|
Scris: 11 iulie 1868 |
Londra, 11 iulie 1868
...în ceea ce priveşte „Centralblatt“, autorul articolului face cea mai mare concesie posibilă admiţînd că, dacă în general se înţelege ceva prin cuvîntul valoare, atunci concluziile mele trebuie să fie admise[N348]. Nenorocitul nu vede că, dacă în cartea mea[1*] n-ar exista nici un capitol despre „valoare“, analiza relaţiilor reale pe care o prezint ar conţine o dovadă suficientă pentru demonstrarea raportului real de valoare. Vorbăria despre necesitatea de a demonstra noţiunea de valoare se bazează numai pe o ignoranţă totală atît în ceea ce priveşte chestiunea în discuţie, cît şi în ceea ce priveşte metoda ştiinţifică. Că orice naţiune care ar înceta să muncească, să nu zic timp de un an, dar chiar şi cîteva săptămîni, ar pieri, lucrul acesta îl ştie orice copil. Tot aşa se ştie că masele de produse corespunzătoare diferitelor mase de necesităţi reclamă mase diferite şi cantitativ determinate din munca socială totală. Că această necesitate a repartiţiei muncii sociale în proporţii determinate nu poate fi nicidecum desfiinţată printr-o anumită formă a producţiei sociale, ci îşi poate schimba doar modul de manifestare, este self-evident[2*]. În genere legile naturii nu pot fi desfiinţate. Ceea ce se poate schimba în funcţie de condiţii istorice diferite este numai forma în care se manifestă aceste legi. Iar forma în care se manifestă această repartiţie proporţională a muncii într-o organizare a societăţii în care corelaţia muncii sociale se prezintă ca schimb privat între produsele individuale ale muncii este chiar valoarea de schimb a acestor produse.
Sarcina ştiinţei constă tocmai în a arăta cum se manifestă legea valorii. Dacă am vrea deci „să explicăm“ din capul locului toate fenomenele care aparent contrazic legea, ar trebui să prezentăm ştiinţa înaintea ştiinţei. Greşeala lui Ricardo constă tocmai în faptul că în primul său capitol despre valoare[N349] presupune ca fiind date toate categoriile posibile — care urmează abia să fie dezvoltate — pentru a demonstra concordanţa lor (ihr Adäquatsein) cu legea valorii.
Pe de altă parte, istoria teoriei dovedeşte, ce-i drept, aşa cum just ai presupus, că concepţia despre raportul de valoare a fost întotdeauna aceeaşi, mai clară sau mai puţin clară, mai îmbîcsită de iluzii sau mai precisă din punct de vedere ştiinţific. Întrucît procesul de gîndire însuşi ia naştere din relaţiile existente, fiind el însuşi un proces natural, gîndirea cu adevărat raţională nu poate fi decît întotdeauna aceeaşi, ea deosebindu-se numai ca grad, în funcţie de maturitatea dezvoltării ei, deci şi a organului cu care se gîndeşte. Tot restul e vorbărie goală.
Economistul vulgar habar n-are că relaţiile de schimb reale, zilnice, şi mărimile de valoare nu pot fi nemijlocit identice. Caracteristica societăţii burgheze constă tocmai în faptul că nu există apriori o reglementare socială conştientă a producţiei. Ceea ce este raţional şi ceea ce este o necesitate naturală se impune doar ca o medie care acţionează orbeşte. Şi atunci economistul vulgar crede că a făcut o mare descoperire cînd dezvăluirii corelaţiei interne a fenomenelor îi opune faptul că în manifestarea lor acestea arată altfel. În realitate, el are în vedere faptul că pentru el aparenţa este aceea care contează şi că pe aceasta o consideră el drept ultimul adevăr. La ce mai foloseşte atunci, în genere, o ştiinţă?
Dar problema mai are în cazul de faţă şi un alt substrat. Odată înţeleasă corelaţia lucrurilor, se năruie, înaintea prăbuşirii practice, orice convingere teoretică în necesitatea permanentă a rînduielilor existente. Este deci în interesul absolut al claselor dominante să eternizeze această confuzie absurdă. Pentru ce altceva ar fi plătiţi palavragiii sicofanţi, care nu ştiu să folosească nici un alt argument ştiinţific decît afirmaţia că în economia politică este în genere interzis să gîndeşti?
Dar satis superque[3*]. În orice caz reiese clar cît de decăzuţi sînt aceşti popi ai burgheziei. Muncitori şi chiar fabricanţi şi negustori au înţeles cartea mea şi s-au putut orienta în materialul pe care-l cuprinde, pe cînd aceşti „cărturari“ (!) se plîng că cer din partea lor un efort intelectual excesiv...
Se tipăreşte după textul apărut în K. Marx şi F. Engels. Werke, Bd. 32, S. 118—120
Nota red. Editurii Politice
[1*]. Vezi K. Marx. „Capitalul“, vol. I, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a IV-a, p. 787—789. — Nota trad.
[2*]. — de la sine înţeles. — Nota trad.
[3*]. — destul şi prea destul. — Nota trad.
[N348]. Este vorba de recenzia la „Capitalul“ care a apărut în „Literarisches Centralblatt“ din Leipzig, nr. 28 din 1868. — Nota red. Editurii Politice (nota 348, vol. 2)
[N349]. Ricardo, David. „On the principles of political economy, and taxation“ („Despre principiile economiei politice şi impunerii“), 3rd ed., London 1821. — Nota red. Editurii Politice (nota 349, vol. 2)