Karl Marx

Colonia [Köln], 11 decembrie. Cînd apele potopului din martie — un potop en miniature^[1] — s-au retras, în urma lor n-au rămas pe suprafaţa pămîntului berlinez titani sau coloşi revoluţionari, ci nişte creaturi de tip vechi, figuri burgheze mărunte — liberalii din „Dieta unită“, reprezentanţii burgheziei prusiene conştiente. Provinciile cu burghezia cea mai dezvoltată, Renania şi Silezia, au furnizat principalul contingent pentru noile guverne. Urma un cortegiu întreg de jurişti renani. Pe măsură ce burghezia era împinsă pe planul al doilea de către feudali, Renania şi Silezia cedau locul în guverne provinciilor vechi prusiene. Guvernul Brandenburg^[i] nu mai este legat de Renania decît printr-un Tory din Elberfeld. Hansemann^[i] şi von der Heydt^[i]! Aceste două nume întruchipează pentru burghezia prusiană toată deosebirea dintre martie şi decembrie 1848!

Burghezia prusiană a fost azvîrlită pe culmile statului, dar nu aşa cum dorise ea, printr-o tranzacţie paşnică cu coroana, ci printr-o revoluţie. Ea trebuia deci să reprezinte împotriva coroanei, adică împotriva ei însăşi, nu propriile ei interese, ci interesele poporului, căci o mişcare populară îi netezise calea. Coroana nu era însă în ochii ei decît paravanul, prin graţia lui dumnezeu, îndărătul căruia trebuiau să se ascundă propriile ei interese pămînteşti. Inviolabilitatea propriilor ei interese şi a formelor politice corespunzătoare acestor interese, tradusă în limbaj constituţional, însemna inviolabilitatea coroanei. Aşa se explică visurile despre o monarhie constituţională plăsmuite de burghezia germană, şi mai ales de burghezia prusiană. De aceea, deşi revoluţia din februarie, cu epilogul ei din Germania, a fost binevenită pentru burghezia prusiană, întrucît i-a dat pe mînă cîrma statului, ea îi strica totuşi socotelile, fiindcă dominaţia acesteia era astfel legată de condiţii pe care nu voia şi nici nu putea să le îndeplinească.

Burghezia n-a mişcat un deget. Ea a îngăduit poporului să se bată pentru ea. Puterea care i-a fost încredinţată nu era, prin urmare, puterea comandantului de armată care şi-a învins adversarul, ci puterea unui comitet de securitate căruia poporul victorios i-a încredinţat apărarea propriilor sale interese.

Camphausen^[i] mai simţea încă toate inconvenientele acestei situaţii, şi toată slăbiciunea guvernului său se trage din acest sentiment şi din împrejurările care i-au dat naştere. De aceea un fel de îmbujorare pudică transfigurează actele cele mai neruşinate ale guvernului său. Neruşinarea şi obrăznicia făţişă au constituit apanajul lui Hansemann. Nuanţa roşiatică este singura deosebire dintre aceşti doi pictori.

Revoluţia din martie din Prusia nu trebuie confundată nici cu revoluţia engleză din 1648 şi nici cu cea franceză din 1789.

În 1648 burghezia s-a aliat cu noua nobilime împotriva regalităţii, împotriva nobilimii feudale şi a bisericii dominante.

În 1789 burghezia s-a aliat cu poporul împotriva regalităţii, împotriva nobilimii şi a bisericii dominante.

Revoluţia din 1789 a avut drept model (în Europa cel puţin) numai revoluţia din 1648, iar revoluţia din 1648 numai răscoala Ţărilor de jos împotriva Spaniei. Ambele revoluţii au depăşit cu un secol — nu numai în timp, ci şi în ceea ce priveşte conţinutul — modelele lor.

În ambele revoluţii burghezia a fost clasa care s-a aflat realmente în fruntea mişcării. Proletariatul şi acele părţi ale populaţiei orăşeneşti care nu făceau parte din burghezie, fie că nu aveau încă interese deosebite de acelea ale burgheziei, fie că nu alcătuiau încă clase sau pături sociale cu o dezvoltare de sine stătătoare. De aceea, acolo unde ele au înfruntat burghezia, ca bunăoară în 1793 şi 1794 în Franţa, ele au luptat numai pentru promovarea intereselor burgheziei, deşi în mod diferit de burghezie. Întreaga teroare franceză nu a fost altceva decît o manieră plebee de a sfîrşi o dată cu duşmanii burgheziei: absolutismul, feudalismul şi mica burghezie.

Revoluţiile din 1648 şi 1789 nu au constituit o revoluţie engleză şi una franceză; ele au fost revoluţii pe scară europeană. Ele nu au constituit victoria unei anumite clase a societăţii asupra vechii orînduiri politice, ci au proclamat orînduirea politică a noii societăţi europene. În aceste revoluţii burghezia a ieşit biruitoare; dar victoria burgheziei a înseninat atunci victoria unei noi orînduiri sociale, victoria proprietăţii burgheze asupra celei feudale, a naţiunii asupra provincialismului, a concurenţei asupra sistemului breslelor, a fărîmiţării proprietăţii asupra dreptului de primogenitură, a dominaţiei proprietarului funciar asupra supunerii proprietarului de către pămînt, a raţiunii asupra superstiţiei, a familiei asupra numelui de familie, a industriei asupra trîndăviei eroice, a dreptului burghez asupra privilegiilor medievale. Revoluţia din 1648 a fost victoria secolului al XVII-lea asupra secolului al XVI-lea, revoluţia din 1789 a fost victoria secolului al XVIII-lea asupra secolului al XVII-lea. Aceste revoluţii exprimau în mai mare măsură cerinţele, din acea vreme, ale întregii lumi decît cerinţele acelor părţi din lume în care au avut loc, adică ale Angliei şi Franţei.

Nimic din toate acestea nu întîlnim în revoluţia din martie din Prusia.

Revoluţia din februarie a desfiinţat monarhia constituţională în realitate şi dominaţia burgheziei în teorie. Revoluţia din martie din Prusia avea să înfiinţeze în teorie monarhia constituţională şi în realitate dominaţia burgheziei. Departe de a fi o revoluţie europeană, ea nu a fost decît ecoul jalnic al unei revoluţii europene într-o ţară înapoiată. În loc să depăşească secolul său, ea a rămas cu mai bine de o jumătate de secol în urma lui. Ea a fost din capul locului un fenomen secundar; se ştie însă că bolile secundare sînt mai greu de tratat şi totodată distrug organismul mai rău decît boala iniţială. Nu a fost vorba de făurirea unei societăţi noi, ci de reînvierea la Berlin a societăţii decedate la Paris. Revoluţia din martie din Prusia nu a fost nici măcar naţională, germană; ea a fost din capul locului provincial-prusiană. Răscoala de la Viena, cea de la Kassel, cea de la München şi toate celelalte răscoale provinciale s-au desfăşurat concomitent cu ea şi i-au disputat întîietatea.

Pe cînd revoluţiile din 1648 şi 1789 aveau mîndria nemăsurată de a fi o încununare a creaţiei, revoluţia din 1848 de la Berlin era mîndră de a fi un anacronism. Lumina acestei revoluţii a fost asemenea luminii stelelor, care ajunge la noi, locuitorii Pămîntului, abia la 100.000 de ani după ce astrul care a radiat-o s-a stins. Revoluţia din martie din Prusia a fost o astfel de stea în miniatură pentru Europa, aşa cum a fost o miniatură în toate privinţele. Lumina ei a fost lumina unui cadavru social demult intrat în putrefacţie.

Burghezia germană s-a dezvoltat în mod atît de trîndav, de laş şi lent, încît în clipa cînd a înfruntat ameninţătoare feudalismul şi absolutismul a văzut ridicîndu-se în faţa ei ameninţător proletariatul şi toate păturile populaţiei orăşeneşti ale căror interese şi idei sînt înrudite cu acelea ale proletariatului. Ea a văzut cum împotrivă-i se ridică nu numai o clasă în spatele ei, ci întreaga Europă în faţa ei. Burghezia prusiană, spre deosebire de cea franceză din 1789, nu era clasa care reprezenta întreaga societate modernă faţa de reprezentanţii vechii societăţi, regalitatea şi nobilimea. Ea decăzuse, ajungînd un fel de stare deopotrivă antiregalistă şi antipopulară, gata să facă opoziţie atît coroanei cît şi poporului, nehotărîtă faţă de fiecare din adversarii ei în parte, pentru că îi vedea mereu pe amîndoi cînd la spatele, cînd în faţa ei; dispusă din capul locului să trădeze poporul şi să încheie un compromis cu reprezentantul încoronat al societăţii vechi, deoarece ea însăşi aparţinea deja societăţii vechi; ea reprezenta nu interesele unei societăţi noi împotriva unei societăţi vechi, ci interese înnoite în sînul unei societăţi învechite; ea se afla la cîrma revoluţiei nu pentru că avea în spate poporul, ci pentru că poporul o împingea din spate; era în frunte nu pentru că reprezenta iniţiativa unei epoci sociale noi, ci numai pentru că reprezenta nemulţumirea unei epoci sociale vechi; o pătură a statului vechi care nu-şi croise singură drum, ci fusese aruncată la suprafaţa statului nou de un cutremur de pămînt; fără încredere în sine însăşi, fără încredere în popor, mîrîind împotriva celor de sus, tremurînd în faţa celor de jos, egoistă faţă de ambele părţi şi conştientă de egoismul ei, revoluţionară faţă de conservatori şi conservatoare faţă de revoluţionari; neîncrezătoare în propriile ei lozinci, recurgînd la frazeologie şi nu la idei, înspăimîntată de furtuna mondială, dar exploatînd-o în folosul ei; lipsită de orice energie şi nefiind altceva decît un plagiat; banală fiindcă nu avea nimic original, originală numai în banalitatea ei, ea se tocmea cu propriile ei dorinţi, fără iniţiativă, fără încredere în sine, fără încredere în popor, fără chemare istorică; asemenea unui moşneag asupra căruia apasă un blestem, osîndit să conducă şi să abată, în propriul său interes senil, primele impulsuri tinereşti ale unui popor robust, un moşneag fără ochi, fără urechi, fără dinţi, o adevărată ruină, — astfel s-a pomenit burghezia prusiană la cîrma statului prusian după revoluţia din martie.

Scris la 11 decembrie 1848

Publicat în „Neue Rheinische Zeitung“ nr. 169 din 15 decembrie 1848

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959 p. 116—120

Nota red. Editurii Politice

[1]. — în miniatură.

[N26].  „Neue Rheinische Zeitung. Organ der Demokratie“ — cotidian; a apărut la Köln, sub redaţia lui Karl Marx, de la 1 iunie 1848 pînă la 19 mai 1849. Din redacţie făceau parte: Friedrich Engels, Wilhelm Wolff^[i], Georg Weerth^[d], Ferdinand Wolff, Ernst Dronke, Ferdinand Freiligrath^[i] şi Heinrich Bürgers^[i].

Organ de presă combativ al aripii proletare a democraţiei, „Neue Rheinische Zeitung“ a avut rolul de educator al maselor populare, ridicîndu-le la luptă împotriva contrarevoluţiei. Articolele de fond, care defineau poziţia ziarului în cele mai importante probleme ale revoluţiei germane şi ale celei europene, erau scrise, de regulă, de Marx şi de Engels.

Poziţia fermă şi intransigentă a lui „Neue Rheinische Zeitung“, internaţionalismul lui combativ, demascările politice din paginile lui — toate acestea au atras după sine, chiar din primele luni ale apariţiei sale, persecutarea ziarului de către presa feudală-monarhistă şi liberală-burgheză, precum şi de către guvernul prusian. Aceste persecuţii s-au intensificat îndeosebi după lovitura de stat contrarevoluţionară din Prusia din noiembrie-decembrie 1848.

În pofida tuturor persecuţiilor şi a piedicilor puse de poliţie, „Neue Rheinische Zeitung“ a apărat cu curaj interesele democraţiei revoluţionare, şi prin aceasta interesele proletariatului. În mai 1849, în condiţiile ofensivei generale a contrarevoluţiei, guvernul prusian, profitînd de faptul că Marx nu fusese repus în drepturile de cetăţean prusian, a emis un ordin de expulzare a lui din Prusia. În urma expulzării lui Marx şi a persecuţiilor împotriva celorlalţi redactori ai lui „Neue Rheinische Zeitung“, ziarul şi-a încetat apariţia. Ultimul număr, nr. 301, al lui „Neue Rheinische Zeitung“, tipărit în culoare roşie, a apărut la 19 mai 1849. În cuvîntul de rămas bun adresat muncitorilor din Köln, redactorii ziarului declarau că „ultimul lor cuvînt va fi întotdeauna şi pretutindeni: eliberarea clasei muncitoare!“ „Neue Rheinische Zeitung“ a fost „organul de presă cel mai bun, neîntrecut, al proletariatului revoluţionar“ (Lenin).  — Nota red. Editurii Politice (nota 26, vol. 1)

MIA  |  Secţiunea română  |  Marx/Engels