Să examinăm acum cu toată seriozitatea principalele cazuri de luptă pentru majorarea salariului sau împotriva reducerii lui.
1) Am văzut că valoarea forţei de muncă, sau, ca să folosim o expresie mai răspîndită, valoarea muncii, este determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă, sau de cantitatea de muncă necesară pentru producerea lor. Dacă, deci, într-o ţară dată valoarea mijloacelor de subzistenţă pe care în medie le consumă zilnic un muncitor reprezintă 6 ore de muncă, exprimate în 3 şilingi, muncitorul trebuie să lucreze 6 ore pe zi pentru a produce echivalentul întreţinerii sale zilnice. Dacă întreaga zi de muncă este de 12 ore, capitalistul, plătindu-i muncitorului 3 şilingi, îi plăteşte valoarea muncii sale. Jumătate din ziua de muncă constă din muncă neplătită, iar rata profitului este de 100%. Dar să presupunem acum că, în urma unei scăderi a productivităţii, pentru a produce, să zicem, aceeaşi cantitate de produse agricole este nevoie de mai multă muncă, astfel încît preţul mijloacelor de subzistenţă pe care în medie la consumă zilnic muncitorul se ridică de la 3 la 4 şilingi. În acest caz, valoarea muncii creşte cu 1/3, sau cu 33 1/3 %. Pentru a produce echivalentul întreţinerii zilnice a muncitorului, corespunzător nivelului său de trai anterior, este nevoie de 8 ore de muncă. Deci supramunca scade de la 6 la 4 ore, iar rata profitului se reduce de la 100% la 50%. Cerînd însă o majorare a salariului, muncitorul nu cere decît să i se plătească valoarea sporită a muncii sale, întocmai ca oricare alt vînzător al vreunei mărfi, care, de îndată ce costul mărfii sale a crescut, luptă pentru a i se plăti valoarea sporită a mărfii sale. Dacă salariul nu se urcă sau nu se urcă în măsură suficientă pentru a compensa valoarea sporită a mijloacelor de subzistenţă, preţul muncii scade sub valoarea muncii, iar nivelul de trai al muncitorului scade.
Dar poate surveni o schimbare şi în sens invers. Ca urmare a creşterii productivităţii muncii, preţul aceleiaşi cantităţi de mijloace de subzistenţă pe care în medie le consumă zilnic muncitorul poate să scadă de la 3 la 2 şilingi, adică pentru reproducerea echivalentului valorii mijloacelor de subzistenţă consumate zilnic vor fi necesare numai 4 ore din ziua de muncă în loc de 6 ore. Acum muncitorul poate cumpăra cu 2 şilingi tot atîtea mijloace de subzistenţă cîte putea cumpăra înainte cu 3 şilingi. Valoarea muncii ar fi scăzut efectiv, dar cu toată această valoare micşorată, muncitorul ar dispune de aceeaşi cantitate de mijloace de subzistenţă ca şi mai înainte. În acest caz, profitul ar creşte de la 3 la 4 şilingi, iar rata profitului de la 100% la 200%. Deşi nivelul de trai absolut al muncitorului ar fi rămas acelaşi, salariul său relativ, şi, prin urmare, situaţia lui socială relativă, situaţia lui în comparaţie cu aceea a capitalistului s-ar fi înrăutăţit. Dacă muncitorul se împotriveşte acestei scăderi a salariului relativ, el nu cere decît o anumită parte din rezultatele creşterii forţei productive a propriei sale munci şi nu caută decît să-şi menţină vechea sa situaţie relativă pe scara socială. Astfel, după abrogarea legilor cerealelor, fabricanţii englezi, încălcînd în mod flagrant promisiunile solemne pe care le făcuseră în timpul agitaţiei împotriva acestor legi, au procedat la o reducere generală a salariilor cu 10%. Împotrivirea muncitorilor la început n-a dat nici un rezultat, dar mai tîrziu, ca urmare a unor împrejurări asupra cărora nu mă pot opri aici, cele 10% pierdute au fost recîştigate.
2) Valoarea mijloacelor de subzistenţă, deci şi valoarea muncii, poate rămîne aceeaşi, dar preţul lor în bani poate suferi o schimbare ca urmare a unei schimbări anterioare a valorii banilor.
Datorită descoperirii unor mine mai bogate etc., se poate întîmpla, de pildă, ca producerea a două uncii de aur să nu coste mai multă muncă decît a costat înainte producerea unei singure uncii. În acest caz, valoarea aurului ar scădea la jumătate, sau cu 50%. Valoarea muncii, ca şi valoarea tuturor celorlalte mărfuri, s-ar exprima acum în preţuri în bani de două ori mai mari decît cele anterioare. Douăsprezece ore de muncă, exprimate înainte în 6 şilingi, s-ar exprima acum în 12 şilingi. Dacă salariul muncitorului ar rămîne, ca şi înainte, de 3 şilingi şi nu s-ar ridica la 6 şilingi, preţul în bani al muncii sale ar fi egal numai cu jumătate din valoarea muncii sale, şi nivelul de trai al muncitorului ar scădea extrem de mult. Acest lucru s-ar întîmpla într-o măsură mai mare sau mai mică şi atunci cînd salariul său ar creşte, dar nu în aceeaşi măsură în care a scăzut valoarea aurului. În cazul examinat de noi nu s-a schimbat nimic, nici forţa productivă a muncii, nici cererea şi oferta, nici valoarea mărfurilor. Nu s-a schimbat nimic, în afară de denumirea bănească a acestor valori. A spune că într-un asemenea caz muncitorul nu trebuie să ceară o majorare corespunzătoare a salariului înseamnă a spune că el trebuie să se mulţumească să fie plătit cu denumiri în loc de lucruri. Întreaga istorie de pînă acum dovedeşte că, ori de cîte ori se produce o asemenea depreciere a banilor, capitaliştii se grăbesc să folosească acest prilej oportun pentru a-i trage pe sfoară pe muncitori. O şcoală economică cu numeroşi adepţi afirmă că, în urma descoperirii de noi zăcăminte aurifere, a unei mai bune exploatări a minelor de argint şi a aprovizionării mai ieftine cu mercur, valoarea metalelor nobile ar fi scăzut din nou. Aceasta ar putea explica de ce s-a formulat pretutindeni şi simultan pe continent revendicarea de majorare a salariului.
3) Pînă acum am pornit de la presupunerea că ziua de muncă are anumite limite. Dar ziua de muncă ca atare nu are limite constante. Tendinţa permanentă a capitalului este de a o prelungi pînă la ultima limită fizică posibilă, deoarece, pe măsură ce creşte durata zilei de muncă, creşte şi supramunca, prin urmare şi profitul creat de ea. Cu cît capitalul reuşeşte să prelungească mai mult ziua de muncă, cu atît este mai mare cantitatea de muncă a altuia pe care şi-o însuşeşte. În cursul secolului al XVII-lea, ba chiar şi în primele două treimi ale secolului al XVIII-lea, ziua de muncă de 10 ore era ziua de muncă normală în întreaga Anglie. În timpul războiului antiiacobin[1], care a fost de fapt un război al baronilor englezi împotriva maselor muncitoare engleze, capitalul s-a dedat la adevărate orgii, prelungind ziua de muncă de la 10 la 12, 14, 18 ore. Cam prin 1815, Malthus care în nici un caz nu poate fi bănuit de sentimentalism lacrimogen, a publicat o broşură în care a declarat că, dacă situaţia aceasta continuă, viaţa naţiunii va fi subminată din temelii. Pe la 1765 cu cîţiva ani înainte de introducerea pe scară generală a maşinilor nou inventate, a apărut în Anglia o broşură intitulată: „An Essay on Trade“[2]. Autorul ei anonim, duşman inveterat al clasei muncitoare, perorează despre necesitatea de a se lărgi limitele zilei de muncă. În acest scop, el propune, printre alte mijloace, crearea unor case de muncă, care, după cum spune el, trebuie să fie nişte „case ale groazei“. Şi care este durata zilei de muncă pe care o propune el pentru aceste „case ale groazei“? Douăsprezece ore, adică exact durata zilei de muncă pe care în 1832 capitaliştii, economiştii şi miniştrii o declarau nu numai ca fiind timpul de muncă ce există efectiv, dar că trebuie să fie introdus şi pentru copii sub vîrsta de 12 ani[3].
Vînzîndu-şi forţa de muncă - iar în sistemul actual muncitorul este nevoit s-o facă -, el pune la dispoziţia capitalistului această forţă pentru a o consuma, dar în cadrul unor anumite limite raţionale. El îşi vinde forţa de muncă pentru ca - aici facem abstracţie de uzura ei naturală - să şi-o menţină, iar nu să şi-o distrugă. Atunci cînd muncitorul îşi vinde forţa de muncă la valoarea ei pe o zi sau pe o săptămînă, se presupune că această forţă de muncă nu trebuie să fie supusă într-o zi sau într-o săptămînă aceleiaşi uzuri la care este supusă în două zile sau două săptămîni. Să luăm o maşină care valorează 1.000 l.st. Dacă funcţionează 10 ani, atunci ea adaugă valorii mărfurilor la producerea cărora contribuie 100 l.st. pe an. Dacă funcţionează 5 ani, atunci adaugă valorii acestor mărfuri 200 l.st. pe an, cu alte cuvinte valoarea uzurii ei anuale este invers proporţională cu timpul în care este folosită. Dar tocmai în această privinţă muncitorul se deosebeşte de maşină. Maşinile nu se uzează exact în proporţia în care sînt folosite. Omul însă, dimpotrivă, se distruge într-o măsură mult mai mare decît s-ar putea deduce numai pe baza datelor cifrice cu privire la durata muncii prestate de el.
Atunci cînd muncitorii luptă pentru reducerea zilei de muncă la mărimea ei raţională de mai înainte, sau - acolo unde nu pot impune stabilirea prin lege a unei zile de muncă normale - cînd caută să preîntîmpine munca excesivă printr-o majorare a salariului, majorare care să fie nu numai proporţională cu timpul de muncă suplimentar ce le este stors, ci mai mare, ei nu fac decît să-şi îndeplinească o datorie faţă de ei înşişi şi faţă de urmaşii lor. Ei nu fac decît să pună stavilă abuzurilor tiranice ale capitalului. Timpul este spaţiul în care se desfăşoară dezvoltarea omului. Un om care nu dispune de nici un moment liber, a cărui viaţă întreagă - dacă nu socotim pauzele determinate de necesităţile pur fizice, pentru somn, mese etc. - este absorbită de munca pentru capitalist ajunge într-o situaţie mai proastă decît a unei vite de povară. Istovit fiziceşte şi abrutizat spiritualiceşte, el nu este decît o maşină care produce avuţii pentru alţii. Or, întreaga istorie a industriei moderne arată că, dacă nu este împiedicat, capitalul tinde să aducă, fără milă şi cruţare, întreaga clasă muncitoare la această stare de extremă degradare.
Prelungind ziua de muncă, capitalistul poate să plătească un salariu mai ridicat şi, totuşi, să plătească mai prost valoarea muncii. Acest lucru se întîmplă în cazul cînd mărirea salariului nu corespunde cantităţii mai mari de muncă stoarsă de la muncitor, şi, în consecinţă, distrugerii mai rapide a forţei de muncă. Capitalistul poate obţine acest lucru şi pe altă cale. Statisticienii burghezi englezi vă vor spune, de pildă, că salariul mediu al familiilor de muncitori care lucrează în fabricile din Lancashire s-a mărit. Ei uită că, în afară de bărbatul adult - capul familiei -, sub roţile acestui car al lui Juggernaut care este capitalul, sînt aruncaţi acum soţia şi poate trei sau patru copii ai lui şi că sporirea salariului total al familiei nu corespunde cîtuşi de puţin creşterii masei totale de supramuncă stoarsă familiei de muncitori.
Chiar şi atunci cînd limitele zilei de muncă sînt stabilite, aşa cum este cazul astăzi în toate ramurile industriale în care sînt aplicate legile pentru reglementarea muncii în fabrici, majorarea salariilor poate deveni necesară fie şi numai pentru a menţine vechiul nivel al valorii muncii. Ca urmare a creşterii intensităţii muncii, un om poate fi silit să cheltuiască într-o oră tot atîta forţă vitală cît cheltuia înainte în 2 ore. Acest lucru s-a şi realizat într-o oarecare măsură în întreprinderile în care se aplică legile pentru reglementarea muncii în fabrici, accelerîndu-se ritmul de lucru al maşinilor şi sporindu-se numărul de maşini deservite de un singur om. Dacă creşterea intensităţii muncii sau a masei de muncă cheltuite într-o oră ar fi în raport corespunzător cu reducerea duratei zilei de muncă, pentru muncitor această reducere ar fi totuşi avantajoasă. Dacă însă această limită este depăşită, el pierde sub o formă ceea ce a cîştigat sub cealaltă, iar cele 10 ore de muncă pot avea acelaşi efect distrugător pe care-l aveau înainte 12 ore. Împotrivindu-se acestei tendinţe a capitalului prin lupta sa pentru o majorare a salariilor care să corespundă creşterii intensităţii muncii, muncitorul nu face decît să lupte împotriva deprecierii muncii sale şi degenerării urmaşilor lui.
4) Ştiţi cu toţii, că din motive pe care nu e nevoie să le explic aici, producţia capitalistă trece prin anumite cicluri periodice. Ea trece pe rînd printr-un stadiu de acalmie, de înviorare crescîndă, de prosperitate, de supraproducţie, de criză şi de stagnare. Preţurile de piaţă ale mărfurilor şi ratele de piaţă ale profitului urmează aceste faze, cînd coborînd sub nivelul lor mediu, cînd ridicîndu-se deasupra lui. Dacă analizăm ciclul în ansamblul lui, vom observa că o deviere a preţului de piaţă este compensată de o altă deviere şi că, în medie în cadrul ciclului, preţurile de piaţă ale mărfurilor sînt determinate de valoarea lor. În faza în care preţurile de piaţă sînt în scădere şi în fazele de criză şi de stagnare, muncitorul, dacă nu va fi pur şi simplu aruncat în stradă, va primi cu siguranţă un salariu scăzut. Ca să nu se lase înşelat, muncitorul, chiar şi în timpul acestor scăderi ale preţurilor de piaţă, trebuie să lupte împotriva unei reduceri excesive a salariului de către capitalist. Dacă în timpul fazei de prosperitate, cînd capitaliştii realizează profituri deosebit de ridicate, muncitorul n-ar lupta pentru ridicarea salariilor, în medie, în decursul unui ciclu industrial, nu s-ar alege nici măcar cu salariul său mediu sau cu valoarea muncii sale. Ar fi culmea absurdităţii să se pretindă ca muncitorul, al cărui salariu în mod inevitabil scade în fazele nefavorabile ale ciclului, să renunţe la posibilitatea de a se despăgubi pentru aceste pierderi în timpul fazelor favorabile. În general, valorile tuturor mărfurilor se realizează numai prin egalizarea preţurilor de piaţă, a căror permanentă schimbare rezultă din fluctuaţiile permanente ale cererii şi ofertei. În sistemul actual, munca nu este decît o marfă ca oricare alta. Deci şi munca trebuie să treacă prin aceleaşi fluctuaţii, căci numai astfel se obţine un preţ mediu corespunzător cu valoarea ei. Ar fi absurd ca, pe de o parte, munca să fie considerată o marfă, iar pe de altă parte să fie exceptată de la legile care reglează preţurile mărfurilor. Spre deosebire de sclav, muncitorul salariat nu primeşte în permanenţă o cantitate fixă de mijloace de subzistenţă. El trebuie să lupte pentru majorarea salariului într-un caz măcar pentru a compensa reducerea lui în alt caz. Dacă muncitorul s-ar supune docil voinţei capitalistului, dacă ar accepta dispoziţiile acestuia ca pe o lege economică supremă, ar trebui să suporte toate dezavantajele situaţiei de sclav, fără a avea măcar existenţa asigurată, aşa cum o are sclavul.
5) În toate cazurile pe care le-am examinat - şi ele reprezintă 99 din 100 - am văzut că lupta pentru majorarea salariului are loc numai ca urmare a unor schimbări anterioare, că ea este rezultatul inevitabil al unor schimbări anterioare în proporţiile producţiei, în forţa productivă a muncii, în valoarea muncii, în valoarea banilor, în durata sau intensitatea muncii pe care i-o stoarce capitalistul, în fluctuaţiile preţurilor de piaţă, determinate de fluctuaţiile cererii şi ofertei şi care corespund diferitelor faze ale ciclului industrial; pe scurt, această luptă este reacţia muncii la o acţiune anterioară a capitalului. Dacă analizăm lupta pentru majorarea salariului independent de toate aceste împrejurări, luînd în consideraţie numai schimbarea salariului şi ignorînd toate celelalte schimbări care o determină, înseamnă că pornim de la o premisă falsă şi ajungem la concluzii false.
[1]. Războiul antiiacobin - este vorba de războaiele duse de Anglia împotriva Franţei din 1793 pînă în 1815, în perioada revoluţiei burgheze franceze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. În timpul acestor războaie, guvernul englez a instituit un regim de cruntă teroare împotriva maselor de oameni ai muncii. În această perioadă au fost reprimate, printre altele, o serie de răscoale populare şi s-au adoptat legi care interziceau asociaţiile muncitoreşti. - Nota red. Editurii Politice
[2]. Este vorba de cartea „An essay on trade and commerce: containing observations on taxes“, apărută la Londra în 1770. Autor al acestei lucrări anonime este considerat J. Cunningham. - Nota red. Editurii Politice
[3]. Este vorba de dezbaterile care au avut loc în parlamentul englez în februarie-martie 1832 în legătură cu proiectul de lege cu privire la limitarea zilei de muncă pentru copii şi adolescenţi la 10 ore, prezentat în 1831. - Nota red. Editurii Politice