Adevăratul idealism al lui Feuerbach iese la iveală de îndată ce ajungem la filozofia religiei şi la etica sa. El nu vrea nicidecum să desfiinţeze religia, ci s-o desăvîrşească. Însăşi filozofia trebuie să se dizolve în religie.
„Perioadele omenirii se deosebesc între ele numai prin schimbări religioase. O mişcare istorică devine profundă numai atunci cînd ajunge la inima oamenilor. Inima nu este o formă a religiei, aşa că nu se poate spune că aceasta ar trebui să fie şi în inimă; inima este esenţa religiei“ (citat de Starcke, p. 168).
Religia este, potrivit lui Feuerbach, relaţia izvorîtă din sentiment, din inimă, dintre om şi om, relaţie care pînă în prezent şi-a căutat adevărul într-o oglindire fantezistă a realităţii, prin mijlocirea unui zeu sau a mai multora — aceste oglindiri fanteziste ale însuşirilor omeneşti; acum ea îl găseşte în mod direct şi nemijlocit în iubirea dintre Eu şi Tu. Şi astfel, în ultimă instanţă, dragostea dintre sexe devine la Feuerbach una dintre formele cele mai înalte, dacă nu chiar forma cea mai înaltă, ale practicii noii sale religii.
Dar relaţii de sentiment între oameni, mai ales între oameni de sexe opuse, au existat de cînd există omenirea. Dragostea dintre sexe, în special, s-a dezvoltat în ultimii opt sute de ani şi a ocupat o poziţie care a făcut din ea, în această perioadă, pivotul obligatoriu al întregii poezii. Religiile pozitive existente s-au mărginit să dea reglementării de către stat a dragostei dintre sexe, adică legislaţiei căsătoriei, consacrarea superioară, iar mîine ele pot să dispară toate fără ca în practica dragostei şi a prieteniei să intervină cea mai mică schimbare. După cum în Franţa — unde din 1793 pînă în 1798 religia creştină dispăruse de fapt în aşa măsură încît nici chiar Napoleon nu a putut-o reintroduce fără să întîmpine rezistenţă şi dificultăţi — nu s-a simţit totuşi în acest interval nevoia unui înlocuitor în sensul preconizat de Feuerbach.
Idealismul lui Feuerbach constă aici în faptul că relaţiile dintre oameni bazate pe înclinaţie reciprocă, anume dragostea dintre sexe, prietenia, mila, devotamentul etc., el nu le admite pur şi simplu drept ceea ce sînt prin ele însele, nelegate de reminiscenţele unei religii particulare, care şi pentru el aparţine trecutului, ci susţine că ele îşi dobîndesc valoarea deplină abia atunci cînd li se conferă consfinţirea superioară prin denumirea de religie. Principalul pentru el nu este că aceste relaţii pur omeneşti există, ci ca ele să fie concepute ca o nouă şi adevărată religie. Ele vor fi recunoscute pe deplin abia cînd vor purta pecetea religioasă. Cuvîntul religie derivă de la verbul religare şi însemna iniţial legătură. Prin urmare, orice legătură între doi oameni este o religie. Asemenea artificii etimologice reprezintă ultimul expedient al filozofiei idealiste. Nu contează înţelesul pe care cuvîntul l-a căpătat prin dezvoltarea istorică a întrebuinţării lui reale, ci ceea ce ar trebui să însemne potrivit originii lui. Şi astfel dragostea dintre sexe şi legătura dintre sexe sînt înălţate la rangul de „religie“ numai pentru ca termenul religie, atît de scump memoriei idealiste, să nu dispară din limbă. Tot aşa raţionau, în anii 1840, şi reformiştii parizieni adepţi ai lui Louis Blanc[i], care de asemenea nu-şi puteau închipui un om fără religie decît ca pe un monstru şi care ne spuneau: Donc, l'athéisme c'est votre religion![1] Dacă Feuerbach vrea să construiască religia adevărată pe baza unei concepţii în esenţă materialiste asupra naturii este ca şi cum am concepe chimia modernă drept adevărata alchimie. Dacă religia poate subzista fără dumnezeu, poate şi alchimia fără piatra filozofală. De altfel există o legătură foarte strînsă între alchimie şi religie. Piatra filozofală are multe însuşiri asemănătoare celor divine, iar alchimiştii greco-egipteni din primele două secole ale erei noastre au contribuit şi ei la elaborarea doctrinei creştine, după cum dovedesc datele furnizate de Kopp[i] şi Berthelot[i].
Categoric greşită este aserţiunea lui Feuerbach că
„perioadele omenirii se deosebesc între ele numai prin schimbări religioase“.
Marile cotituri istorice au fost însoţite de schimbări religioase numai în măsura în care este vorba de cele trei religii universale existente pînă acum: budismul, creştinismul şi islamismul. Vechile religii tribale şi naţionale, care au luat naştere în mod spontan, nu aveau caracter propagandistic şi pierdeau orice putere de rezistenţă de îndată ce independenţa triburilor şi a popoarelor respective era zdrobită; la germani a fost suficient chiar simplul contact cu Imperiul roman în decădere şi cu religia universală abia adoptată de acesta, cea creştină, care corespundea situaţiei lui economice, politice şi ideologice. Abia la aceste religii universale, formate pe cale mai mult sau mai puţin artificială, îndeosebi la creştinism şi la islamism, constatăm că mişcările istorice cu caracter mai general capătă o amprentă religioasă; dar chiar în sfera creştinismului revoluţiile de o însemnătate cu adevărat universală păstrează amprenta religioasă numai în primele etape ale luptei de emancipare a burgheziei, din secolul al XIII-lea şi pînă în secolul al XVII-lea, şi aceasta nu se explică, cum crede Feuerbach, prin inima omului şi prin nevoia ei de religie, ci prin întreaga istorie anterioară a evului mediu, care nu a cunoscut altă formă de ideologie în afară de religie şi de teologie. Cînd însă, în secolul al XVIII-lea, burghezia se întărise suficient pentru a avea şi o ideologie proprie, adecvată poziţiei ei de clasă, ea a înfăptuit şi a dus pînă la capăt marea ei revoluţie apelînd exclusiv la idei juridice şi politice şi sinchisindu-se de religie numai în măsura în care aceasta îi stătea în cale; dar nu i-a venit în gînd să pună o nouă religie în locul celei vechi; se ştie cum a eşuat aici Robespierre[i].
Posibilitatea unor sentimente pur omeneşti în relaţiile cu ceilalţi oameni este astăzi destul de redusă de societatea în care sîntem siliţi să trăim, bazată pe antagonismul dintre clase şi pe dominaţia de clasă; nu avem deci nici un motiv să ne-o reducem şi mai mult, ridicînd aceste sentimente la rangul unei religii. Şi, tot astfel, înţelegerea marilor lupte de clasă din istorie este şi aşa destul de mult întunecată de către istoriografia curentă, mai ales în Germania, ca să mai avem nevoie de a ne-o face complet inaccesibilă prin transformarea istoriei acestor lupte într-un simplu apendice al istoriei bisericeşti. Chiar de aici se vede cît de mult ne-am îndepărtat noi astăzi de Feuerbach. „Cele mai frumoase pasaje“ ale sale, în care glorifică această nouă religie a iubirii, au ajuns să fie astăzi imposibil de citit.
Singura religie pe care Feuerbach o cercetează temeinic este creştinismul, religia universală a Occidentului, întemeiată pe monoteism. El demonstrează că dumnezeul creştin nu este decît o reflectare fantezistă a omului, o oglindire a lui. Dar acest dumnezeu este, el însuşi, produsul unui îndelungat proces de abstractizare, chintesenţa concentrată a numeroşi zei tribali şi naţionali anteriori. Şi, corespunzător, nici omul, a cărui imagine este acel dumnezeu, nu este un om real, ci tot o chintesenţă a numeroşi oameni reali, omul abstract —, aşadar iarăşi numai o imagine ideală. Acelaşi Feuerbach care în fiecare pagină predică senzualitatea, cufundarea în concret, în realitate, devine cu totul şi cu totul abstract de îndată ce începe să vorbească despre alte relaţii între oameni decît cele sexuale.
Aceste relaţii nu prezintă pentru el decît o singură latură: morala. Şi aici ne izbeşte iarăşi surprinzătoarea sărăcie a lui Feuerbach în comparaţie cu Hegel. La Hegel, etica sau doctrina morală este filozofia dreptului şi cuprinde: 1) dreptul abstract, 2) moralitatea, 3) morala, care cuprinde, la rîndul ei, familia, societatea civilă, statul. Pe cît de idealistă este aici forma, pe atît de realist este conţinutul. Întregul domeniu al dreptului, al economiei, al politicii este inclus în ea alături de morală. La Feuerbach avem tocmai contrarul. În formă el este realist, ia drept punct de plecare omul; dar el nu vorbeşte de loc despre lumea în care trăieşte acest om, şi de aceea omul lui rămîne mereu acelaşi om abstract care figura în filozofia religiei. Acest om nu este născut din trup de femeie, ci ieşit din dumnezeul religiilor monoteiste; de aceea el nici nu trăieşte într-o lume reală, formată şi determinată istoriceşte; deşi întreţine relaţii cu alţi oameni, fiecare dintre aceştia este tot atît de abstract ca şi el însuşi. În filozofia religiei mai aveam totuşi bărbatul şi femeia, dar în etică dispare şi această ultimă deosebire. Fireşte, la Feuerbach întîlnim, la intervale mari, şi fraze ca acestea:
„Altfel gîndeşti într-un palat decît într-o colibă“[N291]. — „Dacă, din pricina foamei şi a mizeriei, nu ai nimic substanţial în stomac, nu ai nici in minte, nici în simţuri[N292], nici în inima ta nimic substanţial pentru morală“. — „Politica trebuie să devină religia noastră“[N293] etc.
Dar Feuerbach nu ştie să facă absolut nimic cu aceste fraze; ele rămîn la el doar moduri de exprimare, şi chiar Starcke trebuie să admită că pentru Feuerbach politica a fost un hotar de netrecut, iar
„ştiinţa despre societate, sociologia, — o terra incognita[2]“.
El apare tot aşa de plat în comparaţie cu Hegel şi în tratarea opoziţiei dintre bine şi rău.
„Unii cred că spun ceva foarte important — citim la Hegel — cînd spun: omul este bun de la natură; dar ei uită că spun ceva mult mai important prin cuvintele: omul este rău de la natură“[N294].
La Hegel, răul este forma în care se manifestă forţa motrice a dezvoltării istorice. Aici este cuprins un dublu înţeles, şi anume că, pe de o parte, fiecare nou progres apare în mod necesar ca un sacrilegiu împotriva a ceva sacru, ca o rebeliune împotriva stărilor vechi, pe cale de dispariţie, dar consacrate de obişnuinţă, iar pe de altă parte că, de la instaurarea antagonismelor de clasă, tocmai pasiunile rele ale oamenilor, cupiditatea şi setea de putere, au devenit pîrghiile dezvoltării istorice, după cum atestă întreaga istorie a feudalismului şi a burgheziei. Dar lui Feuerbach nu-i trece prin minte să cerceteze rolul istoric al răului imoral. Istoria constituie, în genere, pentru el un domeniu neplăcut şi incomod. Chiar maxima lui:
„Omul care iniţial s-a desprins din natură nu a fost decît o pură fiinţă naturală, nu un om. Omul este un produs al omului, al civilizaţiei, al istoriei“[N295], chiar această maximă rămîne la el cu desăvîrşire sterilă.
Date fiind toate acestea, ceea ce ne poate spune Feuerbach despre morală este extrem de anemic. Năzuinţa spre fericire este înnăscută omului, şi de aceea trebuie să constituie temelia oricărei morale. Dar năzuinţa spre fericire este supusă unui dublu corectiv. Întîi, în urma consecinţelor naturale ale acţiunilor noastre: după beţie urmează mahmureala, iar după excesul devenit obişnuinţă, boala. Al doilea, în urma consecinţelor lor sociale: dacă nu respectăm aceeaşi năzuinţă spre fericire a altora, aceştia se apără şi se pun în calea propriei noastre năzuinţe spre fericire. De aici rezultă că pentru a satisface propria noastră năzuinţă trebuie să fim în stare să apreciem corect consecinţele acţiunilor noastre şi, în plus, să recunoaştem şi altora dreptul egal la aceeaşi năzuinţă. Autoîngrădire raţională în ceea ce ne priveşte pe noi înşine şi iubire — iarăşi iubire! — în relaţiile noastre cu alţii, acestea sînt deci regulile fundamentale ale moralei feuerbachiene, din care derivă toate celelalte. Şi nici cugetările cele mai ingenioase ale lui Feuerbach, nici elogiile cele mai mari ale lui Starcke nu pot acoperi sărăcia şi platitudinea acestor cîteva fraze.
Năzuinţa spre fericire este satisfăcută numai în cazuri excepţionale, şi nicidecum în folosul lui şi al altora prin preocuparea omului de sine însuşi. Dimpotrivă, omul reclamă relaţii cu lumea exterioară, mijloace de satisfacere a trebuinţelor, deci hrană, un individ de sex opus, cărţi, distracţii, discuţii, activitate, obiecte de întrebuinţare şi de prelucrare. Morala feuerbachiană fie că presupune că aceste mijloace şi obiecte de satisfacere sînt incontestabil date fiecărui om, fie că ea îi dă numai învăţăminte bune, dar inaplicabile, şi deci nu face nici o ceapă degerată pentru cei cărora le lipsesc aceste mijloace. Şi aceasta ne-o spune însuşi Feuerbach în cuvinte aride:
„Altfel gîndeşti într-un palat decît într-o colibă“. — „Dacă din pricina foamei şi a mizeriei, nu ai nimic substanţial în stomac, nu ai nici în minte, nici în simţuri, nici în inima ta nimic substanţial pentru morală“[N296].
Stau oare mai bine lucrurile cu dreptul egal al altora de a năzui spre fericire? Feuerbach expune această revendicare în mod absolut, ca valabilă pentru toate timpurile şi pentru toate împrejurările. Dar de cînd este ea valabilă? A fost oare vreodată vorba, în antichitate, despre dreptul egal de a năzui spre fericire pentru sclavi şi stăpîni sau, în evul mediu, pentru şerbi şi baroni? Năzuinţa spre fericire a clasei asuprite nu a fost oare jertfită fără cruţare şi „pe temeiul legii“ în folosul clasei dominante? — Bineînţeles, dar era imoral; acum însă egalitatea în drepturi a fost recunoscută. Recunoscută în vorbe, din momentul cînd, şi pentru că burghezia, în lupta ei împotriva feudalismului şi în dezvoltarea producţiei capitaliste, a fost nevoită să desfiinţeze toate privilegiile de castă, adică personale, şi să introducă egalitatea juridică a persoanei mai întîi în sfera dreptului civil, iar apoi, treptat, şi în sfera dreptului de stat. Dar năzuinţa spre fericire trăieşte în cea mai mică parte din drepturi ideale şi în cea mai mare parte din mijloace materiale, iar producţia capitalistă se îngrijeşte ca marea majoritate a persoanelor egale în drepturi să nu primească decît strictul necesar pentru trai şi respectă deci în aceeaşi măsură — dacă-l respectă — dreptul egal al majorităţii de a năzui spre fericire ca şi sclavagismul sau feudalismul. Şi oare lucrurile stau mai bine în ceea ce priveşte mijloacele spirituale ale fericirii, mijloacele culturale? Nu este pînă şi „institutorul de la Sadova“[N297] un personaj mitic?
Mai mult. Potrivit teoriei feuerbachiene a moralei, bursa de efecte este templul suprem al moralităţii, cu condiţia să se speculeze totdeauna corect. Dacă năzuinţa mea spre fericire mă duce la bursă şi acolo eu calculez atît de bine consecinţele acţiunilor mele încît ele nu-mi aduc decît plăceri şi nici un prejudiciu, cu alte cuvinte dacă cîştig mereu, prescripţia lui Feuerbach este îndeplinită. Prin aceasta nu încalc nici năzuinţa similară spre fericire a altuia, deoarece şi acela s-a dus la bursă tot atît de nesilit ca şi mine, iar atunci cînd a încheiat cu mine tranzacţia de speculă şi-a urmat propria lui năzuinţă spre fericire, întocmai cum am urmat-o eu pe a mea. Şi dacă îşi pierde banii, acţiunea sa se dovedeşte imorală, pentru că a fost greşit calculată, iar eu, aplicîndu-i pedeapsa cuvenită, pot să mă mîndresc chiar că sînt un Rhadamante1') modern. Iubirea domneşte şi ea la bursă în măsura în care nu este o simplă frază sentimentală, căci fiecare îşi satisface năzuinţa spre fericire cu ajutorul altuia, şi tocmai acesta este rostul iubirii, în aceasta constă manifestarea ei practică. Şi dacă joc prevăzînd corect consecinţele operaţiilor mele, adică joc cu succes, îndeplinesc exigenţele cele mai severe ale moralei lui Feuerbach şi, pe deasupra, mai devin şi bogat. Cu alte cuvinte, indiferent de dorinţele şi de intenţiile lui Feuerbach, morala sa este croită pe măsura societăţii capitaliste de astăzi.
Dar iubirea! — Da, iubirea este pretutindeni şi totdeauna zeul magic care, la Feuerbach, trebuie să ne ajute să trecem peste toate greutăţile vieţii practice, şi aceasta într-o societate scindată în clase cu interese diametral opuse. Cu aceasta dispare şi ultimul rest de caracter revoluţionar din filozofia lui şi nu rămîne decît vechea flaşnetă: iubiţi-vă unii pe alţii, îmbrăţişaţi-vă fără deosebire de sex şi de rang social — visul împăcării universale!
În rezumat. Teoria feuerbachiană a moralei are aceeaşi soartă ca toate predecesoarele ei. Ea este croită pentru toate timpurile, pentru toate popoarele şi pentru toate împrejurările, şi tocmai de aceea nu este aplicabilă niciodată şi nicăieri; faţă de lumea reală ea rămîne la fel de neputincioasă ca şi imperativul categoric al lui Kant. În realitate, fiecare clasă, ba chiar fiecare profesiune îşi are morala ei proprie, pe care o violează ori de cîte ori o poate face fără riscul unei pedepse, iar iubirea, care ar trebui să unească totul, se manifestă în războaie, conflicte, procese, certuri familiare, divorţuri şi într-o cît mai mare exploatare a unora de către alţii.
Dar cum a fost cu putinţă ca impulsul colosal dat de Feuerbach să se termine atît de steril chiar pentru el însuşi? Pur şi simplu pentru că Feuerbach nu a ştiut să iasă din domeniul abstracţiilor, pe care le urăşte de moarte, spre realitatea vie. El se cramponează din răsputeri de natură şi de om; dar natura şi omul rămîn la el vorbe goale. El nu este în stare să ne spună nimic precis nici despre natura reală, nici despre omul real. Dar de la omul abstract al lui Feuerbach nu putem ajunge la oamenii reali, vii decît dacă îi cercetăm cum acţionează în istorie. Feuerbach însă s-a opus să facă aceasta, şi de aceea anul 1848, pe care nu l-a înţeles, a însemnat pentru el ruptura definitivă cu lumea reală, retragerea în singurătate. Vina principală o poartă şi aici tot condiţiile din Germania, care l-au lăsat să decadă atît de jalnic.
Dar pasul pe care nu l-a făcut Feuerbach trebuia totuşi făcut; cultul omului abstract, care alcătuia miezul noii religii feuerbachiene, trebuia înlocuit prin ştiinţa despre oamenii reali şi despre dezvoltarea lor istorică. Această dezvoltare a punctului de vedere feuerbachian, depăşind limitele filozofiei lui Feuerbach, a fost inaugurată de Marx, în 1845, în „Sfînta familie“.
[1]. — Deci ateismul este religia voastră! — Nota trad. Editurii Politice
[2]. — pămînt necunoscut. — Nota trad. Editurii Politice
[N291]. Acest citat este luat din lucrarea lui Feuerbach „Wider den Dualismus von Leib und Seele, Fleisch und Geist“ („Împotriva dualismului corpului şi sufletului, a cărnii şi spiritului“). Vezi „Ludwig Feuerbach's sämmtliche Werke“, Bd. II, Leipzig 1846, S. 363. — Nota red. Editurii Politice (nota 291, vol. 2)
[N292]. Acest citat este luat din cartea lui Starcke „Ludwig Feuerbach“, Stuttgart 1885, p. 254, care l-a reprodus la rîndul său din lucrarea lui Feuerbach „Noth meistert alle Gesetze und hebt sie auf“ („Nevoia prevalează asupra tuturor legilor şi le suprimă“), publicată în cartea lui K. Grün. „Ludwig Feuerbach“, Bd. II, Leipzig und Heidelberg 1874, S. 285—286. — Nota red. Editurii Politice (nota 292, vol. 2)
[N293]. Acest citat este luat din cartea lui Starcke „Ludwig Feuerbach“, Stuttgart 1885, p. 280, care l-a reprodus din lucrarea lui Feuerbach „Grundsätze der Philosophie. Notwendigkeit einer Veränderung“, publicată în cartea lui K. Grün „Ludwig Feuerbach“, Bd. I, Leipzig und Heidelberg 1874, S. 409. — Nota red. Editurii Politice (nota 293, vol. 2)
[N294]. Engels rezumă aici ideile exprimate de Hegel, în special în lucrările: „Grundlinien der Philosophie des Rechts“, §§ 18, 139, precum şi „Vorlesungen über die Philosophie der Religion“ („Prelegeri de filozofie a religiei“), dritter Theil, II, 3. Prima ediţie a acestei lucrări a apărut la Berlin în 1832. — Nota red. Editurii Politice (nota 294, vol. 2)
[N295]. Vezi lucrarea lui Ludwig Feuerbach „Fragmente zur Charakteristik meines philosophischen Curriculum vitae“ („Fragmente pentru caracterizarea biografiei mele filozofice“), din cartea „Ludwig Feuerbach's sämmtliche Werke“, Bd. II, Leipzig 1846, S. 411. — Nota red. Editurii Politice (nota 295, vol. 2)
[N296]. Feuerbach. „Zur Moralphilosophie“ („Contribuţii la filozofia moralei“). — Nota red. Editurii Politice (nota 296, vol. 2)
[N297]. „Institutorul de la Sadova“ — expresie curentă, folosită în publicistica burgheză germană după victoria prusienilor la Sadova (în războiul au prusian din 1866). Potrivit semnificaţiei acestei expresii, victoria Prusiei ar fi fost determinată de superioritatea sistemului de învăţămînt prusian; îşi are originea în articolul „Die Lehren der Jüngsten Kriegsgeschichtc“ („Învăţămintele istoriei ultimului război“), publicat de O. Peschel, redactorul revistei „Ausland“ din Augsburg, în numărul 29 din iulie 1866. — Nota red. Editurii Politice (nota 297, vol. 2)
1') Rhadamante — judecător înţelept şi drept din mitologia greacă.