În „Manifestul constitutiv al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor“ din noiembrie 1864 spuneam: „Dacă eliberarea clasei muncitoare reclamă unirea şi colaborarea frăţească a muncitorilor, cum îşi vor putea ei îndeplini această măreaţă misiune în condiţiile unei politici externe care, urmărind scopuri criminale, mizează pe prejudecăţile naţionale, varsă sîngele şi risipeşte averea poporului în războaie de jaf?“ Şi caracterizam prin următoarele cuvinte politica externă preconizată de Internaţională: „...legile simple ale moralei şi echităţii, care trebuie să reglementeze relaţiile dintre persoanele particulare, să devină legi supreme în relaţiile dintre naţiuni“1).
Nu-i de mirare că Ludovic Bonaparte, care a uzurpat puterea folosind lupta de clasă din Franţa şi şi-a prelungit dominaţiei prin repetate războaie externe, a tratat din capul locului Internaţionala ca pe un duşman periculos. În ajunul plebiscitului[N274] el a pus la cale o campanie de represiuni împotriva membrilor comitetelor de conducere ale Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor de la Paris, Lyon, Rouen, Marsilia, Brest, într-un cuvînt din întreaga Franţă, sub pretextul că Internaţionala ar fi o asociaţie secretă şi că ar pune la cale un complot în scopul asasinării lui; absurditatea acestei născociri a fost de îndată dezvăluită de propriii săi magistraţi. Care era în realitate crima săvîrşită de secţiile din Franţa ale Internaţionalei? Aceea de a fi declarat sus şi tare poporului francez: a lua parte la plebiscit înseamnă a vota pentru despotism în interiorul ţării şi pentru război în afara ei. Şi, într-adevăr, lor li se datoreşte faptul că, în toate oraşele mari, în toate centrele industriale ale Franţei, clasa muncitoare s-a ridicat ca un singur om pentru a respinge plebiscitul. Din nefericire, voturile muncitorilor au fost covîrşite de ignoranţa profundă a districtelor rurale. Bursele, guvernele statelor europene, clasele dominante şi presa din aproape întreaga Europă au salutat plebiscitul ca pe o victorie strălucită repurtată de împăratul Franţei asupra clasei muncitoare franceze; în realitate însă, plebiscitul a fost semnalul pentru uciderea nu a unui singur om, ci a unor popoare întregi.
Complotul războinic din iulie 1870 nu este decît o ediţie îmbunătăţită a loviturii de stat din decembrie 1851. La prima vedere, acest lucru părea atît de stupid, încît Franţa nu voia să ia în serios zvonurile despre război. Ea dădea mai curînd crezare deputatului2), care vedea în discursurile războinice ale miniştrilor o simplă manevră de bursă. Cînd, la 15 iulie, războiul a fost în cele din urmă anunţat în mod oficial Corpului legislativ, întreaga opoziţie a refuzat să aprobe cheltuielile preliminare; pînă şi Thiers a înfierat războiul ca fiind „detestabil“; toate ziarele independente din Paris l-au condamnat şi, lucru curios, presa din provincie li s-a alăturat aproape fără excepţie.
Între timp, membrii din Paris ai Internaţionalei se puseseră din nou pe lucru. În numărul din 12 iulie al ziarului „Réveil“[N275] au publicat manifestul lor „Către muncitorii tuturor naţiunilor“, în care se spunea:
„Sub pretextul apărării echilibrului european şi a onoarei naţionale, ambiţia politică ameninţă din nou pacea lumii. Muncitori francezi, germani şi spanioli! Să ne unim glasurile într-un strigăt general de indignare împotriva războiului! Un război pentru o chestiune de predominare sau pentru interesele unei dinastii oarecare nu poate apărea în ochii muncitorilor decît ca o nebunie criminală. Noi, cei care avem nevoie de pace şi de muncă, protestăm cu vehemenţă împotriva chemărilor la război ale celor care se răscumpără de la „tributul de sînge“ şi nu văd în nenorocirea publică decît o sursă de noi speculaţii!... Fraţi din Germania! Sciziunea din rîndurile noastre nu ar avea ca urmare decît triumful deplin al despotismului pe ambele maluri ale Rinului... Muncitori din toate ţările! Oricare ar fi momentul de faţă rezultatul eforturilor noastre comune, noi, membrii Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, pentru care nu există nici un fel de graniţe statale, vă trimitem drept chezăşie a solidarităţii noastre de nezdruncinat urările de bine şi salutul muncitorilor din Franţa“.
Acestui manifest al secţiilor noastre din Paris i-au urmat numeroase apeluri franceze, dintre care nu putem cita aici decît unul singur, aparţinînd secţiei de la Neuilly-sur-Seine şi publicat în ziarul „Marseillaise“[N276] din 22 iulie:
„Este oare acest război un război drept? Nu! Este oare acesta un război naţional? Nu! Acesta este un război exclusiv dinastic. În numele dreptăţii, al democraţiei, al adevăratelor interese ale Franţei, ne alăturăm fără rezervă şi cu hotărîre protestelor Internaţionalei împotriva războiului“.
Aceste proteste exprimau adevăratele sentimente ale muncitorilor francezi, după cum a dovedit-o limpede o întîmplare caracteristică survenită curînd după aceea. Cînd banda „10 decembrie“, organizată în timpul preşedinţiei lui Ludovic Bonaparte, a fost deghizată în bluze de muncitori şi trimisă pe străzile Parisului pentru ca prin dansuri războinice indiene să aţîţe febra războinică, adevăraţii muncitori din suburbii i-au răspuns prin demonstraţii pentru pace atît de impunătoare, încît prefectul poliţiei, Pietri, a socotit oportun să pună pe loc capăt oricăror altor demonstraţii de stradă, pretextînd că populaţia leală a Parisului şi-a manifestat îndeajuns patriotismul îndelung reţinut şi inepuizabilul său entuziasm războinic.
Oricare ar fi sfîrşitul războiului lui Ludovic Bonaparte împotriva Prusiei, clopotele de înmormîntare a celui de-al doilea Imperiu au şi sunat la Paris. Cel de-al doilea Imperiu se va sfîrşi aşa cum a început: printr-o parodie. Să nu uităm însă că tocmai guvernele şi clasele dominante din Europa au fost acelea care l-au înlesnit lui Ludovic Bonaparte să joace timp de 18 ani sinistra farsă a Imperiului restaurat.
În ceea ce priveşte Germania, ea duce un război de apărare. Dar cine a adus Germania în situaţia de a fi nevoită să se apere? Cine i-a dat lui Ludovic Bonaparte posibilitatea de a purta război împotriva Germaniei? Prusia! Bismarck a fost acela care a conspirat cu acelaşi Ludovic Bonaparte pentru a înăbuşi opoziţia poporului în interiorul Prusiei şi a da Germania pe mîna dinastiei Hohenzollern. Dacă bătălia de la Sadova[N277] ar fi fost pierdută în loc de a fi cîştigată, Germania ar fi fost inundată de batalioane franceze ca aliate ale Prusiei. După victorie s-a gîndit oare Prusia, fie şi numai o singură clipă, să opună Franţei îngenuncheate o Germanie liberă? Dimpotrivă! Ea a menţinut cu grijă splendorile proprii vechiului ei sistem, la care a adăugat toate tertipurile celui de-al doilea Imperiu, despotismul lui real şi falsa lui democraţie, trucurile lui politice şi escrocheriile lui financiare, frazeologia lui grandilocventă şi josnicele lui scamatorii de bîlci. Regimul bonapartist, care pînă atunci înflorise numai pe unul din malurile Rinului, îşi găsise astfel replica pe malul celălalt. Şi, de vreme ce lucrurile se prezentau aşa, putea oare rezulta de aici altceva decît un război?
Dacă clasa muncitoare germană va permite ca actualul război să-şi piardă caracterul lui strict de apărare şi să degenereze într-un război împotriva poporului francez, atunci şi victoria şi înfrîngerea vor fi deopotrivă de dezastruoase. Toate nenorocirile care s-au abătut asupra Germaniei după aşa-zisul război de eliberare se vor abate din nou cu şi mai mare violenţă.
Principiile Internaţionalei sînt însă prea răspîndite şi prea adînc înrădăcinate în rîndurile clasei muncitoare germane pentru ca să ne temem de un deznodămînt atît de trist. Glasul muncitorilor francezi a găsit ecou în Germania. O adunare muncitorească de masă ţinută la 16 iulie la Braunschweig s-a declarat întru totul de acord cu manifestul de la Paris, a respins orice gînd de vrajbă naţională faţă de Franţa şi a adoptat o rezoluţie în care se spune:
„Sîntem adversarii oricăror războaie, dar înainte de toate ai războaielor dinastice... Cu adîncă mîhnire şi durere ne vedem tîrîţi într-un război de apărare ca într-o pacoste inevitabilă; totodată facem însă apel la întreaga clasă muncitoare din Germania să facă imposibilă repetarea unei calamităţi sociale atît de îngrozitoare, revendicînd pentru popoare dreptul de a hotărî ele însele în problema războiului şi păcii, făcîndu-le astfel stăpîne pe propria lor soartă“.
La Chemnitz, o adunare de delegaţi reprezentînd 50.000 de muncitori saxoni a votat în unanimitate următoarea rezoluţie:
„În numele democraţiei germane, şi îndeosebi în numele muncitorilor din partidul social-democrat, declarăm că actualul război este un război exclusiv dinastic... Strîngem cu bucurie mîna frăţească pe care ne-au întins-o muncitorii francezi. Păstrînd vie în minte lozinca Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“, nu vom uita niciodată că muncitorii din toate ţările sînt prietenii noştri, iar despoţii din toate ţările - duşmanii noştri“[N278].
Secţia din Berlin a Internaţionalei a răspuns şi ea la manifestul de la Paris:
„Ne alăturăm cu trup şi suflet protestului vostru... Făgăduim solemn că nici sunetul goarnelor, nici bubuitul tunurilor, nici victoria sau înfrîngerea nu ne vor abate de la opera noastră comună - unirea muncitorilor din toate ţările“3).
Îndărătul acestei lupte, care echivalează cu o sinucidere, pîndeşte figura sinistră a Rusiei. Faptul că semnalul pentru actualul război a fost dat tocmai în momentul cînd guvernul rus şi-a terminat construcţia căilor ferate, de o mare importanţă strategică pentru el, şi a început să concentreze trupe în direcţia Prutului este de rău augur. Deşi germanii pot conta, şi pe bună dreptate, pe simpatii într-un război de apărare împotriva unui atac bonapartist, ei le-ar pierde de îndată ce ar permite guvernului german să ceară ajutorul cazacilor sau chiar numai să-l accepte. Germanii ar trebui să-şi amintească că după războiul de independenţă împotriva lui Napoleon I Germania a zăcut neputincioasă timp de decenii întregi la picioarele ţarului.
Clasa muncitoare engleză întinde o mînă frăţească atît muncitorilor francezi cît şi celor germani. Ea este ferm convinsă că, oricare ar fi sfîrşitul odiosului război iminent, alianţa muncitorilor din toate ţările va stîrpi în cele din urmă războiul. În timp ce Franţa oficială şi Germania oficială se aruncă într-o luptă fratricidă, muncitorii francezi şi cei germani îşi trimit unii altora mesaje de pace şi prietenie. Chiar şi numai acest fapt măreţ, fără seamăn în istorie, deschide perspectiva unui viitor luminos. El dovedeşte că, în opoziţie cu vechea societate, cu mizeria ei economică şi demenţa ei politică, se naşte o societate nouă, al cărei principiu internaţional va fi pacea, pentru că toate naţiunile vor avea unul şi acelaşi stăpîn - munca!
Deschizătorul de drum al acestei societăţi noi este Asociaţia Internaţională a Muncitorilor4).
Consiliul General |
||
|
Applegarth, Robert |
Lintern, W. |
Pfänder |
Secretari corespondenţi |
|
Eugène Dupont - pentru Franţa |
256, High Holborn, London, Western Central
23 iulie 1870
Scris de K. Marx între 19 şi 23 iulie 1870
Publicat în foaie volantă în limba engleză în iulie 1870, precum şi în limbile germană, franceză şi rusă în foi volante şi în presa periodică în august-septembrie 1870
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 3-8
Nota red. Editurii Politice
1). Vezi volumul de faţă, p. 331-332. - Nota red. Editurii Politice
2). Jules Favre. - Nota red. Editurii Politice
3). În ediţia din 1870 urmează: Aşa va fi! - Nota red. Editurii Politice
4). În ediţia din 1870 această frază lipseşte. - Nota red. Editurii politice
[N273]. „Prima Adresă a Consiliului General al Asociaţiei Internaționale a Muncitorilor cu privire la războiul franco-prusian“ („The General Council of the International Working-Men's Association on the war“) a fost scrisă de K Marx între 19 şi 23 iulie 1870. La 19 iulie 1870, dată la care a început războiul franco-prusian, Consiliul General l-a însărcinat pe Marx să elaboreze o adresă în legătură cu acest război; Adresa a fost adoptată de Comitetul permanent al Consiliului General la 23 iulie şi ulterior aprobata în unanimitate la şedinţa din 26 iulie 1870 a Consiliului. Prima oară, ea a apărut în publicaţia londoneză „The Pall Mall Gazette“ nr. 1702 din 28 iulie 1870, iar cîteva zile mai tîrziu a apărut sub formă de foaie volantă intr-un tiraj de 1.000 de exemplare. Adresa a mai fost reprodusă integral sau parţial de o serie întreagă de ziare engleze din provincie. Ziarul „Times“, la a cărui redacţie a fost trimisă Adresa, a refuzat s-o publice.
Întrucît prima ediţie a Adresei s-a epuizat repede, iar tirajul era departe de a satisface cererea, la 2 august 1870 Consiliul General a hotărît să scoată un tiraj suplimentar de 1.000 de exemplare. În septembrie 1870, prima Adresă a fost retipărită în limba engleză împreună cu o a doua Adresă a Consiliului General cu privire la războiul franco-prusian; în această ediţie Marx a corectat în textul primei Adrese unele greşeli de tipar apărute în ediţia întîi.
La 9 august, Consiliul General a numit o comisie care a primit sarcina să traducă prima Adresă în limbile germană şi franceză şi să o difuzeze. Din comisie făceau parte : Marx, Jung, Serrailler şi Eccarius. În limba germană, Adresa a fost publicată pentru prima oară la Leipzig în „Der Volksstaat“ nr. 63 din 7 august 1870, în traducerea lui W. Liebknecht. Primind textul german al Adresei, Marx l-a schimbat complet, traducînd din nou mai bine de jumătate din text. În această nouă traducere germană, Adresa a apărut la Geneva în revista „Der Vorbote“;, nr. 8 din august 1870, precum şi sub formă de foaie volantă. În 1891, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de proclamarea Comunei din Paris, F. Engels a publicat prima şî cea de-a doua Adresă a Consiliului General în ediţia germană a „Războiului civil din Franţa“, scoasă la Berlin de editura ziarului „Vorwärts“. Pentru această ediţie, traducerea primei şi celei de-a doua Adrese a fost făcută de Louise Kautsky, sub îndrumarea lui Engels.
În limba franceză, Adresa a fost publicată în august 1870 în „L'Egalité“, iar la 7 august 1870 în „L'Internationale“ nr. 82 şi în „Le Mirabeau“ nr. 55. Adresa a apărut şi sub formă de foaie volantă în limba franceză în traducerea făcută de comisia numită de Consiliul General.
În limba rusă prima Adresă a fost publicată pentru prima oară în august-septembrie 1870 în „Narodnoe Delo“ nr. 6-7 din august-septembrie 1870 la Geneve; în 1905 prima şi ce-a de-a doua Adresă au apărut în „Războiul civil din Franţa“, editat sub îngrijirea lui V. I. Lenin în 1891. Ulterior, cele două Adrese cu privire la războiul franco-prusian au fost publicate de mai multe ori în limba rusă împreună cu textul „Războiul civil din Franţa“. Ediţia de faţă are la bază ediţia germană din 1891. Cele două citate din „Manifestul constitutiv“ se abat întrucîtva de la traducerea făcută de Marx în 1864 (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 5-14). Abaterile de la prima ediţie germană din 1870, care se referă la conţinut, au fost date în note de subsol. Menţionările şi semnăturile membrilor Consiliului General sînt reproduse după foaia volantă din 1870 apărută in limba engleză. Întrucît adresa este cunoscută cititorilor germani sub titlul dat de Engels în 1891, o publicăm şi noi sub acest titlu. - Nota red. Editurii Politice (nota 273, vol. 1)
[N274]. În mai 1870, încercînd să consolideze regimul celui de-al doilea imperiu, care se clătina şi care stîrnise nemulţumirea păturilor largi ale populaţiei, guvernul lui Napoleon al III-lea a organizat un plebiscit. Chestiunile puse la vot erau formulate în aşa fel, încît nu se putea ca, exprimîndu-ţi dezaprobarea faţă de politica celui de-al doilea imperiu, să nu te pronunţi şi împotriva oricăror reforme democratice. În pofida acestor manevre demagogice, plebiscitul a arătat creşterea forţelor care se opuneau guvernului: 1.500.000 de voturi au fost împotriva guvernului, 1.900.000 de persoane s-au abţinut de la vot. În timpul pregătirii plebiscitului, guvernul a organizat o vastă campanie de represiuni împotriva mişcării muncitoreşti, a recurs pe scară largă la calomnierea organizaţiilor muncitoreşti, denaturîndu-le scopurile pentru a speria păturile de mijloc cu „pericolul roşu“.
Federaţia din Paris a Internaţionalei (Les sections parisiennes fédérées de l'Internationale) şi Camera federală a asociaţiilor muncitoreşti din Paris (Chambre fédérale des Sociétés ouvrières) au publicat la 24 aprilie 1870 un manifest în care demascau plebiscitul ca o manevră bonapartistă şi chemau muncitorii să se abţină de la vot. În ajunul plebiscitului, membrii Federaţiei din Paris au fost arestaţi sub învinuirea născocită de poliţie de a fi pus la cale un complot cu scopul de a-l asasina pe Napoleon al III-lea; guvernul a folosit această acuzaţie pentru a organiza în diferite oraşe ale Franţei o largă campanie de persecuţii şi prigoane împotriva membrilor Internaţionalei. La procesul membrilor Federaţiei din Paris care a avut loc între 22 iunie şi 5 iulie 1870 a fost demascată întreaga falsitate a acuzaţiei de complot; totuşi, o serie de membri din Franţa ai Internaţionalei au fost condamnaţi la închisoare de tribunalele bonapartiste numai pentru că făceau parte din Asociaţia Internaţională a Muncitorilor.
Persecutarea Internaţionalei în Franţa a provocat proteste în masă din partea clasei muncitoare. - Nota red. Editurii Politice (nota 274, vol. 1)
[N275]. „Le Réveil“ - săptămînal, iar din mai 1869 cotidian francez, organ de presă al republicanilor de stînga; a apărut sub redacţia lui Delescluze la Paris din iulie 1868 pînă în ianuarie 1871. Din octombrie 1870 s-a pronunţat împotriva guvernului apărării naţionale. - Nota red. Editurii Politice (nota 275, vol. 1)
[N276]. „La Maiseillaise“ - cotidian francez, organ de presă al republicanilor de stînga; a apărut la Paris din decembrie 1869 pînă în septembrie 1870. Ziarul publica materiale despre activitatea Internaţionalei şi despre mişcarea muncitorească. - Nota red. Editurii Politice (nota 276, vol. 1)
[N277]. Bătălia de la Sadova, cunoscută şi sub numele de bătălia de la Königgrätz (Hradec-Králové) - a avut loc la 3 iulie 1866, fiind bătălia decisivă din timpul războiului austro-prusian din 1866, care s-a încheiat cu victoria Prusiei asupra Austriei. - Nota red. Editurii Politice (nota 277, vol. 1)
[N278]. Adunările muncitoreşti convocate la 16 iulie la Braunschweig şi la 17iulie 1870 la Chemnitz de către conducerea Partidului muncitoresc social-democrat german (al eisenachienilor) au constituit manifestări de protest ale clasei muncitoare împotriva politicii expansioniste a claselor guvernante.
Marx citează rezoluţia adunării din 16 iulie 1870 de la Braunschweig după nr. 58 din 20 iulie 1870 al ziarului „Volksstaat“. - Nota red. Editurii Politice (nota 278, vol. 1)