Aşadar, la ce se reduce acumularea primitivă a capitalului, adică geneza lui istorică? În măsura în care nu este transformare directă a sclavilor şi a şerbilor în muncitori salariaţi, prin urmare simplă schimbare de formă, ea nu înseamnă decît exproprierea producătorilor nemijlociţi, adică desfiinţarea proprietăţii private, bazate pe munca proprie.
Proprietatea privată, ca opus al proprietăţii colective, sociale nu există decît acolo unde mijloacele de muncă şi condiţiile exterioare ale muncii aparţin unor persoane particulare. Dar în funcţie de faptul că aceste persoane particulare sînt muncitori sau nonmuncitori, se schimbă însuşi caracterul proprietăţii private. Nenumăratele nuanţe pe care ea le prezintă la prima vedere, nu reflectă decît stările intermediare aflate între aceste două extreme.
Proprietatea privată a muncitorului asupra mijloacelor sale de producţie este baza micii producţii, iar mica producţie este o condiţie necesară pentru dezvoltarea producţiei sociale şi a individualităţii libere a muncitorului însuşi. E drept că acest mod de producţie se întîlneşte şi în sclavagism şi în feudalism, precum şi în alte relaţii de dependenţă personală. Dar el nu înfloreşte, nu-şi desfăşoară toată energia, nu-şi cucereşte forma clasică adecvată decît acolo unde muncitorul este proprietar privat liber al condiţiilor sale de muncă, folosite de el însuşi, acolo unde ţăranul este proprietar al ogorului pe care îl cultivă, iar meseriaşul proprietar al uneltelor pe care le mînuieşte cu virtuozitate.
Acest mod de producţie presupune fărîmiţarea pămîntului şi a celorlalte mijloace de producţie. El exclude atît concentrarea acestora din urmă, cît şi cooperarea, diviziunea muncii în cadrul aceluiaşi proces de producţie, dominarea şi reglementarea socială a naturii, dezvoltarea liberă a forţelor de producţie sociale. El nu este compatibil decît cu limitele naturale, înguste, ale producţiei şi ale societăţii. Tendinţa de a-l eterniza echivalează, după cum just remarcă Pecqueur, cu tendinţa de „a decreta mediocritatea generală“[1]. Pe o anumită treaptă de dezvoltare el produce mijloace materiale ale propriei sale distrugeri. Din acest moment în societate încep să se agite forţe şi pasiuni care se simt încătuşate de el. Acest mod de producţie trebuie desfiinţat. Desfiinţarea lui, transformarea mijloacelor de producţie individuale şi fărîmiţate în mijloace de producţie socialmente concentrate, prin urmare a proprietăţii minuscule a multora într-o uriaşă proprietate a cîtorva, exproprierea pămîntului maselor populare largi, exproprierii mijloacelor lor de subzistenţă şi uneltelor lor de muncă, această îngrozitoare şi anevoioasă expropriere a maselor populare constituie preistoria capitalului. Ea cuprinde o serie întreagă de metode violente, dintre care am menţionat mai sus numai pe cele mai importante, care au făcut epocă, ca metode ale acumulării primitive a capitalului. Exproprierea producătorilor nemijlociţi se face cu vandalismul cel mai necruţător şi sub impulsul patimilor celor mai infame, mai murdare, mai meschine şi mai odioase. Proprietatea privată, dobîndită prin muncă proprie şi bazată, ca să zicem aşa, pe contopirea muncitorului individual, independent, cu condiţiile sale de muncă, este înlăturată de proprietatea privată capitalistă, bazată pe exploatarea muncii altuia, dar libere din punct de vedere formal[2].
Cînd acest proces de transformare a destrămat în profunzime şi în amploare societatea veche, cînd muncitorii au fost transformaţi în proletari, iar condiţiile lor de muncă în capital, cînd modul de producţie capitalist stă pe propriile sale picioare, atunci socializarea ulterioară a muncii, transformarea ulterioară a pămîntului şi a celorlalte mijloace de producţie în mijloace de producţie exploatate pe scară socială, prin urmare în mijloace de producţie comune, şi legat de aceasta exproprierea ulterioară a proprietarilor privaţi, capătă o formă nouă. Cel ce urmează să fie expropriat acum nu mai este muncitorul care lucrează independent, ci capitalistul care exploatează un număr mare de muncitori.
Această expropriere se înfăptuieşte prin jocul legilor imanente ale producţiei capitaliste însăşi, prin centralizarea capitalurilor. Un capitalist răpune un număr mare de alţi capitalişti. Mînă în mînă cu această centralizare, adică cu exproprierea unui număr mare de capitalişti de către un număr mic, se dezvoltă pe o scară mereu crescîndă cooperarea în procesul muncii, aplicarea tehnică conştientă a ştiinţei, exploatarea sistematică a pămîntului, transformarea mijloacelor de muncă în mijloace de muncă ce nu pot fi folosite decît în comun, economisirea tuturor mijloacelor de producţie prin întrebuinţarea lor ca mijloace de producţie pentru o muncă socială combinată, atragerea tuturor popoarelor în orbita pieţei mondiale şi prin aceasta caracterul internaţional al regimului capitalist. O dată cu micşorarea continuă a numărului magnaţilor capitalului, care uzurpă şi monopolizează toate avantajele acestui proces de transformare, creşte mizeria, asuprirea, înrobirea, degradarea, exploatarea, dar şi revolta clasei muncitoare, al cărei număr sporeşte neîncetat şi care este educată, unită şi organizată prin însuşi mecanismul procesului de producţie capitalist. Monopolul capitalului devine o cătuşe pentru modul de producţie care a înflorit o dată cu el şi prin el. Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un punct la care devin incompatibile cu învelişul lor capitalist. Acesta este sfărîmat. Proprietăţii private capitaliste i-a sunat ceasul. Expropriatorii sînt expropriaţi.
Modul de însuşire capitalist, care rezultă din modul de producţie capitalist, deci, proprietatea privată capitalistă, este prima negaţie a proprietăţii private individuale, bazată pe munca proprie. Dar producţia capitalistă generează cu necesitatea unui proces natural propria ei negare. Aceasta este negarea negaţiei. Ea nu restabileşte proprietatea privată, ci proprietatea individuală, dar pe baza realizărilor erei capitaliste: a cooperării, precum şi a proprietăţii comune asupra pămîntului şi asupra mijloacelor de producţie produse însăşi de muncă.
Transformarea proprietăţii private fărîmiţate, bazată pe munca proprie a indivizilor, în proprietate capitalistă este, bineînţeles, un proces mult mai îndelungat, mai greu şi mai anevoios decît transformarea proprietăţii capitaliste, care, de fapt, se bazează deja pe producţia socială, în proprietate socială. Acolo era vorba de exproprierea maselor populare de către un număr restrîns de uzurpatori, aici e vorba de exproprierea unui număr restrîns de uzurpatori de către masele populare[3].
Publicat pentru prima oară în Karl Marx: „Das Kapital“. Kritik der politischen Oekonomie. Erster Band. Buch I: Der Produktionsprocess des Kapitals. Hamburg 1867.
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 764-766. - Nota red. Editurii Politice
[1]. C. Pecqueur. „Théorie nouvelle d'économie sociale et politique“, Paris, 1842, p. 435. - Nota red. Editurii Politice
[2]. „Ne aflăm într-o orînduire socială cu totul nouă..., tindem să separăm orice fel de proprietate de orice fel de muncă“ (Sismondi. „Nouveaux Principes de l'Écon. Polit“, t. II, p. 434). - Nota red. Editurii Politice
[3]. „Progresul industriei, al cărui exponent involuntar şi pasiv este burghezia, înlocuieşte izolarea muncitorilor, izvorîtă din concurenţă, cu unirea lor revoluţionară prin asociere. O dată cu dezvoltarea marii industrii, burgheziei îi fuge, aşadar, de sub picioare însăşi baza pe care ea produce şi-şi însuşeşte produsele. Ea produce deci înainte de toate pe propriii ei gropari. Pieirea ei şi victoria proletariatului sînt deopotrivă de inevitabile... Dintre toate clasele care se opun în zilele noastre burgheziei, numai proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier o dată cu dezvoltarea marii industrii; proletariatul, dimpotrivă, este propriul ei produs. Păturile de mijloc: micul industriaş, micul negustor, meseriaşul, ţăranul, toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de mijloc... ele sînt reacţionare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei“. (Karl Marx şi F. Engels, „Manifest der Kommunistischen Partei“, London 1848, p. 11, 9[4].) - Nota red. Editurii Politice
[4]. Vezi K. Marx şi F. Engels. „Manifestul Partidului Comunist“, Bucureşti, Editura politică, 1962, ediţia a VIII-a, p. 45, 43. - Nota red. Editurii Politice