răsturna pe Thiers ar fi restaurarea lui Bonaparte şi că tocmai de aceea călătoreau ei acum cu bani bonapartişti ca să facă printre emigranţi propagandă pentru restaurarea lui Bonaparte! Iată ce numesc domnii aceştia abţinere de la politică! La Berlin ziarul „Neuer Social-Demokrat“, plătit de Bismarck, cîntă pe aceeaşi strună. În ce măsură şi-a vîrît coada poliţia rusă în această afacere nu vreau să discut deocamdată, dar Bakunin a fost amestecat pînă peste urechi în afacerea Neceaev[N361] (e drept că el neagă acest lucru, dar noi avem aici rapoartele originale în limba rusă, şi, cum Marx şi cu mine înţelegem ruseşte, zadarnic ne toarnă gogoşi), iar Neceaev este sau în orice caz a acţionat ca un agent provocator rus, şi apoi printre prietenii ruşi ai lui Bakunin sînt tot soiul de indivizi suspecţi.
Îmi pare foarte rău că v-aţi pierdut postul; v-am scris doar în mod expres să evitaţi tot ce ar putea duce la asta, prezenţa dv. la Milano fiind mult mai importantă pentru Internaţională decît puţinul efect pe care îl puteţi obţine prin manifestări publice -, se pot face multe şi acţionînd pe ascuns etc. Dacă vă pot fi de folos în procurarea de traduceri etc, o voi face cu cea mai mare plăcere, spuneţi-mi numai din ce limbi şi în ce limbi ştiţi să traduceţi şi cum credeţi că vă pot ajuta.
Va să zică şi fotografia mea a fost confiscată de porcii de la poliţie. Anexez o altă fotografie şi vă rog să-mi trimiteţi două de-ale dv., dintre care una va avea menirea de a o decide pe domnişoara Marx să vă cedeze o fotografie a tatălui ei (numai ea mai deţine cîteva fotografii bune).
Vă mai rog să fiţi prudent cu toţi oamenii care sînt în legătură cu Bakunin. Tuturor sectelor le este comună caracteristica de a se susţine reciproc şi de a urzi intrigi; puteţi fi sigur că orice comunicare de-a dv. ajunge imediat la Bak[unin]. Potrivit unuia din principiile lui de bază, a-ţi ţine cuvîntul şi alte asemenea chestiuni sînt pure prejudecăţi burgheze, pe care adevăratul revoluţionar trebuie să le trateze cu dispreţ în interesul cauzei. În Rusia el recunoaşte deschis acest lucru, în apusul Europei aceasta e o doctrină secretă.
Scrieţi-mi cît mai curînd; dacă am reuşi să împiedicăm secţia din Milano să adere la corul celorlalte secţii italiene, ar fi foarte bine.
Se tipăreşte după textul apărut în K. Marx şi F. Engels. Werke, Bd. 33, S. 387—393
Nota red. Editurii Politice
[1*]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 500—502. — Nota trad.
[2*]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 496—497. — Nota trad.
[3*]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 3—50. — Nota trad.
[4*]. — comisarul central al poliţiei (Abel Bousquet). — Nota trad.
[N353]. Congresul pentru pace de la Berna — congresul organizaţiei burghezo-pacifiste Liga păcii şi libertăţii, care a avut loc la Berna între 21 şi 25 septembrie 1868. — Nota red. Editurii Politice (nota 353, vol. 2)
[N354]. Rezoluţiile de la Basel — rezoluţiile adoptate la cel de-al IV-lea Congres general al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, care a avut loc la Basel între 6 şi 11 septembrie 1869.
Congresul de la Basel, dezbătînd pentru a doua oară problema pămîntului, s-a pronunţat cu majoritate de voturi pentru desfiinţarea proprietăţii private asupra pămîntului şi transformarea lui în proprietate socială; au fost adoptate de asemenea hotărîri cu privire la unificarea sindicatelor pe scară naţională şi internaţională şi o serie de hotărîri pe linia întăririi organizatorice a Internaţionalei şi a lărgirii împuternicirilor Consiliului General. La Congresul de la Basel, în legătură cu problema desfiinţării dreptului de succesiune a avut loc prima ciocnire deschisă între adepţii socialismului ştiinţific al lui Marx şi adepţii anarhismului bakunist. — Nota red. Editurii Politice (nota 354, vol. 2)
[N355]. Este vorba de Conferinţa de la Londra a Internaţionalei, care a avut loc între 17 şi 23 septembrie 1871; ea a marcat o etapă importantă în lupta dusă de Marx şi Engels pentru crearea unui partid proletar.
Potrivit unei hotărîri a Congresului de la Basel (1869), Congresul ordinar al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor trebuia să aibă loc la Paris. Dar măsurile de represiune poliţienească luate de guvernul bonapartist împotriva secţiilor din Franţa ale Internaţionalei au determinat Consiliul General să aleagă alt loc pentru congresul ordinar, şi anume oraşul Mainz din Germania (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 461). Izbucnirea războiului franco-prusian a făcut imposibilă convocarea congresului ordinar, care n-a mai putut fi convocat în condiţiile sălbaticelor represalii dezlănţuite împotriva membrilor Internaţionalei în timpul războiului civil din Franţa, represiuni care s-au înteţit mai ales după înăbuşirea Comunei din Paris. În aceste condiţii, majoritatea federaţiilor naţionale s-au pronunţat pentru amînarea congresului, acordînd Consiliului General dreptul de a fixa, la liberă apreciere, data convocării lui. În acelaşi timp, necesitatea de a adopta unele hotărîri colective care să contribuie la unitatea ideologică şi întărirea organizatorică a Internaţionalei, sarcina deosebit de arzătoare de a duce lupta împotriva bakuniştilor şi a celorlalte elemente sectare, care-şi înteţeau activitatea lor scizionistă, precum şi alte sarcini urgente făceau necesară convocarea unei conferinţe a reprezentanţilor Internaţionalei din toate ţările. Problema convocării unei conferinţe a fost ridicată în Consiliul General, din iniţiativa lui Marx şi Engels, încă din timpul războiului, şi anume la 2 august 1870. Dar posibilitatea reală de a convoca o asemenea conferinţă s-a ivit abia în vara anului 1871. Majoritatea federaţiilor s-au declarat de acord cu propunerea Consiliului General de a convoca o conferinţă închisă a Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor. În şedinţa din 25 iulie 1871 a Consiliului General a fost adoptată, la propunerea lui Engels, hotărîrea de a convoca la Londra în a treia duminică a lunii septembrie o conferinţă închisă. Marx şi Engels au desfăşurat o amplă muncă de pregătire a acestei conferinţe.
Date fiind condiţiile în care a avut loc conferinţa, numărul participanţilor a fost destul de redus: la lucrările ei au luat parte 22 de delegaţi cu vot deliberativ şi 10 delegaţi cu vot consultativ. Ţările care n-au putut trimite delegaţi au fost reprezentate de secretarii-corespondenţi. Marx a reprezentat Germania, iar Engels Italia. S-au ţinut în total 9 şedinţe, care au avut caracterul unor şedinţe de lucru, închise. S-a hotărît să nu se publice informaţii în legătură cu lucrările conferinţei.
Rezoluţiile Conferinţei de la Londra şi intervenţiile lui Marx şi Engels, care s-au păstrat pînă azi în însemnările lui Engels, precum şi o parte din cuvîntările lui Marx, care s-au păstrat în procesele-verbale incomplete, scrise de Rochat şi Martin, sînt publicate în K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 433—456 şi 666—675. — Nota red. Editurii Politice (nota 355, vol. 2)
[N356]. „Section française de 1871“ („Secţia franceză din 1871“) — s-a format la Londra în septembrie 1871 din emigranţi francezi. În această secţie s-a strecurat spionul Durand, care curînd după aceea a fost demascat de Consiliul General. Conducerea secţiei a stabilit o strînsă legătură cu bakuniştii din Elveţia şi a acţionat în colaborare cu ei, asociindu-se la atacurile lor îndreptate împotriva principiilor organizatorice ale Internaţionalei. Statutul secţiei franceze din 1871 a fost prezentat Consiliului General în şedinţa extraordinară de la 14 octombrie 1871 şi trimis spre examinare unei comisii a Consiliului General. În şedinţa de la 17 octombrie 1871 Marx a făcut o comunicare în legătură cu statutul secţiei franceze din 1871 şi a prezentat Consiliului General o rezoluţie (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 462—466); prin adoptarea acestei rezoluţii a fost aprobat în unanimitate statutul secţiei franceze din 1871. — Nota red. Editurii Politice (nota 356, vol. 2)
[N357]. Jurasienii — este vorba de grupul sectar al adepţilor lui Bakunin din Internaţională, care se intitula Federaţia jurasiană. După cum scrie Engels, „acest grup... este constituit în cea mai mare parte din aceiaşi oameni care, sub conducerea lui Bakunin, de mai bine de doi ani subminează într-una unitatea rîndurilor noastre în Elveţia franceză şi, printr-o asiduă corespondenţă particulară cu unele personalităţi de categoria lor, din diferite ţări, împiedică desfăşurarea unei activităţi coordonate în cadrul Internaţionalei“. Engels face o caracterizare temeinică a jurasienilor în articolul său „Congresul de la Sonvilier şi Internaţionala“ publicat în „Der Volksstaat“ nr. 3 din 10 ianuarie 1872 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 504—510). — Nota red. Editurii Politice (nota 357, vol. 2)
[N358]. „Federazione Operaia“ („Federaţia muncitorească“) — uniune a muncitorilor din nordul Italiei care milita pentru unificarea naţională a Italiei şi instituirea unei republici burgheze; ea se afla sub influenţa revoluţionarului burghez italian Giuseppe Mazzini. Un membru de frunte al lui „Federazione Operaia“ la Torino era Giuseppe Beghelli, adept al lui Mazzini. — Nota red. Editurii Politice (nota 358, vol. 2)
[N359]. Circulara jurasienilor — circulară adoptată de congresul Federaţiei jurasiene bakuniste din Elveţia (vezi adnotarea 357) la Sonvilier (în noiembrie 1871), care se ridica împotriva rezoluţiilor Conferinţei de la Londra a Internaţionalei (vezi adnotarea 355) şi era adresată tuturor secţiilor Internaţionalei („Circulaire à toutes les fédérations de l'Association Internationale des Travailleurs“). Ea a fost difuzată în rîndul maselor.
Engels a răspuns la această circulară în articolul său „Congresul de la Sonvilier şi Internaţionala“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 504—510).
„La Révolution Sociale“ — săptămînal, a apărut la Geneva în limba franceză din octombrie 1871 pînă în ianuarie 1872; începînd din noiembrie 1871, organul de presă oficial al Federaţiei jurasiene, care avea o orientare anarhistă.
„L'Égalité“ — săptămînal elveţian, organ de presă al Federaţiei romande a Internaţionalei; a apărut la Geneva în limba franceză din decembrie 1868 pînă în decembrie 1872. În noiembrie 1869 — ianuarie 1870 Bakunin, Perron, Robin şi alţii, care făceau parte din redacţia ziarului, au încercat să-l folosească pentru a ataca Consiliul General al Internaţionalei. În ianuarie 1870 însă, Consiliul federal romand a reuşit să modifice componenţa redacţiei şi să-i scoată pe bakunişti din cadrul ei; din acest moment, ziarul a început să sprijine linia Consiliului General. — Nota red. Editurii Politice (nota 359, vol. 2)
[N360]. Mardocherei (nume derivat de la Mardocheus — în biblie Mardachai) — sinonim pentru agent de poliţie.
Mardocheus — evreu care trăia la curtea din Suza a regelui Persiei, a cărui fiică adoptivă Estera s-a căsătorit cu regele persan Ahasverus, adică Xerxe I. Estera a zădărnicit un atac al ministrului persan Haman împotriva evreilor şi l-a adus în locul acestuia pe Mardocheus, care a devenit omul de încredere al evreilor în guvernul persan. El i-a ajutat pe evrei să se răzbune pe duşmanii lor. De atunci Mardocheus este sinonim pentru persoană strecurată într-o organizaţie, într-o uniune etc, cu scopul de a o submina. — Nota red. Editurii Politice (nota 360, vol. 2)
[N361]. Afacerea Neceaev — în 1869, Neceaev, după ce a stabilit legătura cu Bakunin, a început să desfăşoare o activitate îndreptată spre înfiinţarea, într-o serie de oraşe ale Rusiei, a unei organizaţii complotiste cu numele de „Narodnaia rasprava“ („Răzbunarea poporului“). In cercurile organizate de el era propagată ideea anarhistă vulgară a „distrugerii totale“ şi se difuzau manifeste anarhiste. Reprezentanţi ai tineretului studenţesc cu stare de spirit revoluţionară şi ai raznocinţilor intrau în organizaţia lui Neceaev, fiind atraşi de critica ascuţită îndreptată împotriva regimului ţarist şi de chemarea la luptă hotărîtă împotriva lui. Folosindu-se de un mandat de reprezentant al „Alianţei revoluţionare europene“ primit de la Bakunin, Neceaev a încercat să se dea drept reprezentant al Internaţionalei, inducînd astfel în eroare pe membrii organizaţiei înfiinţate de el.
În legătură cu nimicirea organizaţiei lui Neceaev şi procesul intentat membrilor ei, care a avut loc în vara anului 1871 la Petersburg, au fost date publicităţii metodele aventuriste folosite de Neceaev pentru a-şi atinge scopurile: şantajul, intimidarea, înşelăciunea etc. Presa burgheză a denaturat în mod intenţionat materialele procesului, cu scopul de a ponegri Internaţionala, cu care în realitate Neceaev nu avea nici o legătură (vezi „Declaraţia Consiliului General cu privire la abuzul cu numele Internaţionalei comis de Neceaev“ în K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 461). — Nota red. Editurii Politice (nota 361, vol. 2)