Raţionamentul cetăţeanului Weston s-a sprijinit în esenţă pe două premise:
1) că masa producţiei naţionale este ceva invariabil sau, cum ar spune matematicienii, o cantitate sau o mărime constantă;
2) că suma salariilor reale, adică a salariilor măsurate prin cantitatea de mărfuri ce poate fi cumpărată cu ele, este o sumă invariabilă, o mărime constantă.
Este evident că prima lui afirmaţie este greşită. Se ştie că valoarea şi masa producţiei cresc din an în an, că forţa productivă a muncii naţionale sporeşte şi că cantitatea de bani necesară pentru circulaţia acestei producţii crescînde se schimbă neîncetat. Ceea ce este valabil pentru un an întreg şi pentru diferiţi ani comparaţi între ei este valabil şi pentru oricare zi medie a anului. Masa sau mărimea producţiei naţionale se schimbă necontenit. Ea nu este o mărime constantă, ci una variabilă; chiar dacă facem cu totul abstracţie de schimbările care intervin în numărul populaţiei, ea nu poate fi decît o mărime variabilă, din cauza schimbărilor continue care au loc în acumularea capitalului şi în forţa productivă a muncii. Este incontestabil că, dacă astăzi ar avea loc o creştere a nivelului general al salariului, această creştere în sine, indiferent de urmările ei, nu ar determina în mod direct schimbări în masa producţiei. Ea ar porni, mai întîi, de la actuala stare de lucruri. Dar, dacă producţia naţională înainte de majorarea salariilor era variabilă şi nu constantă, ea va continua să fie variabilă, şi nu constantă şi după majorarea salariilor.
Să presupunem însă că masa producţiei naţionale ar fi constantă, şi nu variabilă. Chiar şi în acest caz, ceea ce prietenul nostru Weston consideră a fi o concluzie logică n-ar fi decît o afirmaţie nefundamentată. Dacă avem un număr dat, să zicem 8, limitele absolute ale acestui număr nu împiedică nicidecum părţile sale componente să-şi schimbe limitele lor relative. Dacă profitul ar fi egal cu 6 şi salariul cu 2, salariul ar putea să crească la 6, iar profitul ar putea să scadă la 2, şi, totuşi, suma totală ar rămîne 8. Prin urmare, dacă masa producţiei rămîne constantă, aceasta nu dovedeşte nicidecum că suma salariilor rămîne şi ea constantă. Cum dovedeşte însă prietenul nostru Weston că suma salariilor rămîne invariabilă? Pur şi simplu prin aceea că afirmă acest lucru.
Chiar dacă admitem că afirmaţia lui este justă, din ea rezultă două lucruri, pe cînd cetăţeanul Weston nu vede decît unul singur. Dacă suma salariilor este o mărime constantă, ea nu poate fi nici mărită, nici micşorată. Prin urmare, dacă muncitorii procedează nechibzuit impunînd o majorare temporară a salariilor, atunci capitaliştii procedează nu mai puţin nechibzuit impunînd o scădere temporară a salariilor. Prietenul nostru Weston nu tăgăduieşte că, în anumite împrejurări, muncitorii pot impune capitaliştilor o majorare a salariilor; dar, cum el consideră suma salariilor, prin natura sa, ca o mărime constantă, aceasta trebuie să determine, după părerea lui, o reacţie. Pe de altă parte, el mai ştie că capitaliştii pot impune o scădere a salariilor şi că, de fapt, ei încearcă necontenit să facă acest lucru. Potrivit principiului că salariul este constant, aceasta trebuie să determine o reacţie şi într-un caz şi în celălalt. Prin urmare, opunîndu-se unei încercări de a reduce salariile sau unei reduceri efective, muncitorii procedează foarte just. Ei procedează, aşadar, just şi atunci cînd impun o majorare a salariilor căci orice acţiune de împotrivire faţă de scăderea salariilor este o acţiune pentru majorarea salariilor. Astfel, potrivit principiului că salariul este constant, formulat de însuşi cetăţeanul Weston, muncitorii, în anumite împrejurări, trebuie să se unească şi să lupte pentru majorarea salariilor.
Dacă cetăţeanul Weston respinge această concluzie, el trebuie să renunţe şi la premisa din care rezultă ea. În loc să spună că suma salariilor este o mărime constantă, el ar trebui să spună că, deşi această sumă nu poate şi nu trebuie să crească, ea poate şi trebuie, dimpotrivă, să scadă ori de cîte ori capitalului i se năzare s-o reducă. Dacă capitalistul va găsi de cuviinţă că trebuie să vă hrăniţi cu cartofi în loc de carne şi cu ovăz în loc de grîu, trebuie să acceptaţi voinţa lui ca pe o lege a economiei politice şi să vă supuneţi acestei voinţe. Dacă într-o ţară, de pildă în Statele Unite, nivelul salariului este mai ridicat decît în Anglia, atunci trebuie să vă explicaţi această deosebire în ceea ce priveşte nivelul salariilor prin deosebirea dintre voinţa capitalistului american şi aceea a capitalistului englez, metodă care ar simplifica, desigur, foarte mult studiul nu numai al fenomenelor economice, dar şi al tuturor celorlalte fenomene.
Dar chiar şi atunci am putea pune întrebarea: de ce oare voinţa capitalistului american se deosebeşte de aceea a capitalistului englez? Şi pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ieşim din domeniul voinţei. Un popă poate să răspundă că una este voia lui dumnezeu în Franţa şi alta în Anglia. Dacă i-aş cere să-mi explice această dualitate a voinţei, el ar putea să aibă neobrăzarea să-mi răspundă că e voia lui dumnezeu să aibă o voinţă în Franţa şi alta în Anglia. Dar prietenul nostru Weston nu va folosi, desigur, o argumentare care neagă cu desăvîrşire orice gîndire logică.
Fireşte, voinţa capitalistului este de a lua cît mai mult. Nouă ne revine însă sarcina nu de a flecări despre voinţa sa, ci de a cerceta puterea sa, limitele acestei puteri şi caracterul acestor limite.