Metoda folosită în „Capitalul“ a fost prea puţin înţeleasă, dovadă părerile contradictorii exprimate asupra ei.
Astfel, „Revue Positiviste“[2] din Paris îmi reproşează, pe de o parte, că tratez economia politică în mod metafizic, iar pe de altă parte - ghiciţi ce! - că mă limitez la o simplă disecare critică a ceea ce e dat, în loc să dau reţete (comtiste?) pentru bucătăria ordinară a viitorului. În ceea ce priveşte reproşul de tratare metafizică, profesorul Sieber face următoarea remarcă:
„În ceea ce priveşte teoria propriu-zisă, metoda lui Marx este metoda deductivă a întregii şcoli engleze, metodă ale cărei avantaje şi dezavnataje sînt comune celor mai mari economişti teoreticieni“[3].
D-l M. Block - „Les théoreticiens du socialisme en Allemagne“. Extrait du «Journal des Economistes», juillet et août 1872“ - descoperă că metoda mea este analitică şi spune printre altele:
„Par cet ouvrage M. Marx se classe parmi les esprits analytiques les plus eminents“[4].
Recenzenţii germani ţipă, fireşte, că e sofistică hegeliană. „Вестникъ Европъ“ din Petersburg, într-un articol consacrat exclusiv metodei folosite în „Capitalul“ (numărul din mai 1872, p. 427-436), apreciază că metoda mea de cercetare este riguros realistă, dar că metoda de expunere este, din nefericire, dialectică - germană. El spune:
„La prima vedere, dacă ar fi să judecăm după forma exterioară a expunerii. Marx este cel mai mare filozof idealist, şi anume în sensul „german“, adică în sensul rău al cuvîntului. În fapt însă el este infinit mai realist decît toţi predecesorii săi în domeniul criticii economice... El nu poate fi considerat în nici un caz idealist“.
Cel mai bun răspuns pe care-l pot da autorului[5], sînt cîteva extrase din propria sa critică, care, în plus, ar putea să-i intereseze pe unii dintre cititorii mei cărora originalul rus le este inaccesibil.
După ce dă un citat din prefaţa mea la „Contribuţii la critica economiei politice“, Berlin 1859, p. IV-VII[6]), în care am expus baza materialistă a metodei mele, autorul continuă:
„Pentru Marx important este un singur lucru: să descopere legea fenomenelor pe care le cercetează. Dar pe el îl interesează nu numai legea care guvernează aceste fenomene, atîta timp cît ele au o formă anumită şi se află într-o corelaţie pe care el o observă într-o perioadei dată. Pe el îl interesează în primul rînd legea schimbării lor, a dezvoltării lor, adică trecerea dintr-o formă în alta, dintr-un sistem de corelaţii în altul. Din momentul în care a descoperit această lege, el analizează amănunţit efectele prin care aceasta se manifestă în viaţa socială... Aşadar Marx se preocupă de un singur lucru: să demonstreze, printr-o riguroasă analiză ştiinţifică, necesitatea unor anumite sisteme de relaţii sociale şi să constate în mod cît mai exact cu putinţă faptele care-i servesc drept puncte de plecare şi puncte de sprijin. Estc absolut suficient dacă o dată cu necesitatea ordinii actuale el demonstrează şi necesitatea unei alte ordini, precum şi inevitabilitatea trecerii de la prima la cea de-a doua, indiferent dacă oamenii cred sau nu cred acest lucru, dacă sînt sau nu sînt conştienţi de acest lucru. Pentru Marx mişcarea socială este un proces istoric - natural, guvernat de legi care nu numai că sînt independente de voinţa, de conştiinţa şi de intenţiile oamenilor, ci, chiar determină voinţa, conştiinţa şi intenţiile oamenilor... Dacă elementul conştient joacă în istoria culturii un rol atît de subordonat, se înţelege de la sine că critica, al cărei obiect îl constituie însăşi cultura, poate mai puţin decît orice altceva să aibă la bază o formă a conştiinţei sau un rezultat al ei. Aceasta înseamnă că nu ideea, ci numai fenomenul exterior poate să-i servească drept punct de plecare. Critica va compara şi va confrunta un fapt nu cu ideea, ci cu alt fapt. Pentru ea important este numai ca ambele fapte să fie analizate cu maximum de precizie posibilă şi ca ele să constituie într-adevăr unul faţă de celălalt trepte de dezvoltare diferite; în primul rînd este important să se analizeze cu aceeaşi precizie ordinea, succesiunea şi conexiunea acestor trepte de dezvoltare. Dar, se va spune, legile generale ale vieţii economice sînt aceleaşi, indiferent dacă sînt aplicate la prezent sau la trecut. Tocmai acest lucru este contestat de Marx. El consideră că asemenea legi abstracte nu există... Dimpotrivă, după părerea lui, fiecare perioadă istorică are legile ei proprii... Dar de îndată ce viaţa a depăşit o perioadă de dezvoltare dată, de îndată ce ea a trecut dintr-un stadiu dat într-altul, ea începe să fie guvernată de alte legi. Într-un cuvînt, viaţa economică prezintă, în acest caz, un fenomen absolut analog celor pe care le întîlnim în categorii de fenomene biologice... Vechii economişti îşi făceau o idee greşită despre natura legilor economice atunci cînd le asemuiau cu legile fizicii şi ale chimiei... O analiză mai profundă a fenomenelor a dovedit că organismele sociale se deosebesc unele de altele tot atît de profund cum se deosebesc organismele vegetale de cele animale... Mai mult, dată fiind structura diferită a acestor organisme sociale, caracterul eterogen al organelor lor, deosebirea în ceea ce priveşte condiţiile în care aceste organisme trebuie să funcţioneze etc. unul şi acelaşi fenomen se supune unor legi absolut diferite. Marx contestă, de pildă, că legea populaţiei este aceeaşi în toate timpurile şi în toate locurile. Dimpotrivă, el afirmă că fiecare treaptă de dezvoltare îşi are o lege a populaţiei proprie... În funcţie de deosebirile între nivelurile de dezvoltare ale forţei productive se schimbă relaţiile şi legile care o guvernează. Propunîndu-şi, aşadar, să analizeze şi să explice din acest punct de vedere orînduirea economică capitalistă, Marx nu face decît să formuleze în mod strict ştiinţific ţelul pe care trebuie să-l urmărească orice analiză riguroasă a vieţii economice... Valoarea ştiinţifică a unei astfel de cercetări constă în explicarea legilor speciale care guvernează naşterea, existenţa, dezvoltarea şi moartea unui organism social dat şi înlocuirea lui cu un altul, superior. Iar lucrarea lui Marx are într-adevăr o asemenea valoare“.
Prezentînd atît de exact ceea ce el numeşte metoda mea, şi atît de binevoitor felul cum eu o aplic, ce altceva prezintă autorul dacă nu metoda dialectică?
Fireşte, metoda de expunere trebuie să se deosebească, formal, de metoda de cercetare. Cercetarea trebuie să-şi însuşească materialul în amănunt, să analizeze diferitele lui forme de dezvoltare şi să descopere legătura lor internă. Abia după ce această muncă a fost încheiată, mişcarea reală poate fi descrisă în mod corespunzător. Dacă acest lucru reuşeşte şi viaţa materialului îşi găseşte o reflectare ideală, ar putea să se pară că avem de-a face cu o construcţie apriorică.
Metoda mea dialectică este - în ceea ce priveşte baza ei - nu numai diferită de cea a lui Hegel, ci este exact opusul ei. Pentru Hegel, procesul gîndirii, pe care, sub denumirea de idee, el îl transformă chiar într-un subiect de sine stătător, este demiurgul realului, care nu constituie decît forma de manifestare exterioară a acestuia. La mine, dimpotrivă, idealul nu este nimic altceva decît materialul transpus şi tradus în capul omului.
Latura mistificatoare a dialecticii hegeliene am criticat-o acum aproape 30 de ani, într-o vreme cînd aceasta era încă la modă. Dar tocmai în timp ce lucram la primul volum al „Capitalului“, epigonii[7] ţîfnoşi, aroganţi şi mediocri, care dau astăzi tonul în lumea cultă a Germaniei, şi-au luat obiceiul de a-l trata pe Hegel aşa cum pe vremea lui Lessing bunul Moses Mendelssohn l-a tratat pe Spinoza, şi anume ca pe un „cîine mort“. De aceea m-am declarat deschis discipol al acestui mare gînditor şi, în capitolul despre teoria valorii, am cochetat chiar, pe alocuri, cu modul de exprimare specific lui Hegel. Mistificarea dialecticii de către Hegel n-a împiedicat totuşi ca el să fie acela care să facă pentru prima oară o expunere atotcuprinzătoare şi conştientă a formelor ei generale de mişcare. La Hegel dialectica este aşezată pe cap. Ea trebuie aşezată pe picioare, pentru a descoperi sub învelişul mistic sîmburele raţional.
În forma ei mistificată, dialectica a devenit o modă în Germania, deoarece se părea că ea proslăveşte starea de lucruri existentă. În forma ei raţională, dialectica inspiră burgheziei şi ideologilor ei doctrinari indignare şi oroare, pentru că în înţelegerea pozitivă a realităţii existente ea include totodată înţelegerea negării acestei realităţi, a pieirii ei necesare, pentru că ea priveşte fiecare formă realizată în mişcare, adică şi sub aspectul ei trecător, pentru că nimic nu-i poate impune, pentru că prin esenţă ea este critică şi revoluţionară.
Mişcarea plină de contradicţii a societăţii capitaliste este simţită de burghezul practic în modul cel mai palpabil prin oscilaţiile ciclului periodic pe care-l parcurge industria modernă, oscilaţii al căror punct culminant este criza generală. Deşi se mai află încă în stadiu incipient, criza se apropie din nou, şi prin vastitatea cîmpului ei de acţiune ca şi prin intensitatea efectelor sale, ea va băga dialectica chiar şi în capetele norocoşilor profitori ai sfîntului imperiu pruso-german de dată recentă.
Londra, 24 ianuarie 1873 Karl Marx
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 25-28 - Nota red. Editurii Politice
[1]. În ediţia a IV-a germană a volumului I al „Capitalului" (1890) primele patru paragrafe din această prefaţă au fost omise. - Nota red. Editurii Politice
[2]. Este vorba de publicaţia „La philosophie positive Revue", care a apărut la Paris în 1867-1883. În numărul 3 pe noiembrie-decembrie 1868 al revistei a fost publicată o scurtă recenzie la volumul I al „Capitalului", scrisă de Feder von De Roberty, adept al filozofiei pozitiviste a lui August Comte. - Nota red. Editurii Politice
[3]. N. Ziber. „Teoria valorii şi capitalului a lui D. Ricardo, în legătură cu completările şi lămuririle aduse ei ulterior". Kiev, 1871, p. 170. - Nota red. Editurii Politice
[4]. - „Această lucrare îl situează pe d-l Marx printre cei mai eminenţi gînditori cu spirit analitic“. - Nota trad. Editurii Politice
[5]. I. I. Kaufman. - Nota red. Editurii Politice
[6]. Vezi volumul de faţă, p. 312-316. - Nota red. Editurii Politice
[7]. Este vorba de filozofii burghezi germani Büchner, Lange, Dühring, Fechner şi alţii. - Nota red. Editurii Politice