În prima noastră adresă, din 23 iulie, spuneam:
„...Clopotele de înmormîntare a celui de-al doilea Imperiu au şi sunat la Paris. Cel de-al doilea Imperiu se va sfîrşi aşa cum a început: printr-o parodie. Să nu uităm însă că tocmai guvernele şi clasele dominante din Europa au fost acelea care i-au înlesnit lui Ludovic Bonaparte să joace timp de 18 ani sinistra farsă a Imperiului restaurat“1).
Aşadar, chiar înainte de începerea operaţiilor militare, noi consideram balonul de săpun bonapartist ca ceva de domeniul trecutului.
Noi nu ne-am înşelat în ceea ce priveşte viabilitatea celui de-al doilea Imperiu. Noi nu am greşit nici cînd ne-am temut că războiul german ar putea „să-şi piardă caracterul lui strict de apărare şi să degenereze într-un război împotriva poporului francez“2). Războiul de apărare s-a încheiat într-adevăr cu predarea lui Ludovic Bonaparte, cu capitularea de la Sedan şi cu proclamarea republicii la Paris. Dar încă cu mult înaintea acestor evenimente, chiar în momentul în care întreaga putreziciune a armatelor bonapartiste devenise o certitudine, camarila militară prusacă hotărîse să transforme războiul într-un război de cucerire. Proclamaţia dată de însuşi regele Wilhelm la începutul războiului stătea, ce-i drept, ca o piedică neplăcută în calea ei. În mesajul tronului pe care l-a rostit în faţa Reichstagului Germaniei de nord, Wilhelm declarase solemn că el poartă război împotriva împăratului francezilor, şi nu împotriva poporului francez. La 11 august, el lansase un manifest către naţiunea franceză, în care spunea3):
„Împăratul Napoleon a atacat pe apă şi pe uscat naţiunea germană care dorea şi doreşte şi azi să trăiască în pace cu poporul francez; am preluat comanda armatei germane pentru a respinge atacul lui, iar desfăşurarea evenimentelor militare m-au determinat să trec graniţele Franţei“[N280].
Nemulţumindu-se cu declaraţia că a preluat comanda supremă a armatelor germane „pentru a respinge atacul“, Wilhelm, pentru a confirma faptul că războiul are „un caracter strict de apărare“, a mai adăugat că numai „desfăşurarea evenimentelor militare“ l-a determinat să treacă graniţele Franţei! Un război de apărare nu exclude, fireşte, operaţii ofensive, dictate de „desfăşurarea evenimentelor militare“4).
Astfel, acest rege cu frica lui dumnezeu se angajase faţă de Franţa şi faţă de întreaga lume să ducă un război strict de apărare. Cum putea fi el dezlegat de această făgăduială solemnă? Regizorii acestei comedii au trebuit să prezinte lucrurile ca şi cum el ar ceda, împotriva voinţei sale, în faţa cerinţelor insistente ale naţiunii germane; ei au dat de îndată cuvînt de ordine burgheziei liberale germane, cu profesorii, capitaliştii, consilierii municipali şi gazetarii ei. Această burghezie, care în luptele pentru libertăţile cetăţeneşti duse de ea între anii 1846 şi 1870 oferise un nemaipomenit spectacol de nehotărîre, incapacitate şi laşitate, a fost, fireşte, cît se poate de încîntată să apară pe scena Europei în postura de campion temerar al patriotismului german. Ea a arborat masca independenţei civice, dîndu-şi aerul că impune guvernului prusian îndeplinirea planurilor ascunse chiar ale acestui guvern. Ea s-a căit pentru credinţa ei îndelungată şi aproape religioasă în infailibilitatea lui Ludovic Bonaparte, cerînd de aceea răspicat dezmembrarea Republicii Franceze. Să ne oprim doar o clipă asupra argumentelor plauzibile folosite de aceşti cavaleri ai patriotismului!
Ei nu îndrăznesc să afirme că populaţia din Alsacia şi Lorena tînjeşte să fie îmbrăţişată de Germania. Dimpotrivă. Ca pedeapsă pentru sentimentele sale patriotice faţă de Franţa, Strasbourgul, un oraş a cărui citadelă este situată în afara lui, a fost bombardat timp de şase zile în mod inutil şi barbar cu proiectile explozive „germane“, apoi incendiat, iar un mare număr de locuitori lipsiţi de apărare au fost ucişi. Teritoriul acestor provincii, vedeţi dv., aparţinuse cîndva demult răposatului Imperiu german. De aceea se pare că acest teritoriu împreună cu populaţia lui trebuie confiscate ca proprietate germană inalienabilă. Dacă e să modificăm vechea hartă a Europei conform dreptului istoric, nu trebuie să uităm în nici un caz că electorul de Brandenburg a fost la timpul său, în calitatea sa de feudal prusian, vasalul Rzeczpospolitei[N281].
Viclenii patrioţi cer însă Alsacia şi partea Lorenei a cărei populaţie vorbeşte limba germană, ca „garanţie materială“ împotriva unei invazii franceze. Întrucît acest pretext josnic a derutat pe mulţi oameni mărginiţi, socotim de datoria noastră să-l analizăm mai îndeaproape.
Este neîndoielnic că configuraţia generală a Alsaciei, în comparaţie cu aceea de pe malul opus al Rinului, şi existenţa unei fortăreţe atît de mari cum e Strasbourgul cam la jumătatea drumului dintre Basel şi Germersheim înlesnesc considerabil o invazie franceză în sudul Germaniei, în timp ce o invazie din Germania de sud în Franţa este din această cauză întrucîtva îngreuiată. De asemenea, este neîndoielnic că anexarea Alsaciei şi a părţii menţionate a Lorenei ar oferi o graniţă mult mai sigură Germaniei de sud: ea ar deveni astfel stăpînă pe creasta Vosgilor în toată lungimea lor şi pe cetăţile care acoperă trecătorile nordice ale acestor munţi. Dacă ar fi anexat şi Metzul, atunci Franţa ar fi lipsită, desigur, pentru moment de două principale baze de operaţii împotriva Germaniei, dar aceasta nu ar împiedica-o să-şi construiască altele noi la Nancy sau Verdun. Germania posedă Koblenz, Mainz, Germersheim, Rastatt şi Ulm - toate acestea fiind baze de operaţii împotriva Franţei, de care s-a şi folosit din plin în actualul război: cu ce drept ar putea ea să conteste francezilor Metzul şi Strasbourgul, singurele fortăreţe importante pe care aceştia le posedă în acea regiune?
În afară de aceasta, Strasbourgul constituie o primejdie pentru Germania de sud numai atîta timp cît aceasta este despărţită de Germania de nord. Din 1792 pînă în 1795, Germania de sud nu a fost atacată niciodată din această parte, pentru că Prusia a participat la războiul împotriva revoluţiei franceze; dar, de îndată ce Prusia a încheiat în 1795 pacea separată[N282], lăsînd Sudul în voia soartei, au început atacurile împotriva Germaniei de sud, care au continuat pînă în 1809 şi care au avut ca bază de operaţii Strasbourgul. În realitate, o Germanie unită poate face inofensive Strasbourgul şi orice armată franceză în Alsacia dacă îşi va concentra toate trupele între Saarlouis şi Landau, aşa cum s-a întîmplat în actualul război, şi le va face să înainteze sau va angaja lupta pe drumul dintre Mainz şi Metz. Atîta timp cît principala masă a trupelor germane se află acolo, orice armată franceză care ar înainta de la Strasbourg spre Germania de sud ar putea fi învăluită şi şi-ar vedea comunicaţiile ameninţate. Dacă actuala campanie a dovedit ceva, apoi ea a dovedit tocmai uşurinţa cu care Franţa poate fi atacată dinspre Germania.
Dar, la drept vorbind, nu este oare în genere o absurditate şi un anacronism să ridici considerente de ordin militar la rangul de principiu potrivit căruia trebuie fixate frontierele naţionale? Dacă ar fi să urmăm această regulă, Austria ar putea formula pretenţii asupra Veneţiei şi liniei Mincio, iar Franţa - asupra liniei Rinului ca pavăză pentru Paris, care este, de bună seamă, mai expus atacurilor dinspre nord-est decît este expus Berlinul atacurilor dinspre sud-vest. Dacă frontierele ar urma să fie stabilite conform intereselor militare, pretenţiile nu ar mai conteni niciodată, pentru că orice linie militară este în mod necesar defectuoasă şi poate fi corectată prin anexarea de noi teritorii; în afară de aceasta, ea nu poate fi stabilită niciodată în mod definitiv şi echitabil, deoarece de fiecare dată ea este impusă de învingător celui învins şi, în consecinţă, conţine din capul locului germenii unui nou război.
Aceasta ne învaţă întreaga istorie. Cu naţiunile se întîmplă ceea ce se întîmplă şi cu diferiţi indivizi. Pentru a-i lipsi de posibilitatea de atac, trebuie să li se ia orice mijloc de apărare. Trebuie nu numai să-i apuci de beregată, ci să-i şi ucizi. Dacă vreodată un învingător şi-a luat „garanţii materiale“ pentru a înfrînge forţele unei naţiuni, apoi acest lucru l-a făcut Napoleon I prin tratatul său de la Tilsit[N283] şi prin felul în care l-a aplicat împotriva Prusiei şi a restului Germaniei. Şi, cu toate acestea, cîţiva ani mai tîrziu, poporul german a frînt ca o trestie putredă puterea lui gigantică. Dar ce reprezintă „garanţiile materiale“ pe care Prusia, în visurile ei cele mai cutezătoare, doreşte sau poate să le obţină de la Franţa în comparaţie cu cele pe care Napoleon I le-a obţinut de la Prusia? Rezultatul nu va fi nici de astă dată mai puţin dezastruos. Istoria îşi va măsura răsplata nu în raport cu numărul milelor pătrate de teritoriu răpite Franţei, ci în raport cu gravitatea crimei de a fi trezit din nou la viaţă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, politica de cuceriri.
Purtătorii de cuvînt ai patriotismului teuton spun: dar nu trebuie să-i confundaţi pe germani cu francezii. Noi nu vrem glorie, ci securitate. Germanii sînt un popor prin excelenţă paşnic. Sub înţeleaptă lor oblăduire, chiar şi cuceririle se transformă dintr-o pricină de viitoare războaie într-o chezăşie a păcii eterne. Fireşte că nu Germania a fost aceea care a cotropit în 1792 Franţa cu scopul măreţ de a nimici cu ajutorul baionetelor revoluţia secolului al XVIII-lea! Şi nu Germania a fost aceea care şi-a mînjit mîinile cu prilejul subjugării Italiei, reprimării Ungariei şi împărţirii Poloniei! Actualul ei sistem militar, în virtutea căruia întreaga populaţie validă de sex bărbătesc se împarte în două părţi - o armată permanentă activă şi o armată permanentă de rezervă, ambele obligate să se supună total superiorilor lor prin graţia lui dumnezeu -, un astfel de sistem militar constituie, fireşte, o „garanţie materială“ a păcii mondiale şi, pe deasupra, ţelul suprem al civilizaţiei! În Germania, ca şi pretutindeni, trepăduşii puternicilor zilei otrăvesc opinia publică cu tămîieri şi cu frazeologia lor mincinoasă.
Aceşti patrioţi germani, care sînt cuprinşi de indignare falsă cînd privesc fortăreţele franceze Metz şi Strasbourg, nu văd nici un rău în uriaşul sistem de fortificaţii moscovite de la Varşovia, Modlin şi Ivangorod. Cutremurîndu-se în faţa grozăviilor agresiunii bonapartiste, ei închid ochii în faţa ruşinosului protectorat ţarist.
Întocmai cum în 1865 Ludovic Bonaparte şi Bismarck îşi făcuseră reciproc promisiuni, tot astfel în 1870 Gorceakov şi Bismarck şi-au făcut reciproc promisiuni[N284]. Întocmai cum Ludovic-Napoleon s-a legănat în speranţa că războiul din 1866, prin epuizarea reciprocă a Austriei şi a Prusiei, va face din el arbitrul suprem al Germaniei, tot astfel Alexandru s-a legănat în speranţa că războiul clin 1870, prin epuizarea reciprocă a Germaniei şi a Franţei, îi va da posibilitatea să devină arbitrul suprem al întregii Europe occidentale. Întocmai cum cel de-al doilea Imperiu considera existenţa Confederaţiei Germaniei de nord[N285] incompatibilă cu propria sa existenţă, tot astfel Rusia autocrată trebuie să considere drept un pericol pentru ea un imperiu german avînd în frunte Prusia. Aceasta o legea vechiului sistem politic. În cadrul acestui sistem, ceea ce reprezintă un cîştig pentru un stat constituie o pierdere pentru celălalt. Influenţa precumpănitoare exercitată de ţar asupra Europei îşi are obîrşia în supremaţia lui tradiţională asupra Germaniei. În clipa în care chiar în Rusia forţele sociale vulcanice ameninţă să zguduie înseşi temeliile autocraţiei, poate oare ţarul să admită o ştirbire a prestigiului său în străinătate? Ziarele moscovite au şi început să folosească limbajul folosit de ziarele bonapartiste după războiul din 1866. Cred oare cu adevărat patrioţii teutoni că libertatea şi pacea Germaniei5) vor fi asigurate dacă silesc Franţa să se arunce în braţele Rusiei? Dacă şansa în război, beţia succesului şi intrigile dinastice vor împinge Germania pe calea răpirii unor teritorii franceze, nu-i vor rămîne deschise decît două căi: ori va trebui să devină - oricare ar fi urmările - unealta făţişă a politicii expansioniste ruseşti6), ori va trebui să se pregătească după un scurt răgaz, pentru un nou război „de apărare“, dar nu pentru un război „localizat“ de invenţie recentă, ci pentru un război rasial împotriva raselor slave şi latine coalizate7).
Clasa muncitoare germană, neavînd posibilitatea să împiedice acest război, L-a sprijinit cu toată energia, ca pe un război pentru independenţa Germaniei şi pentru eliberarea Franţei şi a Europei de coşmarul apăsător al celui de-al doilea Imperiu. Muncitorii industriali germani împreună cu muncitorii de la sate au fost aceia care, lăsîndu-şi acasă familiile lihnite de foame, au alcătuit nucleul unor trupe eroice. Rîndurile lor s-au rărit în bătăliile purtate în afara graniţelor ţării, iar acasă îi aşteaptă alte calamităţi provocate de mizerie8). Ei cer acum, la rîndul lor, „garanţii“, garanţii că nenumăratele lor sacrificii nu vor fi zadarnice, că au cucerit libertatea, că victoriile repurtate de ei asupra armatelor bonapartiste nu vor fi transformate, aşa cum s-a întîmplat în 1815, într-o înfrîngere a poporului german[N286]. Şi, ca primă garanţie, ei cer „o pace onorabilă pentru Franţa“ şi „recunoaşterea Republicii Franceze“.
Comitetul Central al Partidului muncitoresc social-democrat german a publicat, la 5 septembrie, un manifest în care insistă energic asupra acestor garanţii.
„Noi - se spune în manifest - protestăm împotriva anexării Alsaciei şi Lorenei. Şi sîntem conştienţi de faptul că vorbim în numele clasei muncitoare germane. În interesul comun al Franţei şi al Germaniei, în interesul păcii şi al libertăţii, în interesul civilizaţiei apusene împotriva barbariei orientale, muncitorii germani nu vor tolera anexarea Alsaciei şi Lorenei... Alături de tovarăşii noştri, muncitorii din toate ţările, vom apăra cu abnegaţie cauza internaţională comună a proletariatului!“[N287]
Din nefericire, nu putem conta pe succesul lor imediat. Dacă muncitorii francezi nu l-au putut opri pe agresor în timp de pace, au oare muncitorii germani mai multe şanse de a-l opri pe învingător atunci cînd zăngănesc armele? Manifestul muncitorilor germani cere ca Ludovic Bonaparte să fie extrădat, ca un criminal de rînd, Republicii Franceze. Guvernanţii lor îşi dau, în schimb, toată osteneala să-l instaleze din nou la Tuileries, ca fiind omul cel mai indicat să ducă Franţa de rîpă. Oricum ar fi, istoria va dovedi că muncitorii germani nu sînt făcuţi din acelaşi material maleabil din care e făcută burghezia germană. Ei îşi vor face datoria.
Alături de ei salutăm instaurarea republicii în Franţa, dar, în acelaşi timp, sîntem cuprinşi de temeri care să sperăm că se vor dovedi neîntemeiate. Această republică nu a răsturnat tronul, ci a ocupat doar locul care a rămas vacant9). Ea nu a fost proclamată ca o cucerire socială, ci ca o măsură de apărare naţională. Ea se află în mâinile unui guvern provizoriu, alcătuit în parte din orleanişti notorii, în parte din republicani burghezi, şi printre aceştia din urmă sînt unii pe care insurecţia din iunie 1848 i-a marcat cu un stigmat de neşters. Felul în care membrii acestui guvern şi-au împărţit funcţiile nu e cîtuşi de puţin promiţător. Orleaniştii şi-au asigurat poziţiile-cheie - armata şi poliţia, în timp ce pretinşilor republicani li s-a atribuit funcţia de pălăvrăgeală. Unele din primele acţiuni ale acestui guvern arată destul de limpede că el a moştenit de la imperiu nu numai un morman de ruine, ci şi frica pe care o încerca acesta în faţa clasei muncitoare. Dacă acum, în numele republicii, el promite în fraze grandilocvente lucruri imposibile, nu o face oare pentru a stîrni zarvă în favoarea unui guvern „posibil“? Nu cumva republica trebuie să servească, potrivit intenţiilor unor magnaţi burghezi, care s-ar transforma bucuros în groparul ei, doar ca o treaptă de tranziţie spre o restauraţie orleanistă?
Astfel, clasa muncitoare franceză se află într-o situaţie extrem de grea. Orice încercare de a răsturna noul guvern într-un moment cînd duşmanul aproape că bate la porţile Parisului ar fi un act de nebunie desperată. Muncitorii francezi trebuie să-şi facă datoria de cetăţeni10); totodată însă, ei nu trebuie să se lase dominaţi de reminiscenţele naţionale ale anului 1792, aşa cum s-au lăsat amăgiţi ţăranii francezi de reminiscenţele naţionale ale primului Imperiu[N288]. Ei nu trebuie să repete trecutul, ci să construiască viitorul. Ei trebuie să folosească cu calm şi hotărîre toate mijloacele pe care li le oferă libertatea republicană pentru a întări mai temeinic organizarea propriei lor clase. Aceasta le va da forţe noi, herculeene, în lupta pentru renaşterea Franţei şi pentru cauza noastră comună: eliberarea muncii. De puterea şi înţelepciunea lor depinde soarta republicii.
Muncitorii englezi au şi făcut primii paşi pentru a frînge, printr-o presiune salutară din afară, poziţia ostilă a guvernului lor faţă de recunoaşterea Republicii Franceze[N289]. Actuala ezitare a guvernului englez este, probabil, menită să repare greşeala războiului antiiacobin din 1792 ca şi graba indecentă cu care el şi-a dat consimţămîntul la lovitura de stat[N290]. În afară de aceasta, muncitorii englezi cer guvernului lor să se opună cu toată energia dezmembrării Franţei, pe care are neruşinarea s-o preconizeze o parte din presa engleză11). E aceeaşi presă care timp de 20 de ani l-a divinizat pe Ludovic Bonaparte ca fiind providenţa Europei şi a aplaudat frenetic rebeliunea proprietarilor de sclavi din America. Şi astăzi, ca şi atunci, ea militează pentru interesele proprietarilor de sclavi.
Secţiile Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor trebuie să cheme la acţiune clasa muncitoare din toate ţările. Dacă muncitorii vor uita care e datoria lor şi vor rămîne pasivi, îngrozitorul război actual nu va fi decît preludiul unor războaie internaţionale şi mai îngrozitoare şi va duce în fiecare ţară la noi înfrîngeri ale muncitorilor de către cavalerii spadei, stăpînii pămîntului şi ai capitalului.
Vive la republique!12)
Consiliul General |
Robert Applegarth, Martin J. Boon, Fred. Bradnick, Caihil, John Hales, William Hales, George Harris, Fred. Lessner, Lopatin B. Lucraft, George Milner, Thomas Mottershead, Charles Murray, George Odger, James Parnell, Pfänder, Rühl, Joseph Shepherd, Cowell Stepney, Stoll, Schmulz. |
Secretari-corespondenţi |
||
|
Eugène Dupont - pentru Franţa |
Giovanni Bora - pentru Italia |
|
|
||
256, High Holborn, London, Western Central
9 septembrie 1870
Scris de K. Marx între 6 şi 9 septembrie 1870
Publicat sub formă de manifest în limba engleză la 11-13 septembrie 1870, precum şi sub formă de manifest în limba germană şi în presa periodică în limba germană şi franceză în septembrie-decembrie 1870
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 284-292
Nota red. Editurii Politice
1). Vezi volumul de faţă, p. 435. - Nota red. Editurii Politice
2). Vezi volumul de faţă, p. 435. - Nota red. Editurii Politice
3). În ediţia din 1870, această frază şi citatul din manifest care urmează au fost omise. - Nota red. Editurii Politice
4). În ediţia din 1870 acest paragraf lipseşte. - Nota red. Editurii politice
5). În ediţia germană din 1870, înaintea cuvintelor „libertatea şi pacea“ era adăugat cuvîntul „independenţa“. - Nota red. Editurii politice
6). În ediţia germană din 1870, aici sînt adăugate cuvintele: „ceea ce corespunde tradiţiei Hohenzollernilor“. - Nota red. Editurii politice
7). În ediţia germană din 1870, aici este adăugată fraza: „Aceasta este perspectiva de pace pe care o «garantează» Germaniei patrioţii burghezi senili“. - Nota red. Editurii politice
8). În ediţia germană din 1870 este adăugat mai departe: „Iar scandalagiii patrioţi îi vor consola spunîndu-le că capitalul nu are patrie şi că salariul este reglementat de legea internaţională antipatriotică a cererii şi ofertei. Nu ar fi oare timpul ca clasa muncitoare germană să-şi spună cuvîntul şi să nu mai permită domnilor burghezi să vorbească în numele ei?“. - Nota red. Editurii politice
9). În ediţia germană din 1870 se spune mai departe: „datorită baionetelor germane“. - Nota red. Editurii politice
10). În ediţia germană din 1870, după cuvîntul „datoria“ urmează cuvintele „ceea ce şi fac“. - Nota red. Editurii politice
11). În ediţia germană din 1870, sfîrşitul acestei fraze suna astfel: „care era preconizată de o parte a presei burgheze cu tot atîta tărăboi ca şi de patrioţii germani“. - Nota red. Editurii politice
12). - Trăiască republica! - Nota trad. Editurii politice
[N279]. „A doua Adresă a Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor cu privire la războiul franco-prusian“ („Second Address of the General Council of the International Working-Men's Association on the War“) a fost scrisă de Marx între 6 şi 9 septembrie 1870.
La 6 septembrie 1870, analizînd noua situaţie, complicată ca urmare a căderii celui de-al doilea imperiu şi a începerii unei noi etape a războiului, Consiliul General al Internaţionalei a adoptat o rezoluţie în legătură cu publicarea unei a doua Adrese cu privire la războiul franco-prusian şi a ales în acest scop o comisie formată din Marx, Jung, Milner şi Serraillier.
Lucrînd la această Adresă, Marx a folosit materialele trimise de Engols, în care erau demascate încercările de a justifica prin consideraţii de Ordin militar-strategic tendinţa militarismului, iuncherismului şi burgheziei din Prusia de a anexa teritorii franceze. Adresa scrisă de Marx a fost adoptată în unanimitate la şedinţa Consiliului General convocată în mod special la 9 septembrie 1870 şi trimisă tuturor ziarelor burgheze din Londra, care au trecut-o sub tăcere cu excepţia lui „Pall Mall Gazette“, care a publicat un extras în numărul din 16 septembrie 1870. La 11-13 septembrie, Adresa a apărut sub formă de foaie volantă în limba engleză într-un tiraj de 1.000 de exemplare; la sfîrşitul lunii septembrie a apărut o a doua ediţie, în care au fost publicate laolaltă prima şi a doua Adresă. În această ediţie au fost corectate greşelile de tipar strecurate în prima ediţie şi s-au făcut unele modificări redacţionale.
Traducerea în limba germană a celei de-a doua Adrese a fost făcută de Marx, care, traducînd textul, l-a completat cu unele fraze destinate muncitorilor germani şi a omis unele pasaje. În această traducere, Adresa a fost publicată în ziarul „Volksstaat“ nr. 76 din 21 septembrie 1870 şi în revista „Vorbote“ nr. 10-11 din octombrie-noiembrie 1870 şi la Geneva sub formă de foaie volantă. În 1891, Engels a publicat a doua Adresă în ediţia germană a „Războiului civil din Franţa“; pentru această ediţie traducerea a fost făcută de Louise Kautsky, sub supravegherea lui Engels.
În limba franceză, a doua Adresă a fost publicată în ziarele „Internationale“ (nr. 93 din 23 octombrie 1870) şi parţial (publicarea n-a fost terminată) în „Égalité“ (nr. 35 din 4 octombrie 1870).
În limba rusă, a doua Adresă a apărut pentru prima oară în 1905 în „Războiul civil din Franţa“ sub îngrijirea lui V. I. Lenin; traducerea a fost făcută după ediţia germană din 1891.
Ediţia de faţă are la bază ediţia germană din 1891. Abaterile de la prima ediţie germană din 1870, care se referă la conţinut au fost date în note de subsol. Menţionările şi semnăturile membrilor Consiliului General sînt reproduse după cea de-a doua ediţie engleză. Întrucît Adresa este cunoscută cititorilor germani sub titlul dat de Engels în 1891, o publicăm şi noi sub acelaşi titlu. - Nota red. Editurii Politice (nota 279, vol. 1)
[N280]. „Kölnische Zeitung“ din 12 august 1870. - Nota red. Editurii Politice (nota 280, vol. 1)
[N281]. În 1618 electoratul Brandenburg s-a unit cu ducatul Prusiei (Prusia orientală), care se formase la începutul secolului al XVI-lea din posesiunile Ordinului Teutonilor şi era vasal al Rzeczpospolitei. Ca principe prusian, electorul de Brandenburg a fost vasalul Poloniei pînă în 1657, cînd, profitînd de dificultăţile pe care aceasta le întîmpina în războiul cu Elveţia, a obţinut recunoaşterea drepturilor sale suverane asupra posesiunilor prusiene. - Nota red. Editurii Politice (nota 281, vol. 1)
[N282]. Pacea separată - este vorba de tratatul de pace de la Basel, încheiat separat de Prusia cu Republica Franceză la 5 aprilie 1795; cu acest tratat a început destrămarea primei coaliții antifranceze a statelor europene. - Nota red. Editurii Politice (nota 282, vol. 1)
[N283]. Pacea de la Tilsit - tratate de pace încheiate la 7 şi 9 iulie 1807 între Franţa napoleoneană şi ţările participante la cea de-a patra coaliţie anti-franceză, Rusia şi Prusia, care fuseseră înfrînte în război. Condiţiile de pace au fost extrem de grele pentru Prusia, care a pierdut o parte însemnată din teritoriul ei (inclusiv toate posesiunile situate la apus de Elba). Rusia nu numai că n-a suferit pierderi teritoriale, ci chiar a dobîndit districtul Bielostok, care aparţinuse Prusiei. În schimb însă, Alexandru I a trebuit să recunoască cuceririle franceze în Germania şi modificările teritoriale făcute acolo de Napoleon I, să consimtă la crearea ducatului Varşoviei, care nu era decît un avanpost francez la graniţa Rusiei, şi să adere la blocada împotriva Angliei (aşa-zisa blocadă continentală). Pacea tîlhărească de la Tilsit, dictată de Napoleon I, a stîrnit profundă nemulţumire în rîndurile populaţiei Germaniei, pregătind totodată terenul pentru mişcarea de eliberare din 1813 împotriva dominaţiei napoleoneene. - Nota red. Editurii Politice (nota 283, vol. 1)
[N284]. În octombrie 1865, în cadrul întrevederii de la Biarritz cu Napoleon al III-lea, Bismarck a obţinut consimţământul efectiv al Franţei la o alianţă între Prusia şi Italia şi la războiul Prusiei împotriva Austriei. Napoleon, care uza de toate mijloacele intrigilor diplomatice pentru a aţîţa un război între Austria şi Prusia, şi-a dat consimţămîntul, deoarece miza pe un război de durată care, în cazul înfrîngerii Prusiei, să-i ofere posibilitatea de a se erija în arbitru şi profitor.
La începutul războiului franco-prusian din 1870-1871 ministrul de externe din guvernul ţarist, Gorceakov, a declarat în cadrul tratativelor duse cu Bismarck la Berlin că Rusia va păstra o neutralitate binevoitoare în război şi va exercita presiuni diplomatice asupra Austriei; la rîndul său, guvernul prusian s-a obligat să nu stingherească Rusia ţaristă în politica ei în problema orientală. - Nota red. Editurii Politice (nota 284, vol. 1)
[N285]. Confederaţia Germaniei de nord - stat federal german, format în 1867 sub hegemonia Prusiei, după victoria repurtată de ea în războiul austro-prusian, în locul Confederaţiei germane care se destrămase. În Confederaţia Germanici de nord au intrat 19 state germane şi 3 oraşe libere germane, recunoscute în mod formal ca autonome. Constituţia Confederaţiei Germaniei de nord asigura Prusiei o situaţie dominantă: regele Prusiei era preşedintele Confederaţiei şi comandantul suprem al forţelor armate ale Confederaţiei; tot lui i se încredința conducerea politicii externe. Împuternicirile legislative ale Reichstagului Confederaţiei, ales pe baza votului universal, erau extrem de limitate: legile adoptate de el intrau în vigoare după ce erau aprobate de consiliul federal, reacţionar prin componenţa lui, şi după ce erau sancţionate de preşedinte. În 1870, în Confederaţie au fost incluse Bavaria, Baden, Württemberg şi Hessen-Darmstadt, care rămăseseră înainte în afara ei. Crearea Confederaţiei Germaniei de nord a constituit un pas înainte pe calea spre unificarea naţională a Germaniei; în ianuarie 1871, Confederaţia şi-a încetat existenţa în urma formării Imperiului german. - Nota red. Editurii Politice (nota 285, vol. 1)
[N286]. Marx se referă la triumful reacţiunii feudale în Germania după prăbuşirea dominaţiei napoleoneene.
Rezultatele războiului de eliberare împotriva dominaţiei lui Napoleon I, la care alături de popoarele dintr-o serie de ţări europene au participat pături largi ale poporului german, au fost folosite de suveranii statelor feudale-absolutiste din Europa, care se sprijineau pe nobilimea reacţionară. Soarta statelor europene era hotărîtă de alianţa contrarevoluţionară a monarhilor - Sfînta Alianţă, al cărei nucleu îl formau Austria, Prusia şi Rusia ţaristă. Prin crearea Confederaţiei germane, în Germania s-a menţinut fărîmiţarea feudală, în statele germane s-a consolidat regimul feudal-absolutist, s-au păstrat toate privilegiile nobilimii, s-a intensificat exploatarea semiiobăgistă a ţăranilor. - Nota red. Editurii Politice (nota 286, vol. 1)
[N287]. „Manifest des Ausschusses der Sozial-demokratischen Arbeiterpartei. An Alle deutschen Arbeiter“! Manifestul a fost publicat sub formă de foaie volantă la 5 septembrie 1870 şi în ziarul „Volksstaat“ nr. 73 din 11 septembrie 1870. Citatul nu corespunde întocmai textului „Manifestului“, întrucît a fost tradus în limba germană după ediţia a doua engleză a Adresei. - Nota red. Editurii Politice (nota 287, vol. 1)
[N288]. Reminiscenţele naţionale ale primului imperiu - simpatia de care se bucura Ludovic Bonaparte, ca nepot al lui Napoleon I, printre ţărani. Aceştia vedeau în Napoleon I apărătorul cuceririlor lor din timpul revoluţiei franceze împotriva Restauraţiei feudale-monarhiste şi a intervenţiei străine, trecînd însă cu vederea sau uitînd că Napoleon I reprezentase în fond interesele marii burghezii, care s-a îmbogăţit în timpul revoluţiei, şi că prin războaiele pe care le-a purtat, el a silit poporul francez să plătească un extraordinar tribut de sînge. - Nota red. Editurii Politice (nota 288, vol. 1)
[N289]. Marx se referă la mişcarea muncitorilor englezi sub lozinca luptei pentru recunoaşterea Republicii Franceze instaurate la 4 septembrie 1870 şi pentru acordarea de ajutor diplomatic acesteia. Începînd de la 5 septembrie au avut loc la Londra, Birmingham, Newcastle şi în alte mari mitinguri şi demonstraţii la care au participat mase largi ale oamenilor muncii; un rol activ în cadrul acestei acţiuni l-au jucat trade-unionurile. Participanţii la mitinguri şi demonstraţii şi-au exprimat simpatia faţă de poporul francez şi, în rezoluţii şi petiţii, au cerut guvernului englez să recunoască neîntîrziat Republica Franceză.
Consiliul General al Internaţionalei şi Marx personal au participat activ la această mişcare. - Nota red. Editurii Politice (nota 289, vol. 1)
[N290]. Marx face aluzie la participarea activă a Angliei burghezo-aristocrate la formarea coaliţiei statelor feudale-absolutiste, care în 1792 au început războiul împotriva Franţei revoluţionare (Anglia a intrat în acest război în 17930, precum şi la faptul că oligarhia guvernantă engleză a fost prima din Europa care a recunoscut regimul bonapartist din Franţa, instaurat în urma loviturii de stat din 2 decembrie 1851 a lui Ludovic Bonaparte. - Nota red. Editurii Politice (nota 290, vol. 1)