|
Scris: 23 noiembrie 1871 |
[Londra], 23 noiembrie 1871
...Internaţionala a fost întemeiată pentru a înlocui sectele socialiste sau semisocialiste printr-o adevărată organizaţie de luptă a clasei muncitoare. Aceasta reiese de la prima vedere din statutul iniţial, ca şi din Manifestul constitutiv[1*]. Pe de altă parte, Internaţionala nu s-ar fi putut impune dacă cursul istoriei n-ar fi zdrobit între timp sectarismul. Dezvoltarea sectarismului socialist şi aceea a adevăratei mişcări muncitoreşti sînt întotdeauna invers proporţionale. Atîta vreme cît existenţa sectelor este (din punct de vedere istoric) justificată, clasa muncitoare nu este încă matură pentru o mişcare istorică independentă. De îndată ce ea a atins însă acest grad de maturitate, toate sectele devin eminamente reacţionare. De altfel, în istoria Internaţionalei s-a repetat ceea ce întîlnim pretutindeni în istorie. Ceea ce este învechit caută să se refacă şi să se impună în cadrul formelor nou apărute.
Istoria Internaţionalei a fost o luptă neîncetată dusă de Consiliul General împotriva sectelor şi încercărilor unor diletanţi, care căutau, chiar în sînul Internaţionalei, să se impună împotriva adevăratei mişcări a clasei muncitoare. Această luptă a fost dusă la congrese, dar mai cu seamă în tratativele private ale Consiliului General cu fiecare secţie în parte.
Dat fiind că la Paris proudhoniştii (mutualiştii) se numără printre cei care au întemeiat Asociaţia, fireşte că în primii ani, la Paris, ei s-au aflat la cîrmă. În opoziţie cu ei, mai tîrziu s-au format acolo grupe colectiviste, pozitiviste etc.
În Germania era clica Lassalle. Eu însumi am corespondat timp de doi ani cu faimosul Schweitzer şi i-am dovedit în mod incontestabil că organizaţia lui Lassalle este o simplă organizaţie sectară şi, ca atare, ostilă organizaţiei adevăratei mişcări muncitoreşti spre care tinde Internaţionala. El avea „motivele“ sale să nu priceapă.
La sfîrşitul anului 1868 aderă la Internaţională rusul Bakunin cu scopul de a întemeia în sînul acesteia o a doua Internaţională, sub numele de „Alliance de la Démocratie Socialiste“[N351], al cărei şef urma să fie el. Bakunin, care era complet lipsit de cunoştinţe teoretice, avea pretenţia să reprezinte în organizaţia aceea separată propaganda ştiinţifică a Internaţionalei şi să facă din această propagandă misiunea specială a acestei a doua Internaţionale din cadrul Internaţionalei.
Programul său era un amestec superficial adunat în grabă de la unii şi de la alţii — egalitatea claselor(!), abrogarea dreptului de succesiune ca punct de plecare al mişcării sociale (nerozii st.-simoniste), ateismul impus membrilor ca dogmă etc, iar ca dogmă principală (proudhonistă) abţinerea de la orice mişcare politică.
Această poveste pentru copii a avut răsunet (şi mai are încă oarecare priză) în Italia şi în Spania, unde condiţiile reale ale mişcării muncitoreşti sînt încă puţin dezvoltate, şi printre cîţiva doctrinari vanitoşi, ambiţioşi şi găunoşi din Elveţia romandă şi Belgia.
Pentru d-l Bakunin, doctrina (un ghiveci adunat din frînturi împrumutate de la Proudhon, St.-Simon etc.) a fost şi este ceva secundar, un simplu mijloc pentru a se evidenţia pe sine însuşi. Dacă din punct de vedere teoretic el este o nulitate, în schimb ca intrigant este în elementul său.
Consiliul General a trebuit să lupte ani de-a rîndul împotriva acestei conjuraţii (sprijinită pînă la un anumit punct de proudhoniştii francezi, mai ales în sudul Franţei). În cele din urmă, prin rezoluţiile conferinţei — 1, 2 şi 3, IX, XVI şi XVII — el a dat lovitura pe care de mult o pregătea[N352].
E de la sine înţeles că Consiliul General nu poate sprijini în America ceea ce combate în Europa. Rezoluţiile 1, 2, 3 şi IX dau acum Comitetului de la New York armele legale pentru a pune capăt oricărui sectarism şi tuturor grupărilor de diletanţi şi pentru a le exclude la nevoie.
...Political movement[2*] a clasei muncitoare îşi propune, fireşte, ca scop final să cucerească political power[3*], iar pentru aceasta este, bineînţeles, necesară o organizare prealabilă a working class[4*], organizare care trebuie să fi atins un anumit grad de dezvoltare şi care izvorăşte din înseşi luptele ei economice.
Pe de altă parte însă, orice mişcare în care clasa muncitoare se împotriveşte ca clasă claselor dominante, căutînd să le constrîngă prin pressure from without[5*], este o mişcare politică. De pildă, încercarea de a smulge prin greve etc. într-o singură fabrică sau într-un singur atelier capitalişlilor respectivi o limitare a timpului de muncă este o mişcare pur economică; mişcarea pentru cucerirea legii cu privire la ziua de muncă de 8 ore etc. este, dimpotrivă, o mişcare politică. În felul acesta, din mişcările economice izolate ale muncitorilor izvorăşte pretutindeni o mişcare politică, adică o mişcare a clasei cu scopul de a-şi impune interesele într-o formă generală, într-o formă care să aibă o forţă generală coercitivă în societate. Dacă aceste mişcări presupun o anumită organizare prealabilă, ele sînt, pe de altă parte, în aceeaşi măsură şi un mijloc pentru dezvoltarea acestei organizări.
Acolo unde clasa muncitoare nu este încă destul de organizată pentru a întreprinde o campanie hotărîtoare împotriva forţei colective, adică împotriva puterii politice a claselor dominante, ea trebuie în orice caz să fie pregătită pentru aceasta cu ajutorul unei agitaţii neîntrerupte împotriva acestei puteri şi printr-o atitudine ostilă faţă de politica claselor dominante. Altfel clasa muncitoare va rămîne o jucărie în mîna acestora, cum a dovedit revoluţia din septembrie în Franţa şi cum dovedeşte, într-o anumita măsură, jocul la oare d-l Gladstone & Co. recurge cu succes în Anglia pînă în momentul de faţă.
Se tipăreşte după textul apărut în K. Marx şi F. Engels. Werke, Bd. 33, S. 327—333
Nota red. Editurii Politice
[1*]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere alese în două volume, vol. I, p. 327—335 — Nota trad.
[2*]. — Mişcarea politică. — Nota trad.
[3*]. — puterea politică. — Nota trad.
[4*]. — clasei muncitoare. — Nota trad.
[5*]. — presiune din afară. — Nota trad.
[N351]. „Alianţa democraţiei socialiste“ a fost înfiinţată în octombrie 1868 de M. Bakunin la Geneva ca o organizaţie internaţională. Din comitetul provizoriu al Alianţei făceau parte, în afară de Bakunin, Brosset, Duval, Guétat, Perron, Sagorski şi Johann Philipp Becker. — Nota red. Editurii Politice (nota 351, vol. 2)
[N352]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963,. p. 443—452.
După cum se vede din „Comunicatul“ cu privire la aceste rezoluţii, acele rezoluţii care nu erau destinate publicităţii urmau să fie comunicate consiliilor sau comitetelor federale din diferite ţări, prin intermediul secretarilor-corespondenţi ai Consiliului General (op. cit., p. 452). De aceea, în volumul 17 al Operelor lui Marx şi Engels lipseşte rezoluţia 1, 2 şi 3 a Conferinţei menţionate în scrisoarea lui Marx către Friedrich Boite. — Nota red. Editurii Politice (nota 352, vol. 2)