Trebuie să ne întoarcem acum la expresia „valoarea, sau preţul muncii“.
Am văzut că în realitate aceasta nu este decît valoarea forţei de muncă, măsurată prin valoarea mărfurilor necesare pentru menţinerea ei. Dat fiind însă că muncitorul îşi primeşte salariul abia după ce şi-a îndeplinit munca şi, pe de altă parte, ştie că ceea ce dă de fapt capitalistului este munca sa, valoarea, sau preţul forţei sale de muncă, îi apare în mod inevitabil ca preţ, sau valoare a însăşi muncii sale. Dacă preţul forţei sale de muncă este egal cu 3 şilingi, în care sînt materializate 6 ore de muncă, şi dacă el lucrează 12 ore, atunci el consideră în mod necesar că aceşti 3 şilingi reprezintă valoarea sau preţul a 12 ore de muncă, deşi aceste 12 ore de muncă se materializează într-o valoare de 6 şilingi. De aici rezultă două concluzii:
În primul rînd: valoarea, sau preţul forţei de muncă apare ca preţul, sau valoarea, muncii însăşi, cu toate că, strict vorbind, valoare şi preţ al muncii sînt expresii absurde.
În al doilea rînd: deşi numai o parte din munca efectuată de muncitor în cursul unei zile este plătită, iar cealaltă parte este neplătită, şi tocmai această parte neplătită, sau supramuncă, constituie fondul din care se formează plusvaloarea, sau profitul, totuşi se creează aparenţa că întreaga muncă este plătită.
Această aparenţă înşelătoare deosebeşte munca salariată de celelalte forme istorice ale muncii. Pe baza sistemului muncii salariate, chiar şi munca neplătită apare ca muncă plătită. La sclav, dimpotrivă, chiar şi partea plătită a muncii sale apare ca muncă neplătită. Ca să muncească, sclavul, fireşte, trebuie să trăiască, şi o parte din ziua sa de muncă serveşte la înlocuirea valorii consumate pentru propria sa întreţinere. Dar, întrucît între sclav şi stăpînul său nu se încheie nici un fel de tranzacţii comerciale şi întrucît între cele două părţi nu se întocmesc nici un fel de acte de vînzare şi cumpărare, toată munca sclavului apare ca o muncă gratuită.
Să luăm, pe de altă parte, pe ţăranul iobag, care, s-ar putea spune, pînă mai ieri exista în tot răsăritul Europei. Acest ţăran muncea, de pildă, 3 zile pentru el însuşi pe propriul său ogor sau pe acela care îi era atribuit lui, iar în următoarele 3 zile presta muncă forţată, gratuită pe moşia boierului. Aici partea plătită şi partea neplătită a muncii erau, aşadar, separate în mod vizibil, separate în timp şi în spaţiu, iar pe liberalii noştri pînă şi ideea nesăbuită de a pune pe un om să muncească gratuit îi indigna. De fapt însă e tot una dacă cineva munceşte 3 zile pe săptămînă pentru sine pe propriul său ogor şi 3 zile gratuit pe moşia boierului, sau dacă munceşte în fabrică sau în atelier 6 ore pe zi pentru sine şi 6 ore pentru patron, deşi în acest din urmă caz partea plătită şi cea neplătită a muncii sale sînt contopite în mod indisolubil, astfel încît natura întregii tranzacţii este complet mascată prin faptul că există un contract şi că la sfîrşitul săptămînii se efectuează plata. Într-un caz munca gratuită apare ca muncă benevolă, iar în celălalt ca muncă forţată. Aceasta este toată deosebirea.
Aşadar, expresia „valoarea muncii“ o voi folosi numai ca expresie populară curentă pentru „valoarea forţei de muncă“.