Dreptul proprietarilor funciari îşi are originea în spoliaţiune (Say, vol. 1, p. 136, notă). Proprietarilor funciari, ca şi celorlalţi oameni, le place să culeagă acolo unde n-au semănat şi cer rentă chiar pentru produsul natural al pămîntului (Smith, vol. I, p. 93).
„S-ar putea crede că renta funciară nu este adesea decît un profit rezonabil sau o dobîndă la capitalul plasat de proprietar în ameliorări... Sînt cazuri cînd, în parte, renta funciară poate fi un asemenea profit... Dar 1) proprietarul funciar pretinde rentă chiar şi pentru un pămînt neameliorat, iar ceea ce poate fi considerat ca dobîndă sau profit la cheltuielile de ameliorare reprezintă în majoritatea cazurilor doar un adaos la renta iniţială; 2) în afară de aceasta, ameliorările nu sînt întotdeauna făcute cu capitalul proprietarului funciar, ci uneori se fac cu capitalul arendaşului. Şi totuşi, cînd se pune chestiunea reînnoirii contractului de arendă, proprietarul funciar cere de obicei aceeaşi sporire a arenzii ca şi cum toate aceste ameliorări ar fi fost făcute cu capitalul său propriu. 3) Ba cîteodată el cere rentă şi pentru ceea ce nicidecum nu poate fi ameliorat de mîna omului“ (Smith, vol. I, p. 300—301).
Ca exemplu care ilustrează acest din urmă caz, Smith se referă la o algă (Seekrapp, salicorne), un fel de plantă marină din arderea căreia rezultă o sare alcalină, folosită la fabricarea sticlei, a săpunului etc. Această plantă creşte în diferite regiuni din Marea Britanie, în special în Scoţia, dar numai pe stînci aflate sub nivelul la care ajunge apa în timpul fluxului; de două ori pe zi le acoperă valurile mării, şi de aceea produsul lor nu poate fi sporit niciodată prin intervenţia muncii omului. Şi totuşi proprietarul unui asemenea teren situat pe ţărmuri acoperite de alge pretinde rentă la fel ca pentru terenurile semănate cu cereale. În apropierea insulelor Shetland marea este mai abundentă în peşti; o mare parte din locuitorii lor se ocupă cu pescuitul. Dar pentru a putea profita de produsul mării, ei trebuie să-şi aibă locuinţa pe un teren învecinat cu marea. Renta proprietarului funciar nu e proporţională cu ceea ce arendaşul poate să scoată din pămînt, ci cu ceea ce poate să scoată atît din pămînt, cît şi din mare (Smith, vol. I, p. 301—302).
„Renta funciară poate fi considerată ca produs al forţelor naturii a căror folosinţă proprietarul o pune la dispoziţia arendaşului. Acest produs poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de mărimea respectivei forţe a naturii, sau, cu alte cuvinte, în funcţie de gradul de fertilitate naturală sau artificială a pămîntului. Este acel produs al naturii care rămîne după scăderea sau compensarea a tot ce poate fi considerat lucru făcut de om“ (Smith, vol. II, p. 377—378).
„Aşadar, renta funciară, considerată ca preţ plătit pentru folosinţa pămîntului, este, fireşte, un preţ de monopol. Ea nu este cîtuşi de puţin proporţională cu ceea ce ar fi putut să investească proprietarul în pămîntul său sau cu ceea ce acesta îşi poate îngădui să ia fără să fie în pierdere, ci cu ceea ce arendaşul îşi poate îngădui să dea“ (Smith, vol. I, p. 302).
„Dintre cele trei clase fundamentale ale societăţii, cea a proprietarilor funciari este clasa ale cărei venituri nu o costă nici muncă, nici grijă, ci îi revin de la sine, fără vreun plan sau proiect din partea ei“ (Smith, vol. II, p. 161).
După cum am mai văzut, mărimea rentei depinde de gradul de fertilitate a pămîntului.
Un alt factor determinant al rentei este poziţia terenului.
„Renta funciară variază nu numai în funcţie de fertilitatea solului, oricare ar fi produsul lui, ci şi în funcţie de poziţia terenului, oricare i-ar fi fertilitatea“ (Smith, vol. I, p. 306).
„Atunci cînd terenurile, minele, locurile de pescuit au aceeaşi productivitate naturală, cuantumul produsului obţinut din exploatarea lor va fi în funcţie de mărimea capitalurilor întrebuinţate în acest scop şi de priceperea mai mare sau mai mică cu care au fost ele folosite. Dacă însă capitalurile sînt de aceeaşi mărime şi se folosesc cu aceeaşi pricepere, produsul va fi proporţional cu productivitatea naturală a acestor terenuri, mine sau locuri de pescuit“ (Smith, vol. II, p. 210).
Importanţa acestor teze ale lui Smith rezidă în aceea că la cheltuieli de producţie egale şi la aceeaşi mărime a capitalului, ele reduc renta funciară la fertilitatea mai mare sau mai mică a solului. Aceasta arată clar denaturarea noţiunilor în economia politică, care transformă fertilitatea pămîntului într-o însuşire a proprietarului funciar.
Să examinăm acum renta funciară aşa cum se formează ea în relaţiile reale dintre oameni.
Renta funciară se stabileşte în lupta dintre arendaş şi proprietarul funciar. Peste tot în economia politică vedem că antagonismul de interese, lupta, războiul sînt considerate drept baza organizării sociale.
Să vedem deci care sînt relaţiile dintre proprietarul funciar şi arendaş.
„La stabilirea clauzelor contractului de arendare, proprietarul funciar caută pe cît posibil să nu lase arendaşului mai mult decît e necesar pentru înlocuirea capitalului cu care acesta din urmă îşi procură sămînţa, plăteşte munca, cumpără şi întreţine vitele de muncă şi celelalte unelte de producţie, plus profitul obişnuit în gospodăriile fermiere din regiune. Aceasta este, evident, partea cea mai mică cu care se poate mulţumi arendaşul fără a fi în pierdere, şi numai arareori proprietarul funciar e dispus să-i lase ceva mai mult. Tot ce rămîne din produs sau, ceea ce-i totuna, din preţul lui peste această parte, proprietarul funciar caută, fireşte, să şi-l rezerve drept rentă funciară, şi aceasta reprezintă, evident, maximul rentei pe care arendaşul îşi poate îngădui s-o plătească în starea în care se află respectivul teren. Acest surplus poate fi întotdeauna considerat ca rentă funciară naturală sau ca rentă în schimbul căreia se dau în arendă în chip firesc cea mai mare parte a terenurilor“ (Smith, vol. I, p. 299—300).
„Proprietarii funciari — spune Say — exercită un fel de monopol faţă de arendaşi. Cererea pentru marfa lor, adică cererea de terenuri, poate să crească neîncetat, în timp ce cantitatea acestei mărfi nu depăşeşte anumite limite... Tranzacţia ce se încheie între proprietarul funciar şi arendaş asigură întotdeauna celui dintîi maximum de avantaje posibile... Pe lîngă avantajele care îi revin prin natura lucrurilor, el trage foloase şi din poziţia sa, din faptul că are o avere mai mare, că se bucură de credit şi de prestigiu; dar chiar şi numai primul dintre aceste avantaje e de ajuns pentru a-i asigura întotdeauna posibilitatea de a profita singur de toate circumstanţele favorabile legate de respectivul teren. Construirea unui canal sau a unui drum, creşterea populaţiei şi a bunăstării unui district determină întotdeauna o urcare a arenzilor... E adevărat că arendaşul însuşi poate să aducă, pe cheltuiala sa, unele îmbunătăţiri terenului luat în arendă; dar de pe urma capitalului investit (în aceste îmbunătăţiri, el trage foloase numai pînă la expirarea contractului său de arendă; după expirarea acestuia, toate foloasele îi revin proprietarului; din acest moment el este acela care scoate de aici dobîndă, cu toate că n-a făcut în acest scop nici un fel de investiţii, căci arenda creşte în mod corespunzător“ (Say, vol. II, p. 142—143).
„Renta, considerată ca preţ plătit pentru folosinţa pămîntului, reprezintă, fireşte, preţul cel mai ridicat pe care arendaşul poate să-l plătească în starea în care se află respectivul teren“ (Smith, vol. I, p. 299).
„Renta obţinută de pe suprafaţa unei moşii reprezintă de obicei o treime din produsul brut şi este în general o rentă stabilă şi independentă de variaţiile întîmplătoare ale recoltei“ (Smith, vol. I, p. 351). „Această rentă e arareori sub o pătrime din produsul brut“ (Smith, vol. II, p. 378).
Nu la toate mărfurile se poate plăti rentă funciară. În unele regiuni, de pildă, nu se plăteşte rentă pentru piatră.
„Pe piaţă pot fi aduse, de obicei, numai acele părţi din producţia solului al căror preţ obişnuit este suficient ca să înlocuiască capitalul cheltuit pentru aducerea lor pe piaţă şi să asigure obţinerea profitului obişnuit la acest capital. Dacă preţul obişnuit excede suma necesară pentru aceasta, surplusul va intra, fireşte, în renta funciară. Dacă însă nu există un asemenea surplus, marfa poate fi, desigur, adusă pe piaţă, dar nu mai rămîne nimic pentru plata rentei funciare. Existenţa sau inexistenţa acestui surplus e în funcţie de cerere“ (Smith, vol. I, p. 302—303).
„Renta funciară intră în componenţa preţurilor mărfurilor cu totul altfel decît salariul şi profitul. Rata ridicată sau scăzută a salariului şi profitului constituie cauza preţului ridicat sau scăzut al mărfurilor, pe cînd rata ridicată sau scăzută a rentei funciare constituie efectul acestui preţ“ (Smith, vol. I, p. 303—304).
Printre produsele care aduc întotdeauna rentă funciară figurează produsele alimentare.
„Întrucît oamenii, ca şi toate celelalte animale, se înmulţesc, fireşte, în raport cu mijloacele lor de subzistenţă, există întotdeauna o cerere mai mare sau mai mică de produse alimentare. Cu produse alimentare se poate cumpăra întotdeauna o cantitate mai mare sau mai mică de muncă, şi întotdeauna se vor găsi oameni dispuşi să presteze o muncă pentru a obţine asemenea produse. Ce-i drept, cantitatea de muncă ce se poate cumpăra cu produse alimentare nu este întotdeauna echivalentă cu aceea care ar putea fi întreţinută cu aceste produse, în cazul cînd ar fi gospodărite în modul cel mai economic, şi aceasta se datoreşte salariilor ridicate cu care se retribuie uneori munca. Dar cu produse alimentare se poate cumpăra întotdeauna atîta muncă cît pot întreţine aceste produse, potrivit normelor existente pentru respectiva categorie de muncă în partea locului. Dar aproape în toate situaţiile posibile, solul produce mai multe produse alimentare decît e nevoie pentru a putea întreţine — în modul cel mai larg în care a fost vreodată întreţinută — toată munca necesară spre a produce aceste produse şi ale aduce pe piaţă. Acest surplus de produse alimentare e întotdeauna mai mult decît suficient pentru a înlocui, cu profitul corespunzător, capitalul care pune în mişcare această muncă. Ceva deci rămîne întotdeauna pentru plata unei rente proprietarului funciar“ (Smith, vol. I, p. 305—306). „Hrana, aşadar, este nu numai sursa iniţială a rentei, ci şi atunci cînd, mai tîrziu, alte produse ale pămîntului încep să aducă rentă, tot creşterii forţei productive a muncii producătoare de produse alimentare — creştere obţinută prin ameliorarea şi cultivarea solului — îi datorează proprietarul această rentă“ (op. cit., p. 345). „Hrana omului pare a fi singurul produs al pămîntului care dă dintotdeauna o rentă oarecare proprietarului funciar“ (op. cit., p. 337). „Ţările sînt populate nu în proporţie cu numărul oamenilor pe care producţia lor poate să-i îmbrace şi să-i adăpostească, ci în proporţie cu numărul celor pe care îi poate hrăni“ (op. cit., p. 342).
„După hrană, cele două mari trebuinţe ale omului sînt îmbrăcămintea şi locuinţa. În mod obişnuit, obiectele care servesc la satisfacerea lor aduc rentă, dar aceasta nu se întîmplă întotdeauna în mod necesar“ (op. cit., p. 337—338).
Să vedem acum în ce mod exploatează proprietarul funciar toate avantajele societăţii.
1) Renta funciară creşte o dată cu creşterea populaţiei (op. cit., p. 335).
2) Am văzut la Say că renta funciară creşte o dată cu introducerea căilor ferate, pe măsura perfecţionării şi înmulţirii mijloacelor de comunicaţie şi a sporirii securităţii lor.
3) „Orice îmbunătăţire în starea societăţii tinde să mărească — direct sau indirect — renta funciară, să sporească avuţia reală a proprietarului funciar, adică puterea lui de a cumpăra munca altuia sau produsul ei... Progresul îmbunătăţirilor funciare şi al cultivării solului duce direct la acest rezultat. Partea din produs care revine proprietarului funciar creşte în mod necesar o dată cu creşterea produsului... Creşterea preţurilor reale la aceste feluri de materie primă, de pildă creşterea preţurilor la vite, duce şi ea direct la creşterea rentei funciare şi chiar într-o proporţie şi mai mare. O dată cu creşterea valorii reale a produsului creşte în mod necesar nu numai valoarea reală a părţii proprietarului funciar şi, deci, puterea sa reală de a dispune de munca altora, ci şi mărimea relativă a acestei părţi în raport cu produsul total. După creşterea preţului real al acestui produs, producerea lui nu necesită mai multă muncă decît înainte, şi de aceea, pentru înlocuirea capitalului întrebuinţat cu profitul său obişnuit, e nevoie acum de o parte mai mică din produs decît înainte. Partea din produs care rămîne şi care aparţine proprietarului funciar ar fi deci, în comparaţie cu produsul total, mult mai mare ca înainte“ (Smith, vol. II, p. 157—159).
Creşterea cererii de materii prime şi, deci, creşterea valorii lor se poate datora, în parte, creşterii populaţiei şi sporirii trebuinţelor ei. Dar fiecare invenţie nouă, fiecare întrebuinţare nouă ce se dă în industrie unei materii prime care n-a mai avut pînă atunci nici o întrebuinţare, sau a avut una foarte restrînsă, contribuie de asemenea la creşterea rentei. Aşa, de pildă, o dată cu apariţia căilor ferate, a vapoarelor etc. a crescut enorm renta pe care o aduc minele de cărbuni.
În afară de acest avantaj pe care proprietarul funciar îl scoate din industrie, din invenţii, din muncă, vom vedea îndată că el mai are şi un altul.
4) „Orice sporire a forţei productive a muncii care tinde direct să scadă preţul real al bunurilor manufacturate duce indirect la creşterea rentei funciare reale. Proprietarul funciar schimbă pe produse manufacturate acea parte din materiile sale prime care depăşeşte trebuinţele sale, sau preţul acestei părţi. Tot ce reduce preţul real al produselor manufacturate măreşte preţul real al produselor agricole. Aceeaşi cantitate de produse agricole va fi de aici înainte echivalentă cu o cantitate mai mare de produse manufacturate, iar proprietarul funciar capătă posibilitatea de a cumpăra o cantitate mai mare de bunuri care înlesnesc traiul, de podoabe sau obiecte de lux“ (Smith, vol. II, p. 159).
Dar cînd, pornind de la faptul că proprietarul funciar exploatează toate avantajele societăţii, Smith conchide (vol. II, p. 161) că interesul proprietarilor funciari coincide întotdeauna cu cel al societăţii, el spune o inepţie. Potrivit economiei politice, în condiţiile dominaţiei proprietăţii private, interesul pe care-l prezintă pentru individ societatea este diametral opus interesului pe care îl prezintă el pentru ea, după cum interesul pe care un risipitor îl prezintă pentru cămătar nu coincide nicidecum cu cel al risipitorului.
Menţionăm doar în treacăt tendinţa proprietarului funciar spre un monopol îndreptat împotriva proprietăţii funciare din ţări străine; în această tendinţă îşi au originea, de pildă, legile cerealelor. Trecem, de asemenea, peste iobăgia medievală, peste sclavia din colonii, peste mizeria muncitorilor agricoli din Marea Britanie. Să urmăm cu stricteţe tezele economiei politice înseşi.
1) Proprietarul funciar este interesat în bunăstarea societăţii, spun tezele economiei politice; el este interesat în sporirea populaţiei şi a producţiei industriale, în creşterea trebuinţelor societăţii, într-un cuvînt, în sporirea avuţiei, iar această sporire, după cum am văzut mai sus, este identică cu creşterea mizeriei şi a sclaviei. Legătura dintre chiria, crescîndă şi mizeria crescîndă ilustrează interesul pe care societatea îl prezintă pentru proprietarul funciar, căci o dată cu chiria creşte şi renta funciară, dobîndă adusă de terenul pe care se află casa.
2) După cum spun înşişi economiştii, interesele proprietarului funciar sînt diametral opuse celor ale arendaşului, deci ale unei părţi considerabile a societăţii.
3) Deoarece proprietarul funciar poate să ceară arendaşului o rentă cu atît mai mare cu cît e mai mică suma salariilor plătite de acesta, care la rîndul său reduce salariile cu atît mai mult cu cît e mai mare renta cerută de proprietarul funciar, înseamnă că interesele proprietarului funciar sînt opuse intereselor muncitorilor agricoli în aceeaşi măsură în care interesele patronilor de manufacturi sînt opuse celor ale muncitorilor lor. Interesul proprietarului funciar apasă şi el asupra salariilor în direcţia reducerii lor la minimum.
4) Deoarece scăderea reală a preţurilor la produsele industriale măreşte renta funciară, proprietarul funciar e direct interesat în scăderea salariilor muncitorilor industriali, în existenţa concurenţei dintre capitalişti, a supraproducţiei, în toată mizeria pe care o generează dezvoltarea industriei.
5) Prin urmare, dacă, pe de o parte, interesele proprietarului funciar, departe de a fi identice cu cele ale societăţii, sînt, dimpotrivă, diametral opuse intereselor arendaşilor, muncitorilor agricoli, muncitorilor industriali şi capitaliştilor, pe de altă parte, interesele unui proprietar funciar nu sînt cîtuşi de puţin identice cu cele ale altuia, — şi aceasta din cauza concurenţei pe care o vom examina în cele ce urmează.
În general se poate spune că raportul dintre marea şi mica proprietate funciară este identic cu cel dintre marele şi micul capital. La aceasta se adaugă însă împrejurări speciale, care duc inevitabil la acumularea marii proprietăţi funciare şi la înghiţirea celei mici de către cea mare.
1) Nicăieri numărul relativ al muncitorilor şi al uneltelor de muncă nu scade — o dată cu creşterea proporţiilor gospodăriei — în aşa măsură ca în agricultură. Nicăieri, de asemenea, posibilitatea unei exploatări multilaterale, a unor economii la cheltuielile de producţie şi a unei iscusite diviziuni a muncii nu creşte — o dată cu proporţiile gospodăriei — în aşa măsură ca în agricultură. Oricît de mic ar fi un teren agricol, numărul uneltelor de muncă necesare pentru cultivarea lui, cum ar fi: plugul, ferăstrăul etc., atinge o anumită limită inferioară sub care nu mai poate fi redus, în timp ce întinderea proprietăţii funciare poate să scadă mult sub această limită.
2) Marele proprietar funciar acumulează în mîinile sale dobînda la capitalul investit de arendaş în îmbunătăţiri funciare. Micul proprietar funciar e nevoit să investească în acest scop capital propriu. Tot acest profit nu există deci pentru el.
3) În timp ce marele proprietar funciar profită de pe urma fiecărei îmbunătăţiri de interes obştesc, pe micul proprietar ea îl păgubeşte, pentru că face să crească mereu nevoia lui de numerar.
4) Mai rămîn de examinat următoarele două legi importante privind această concurenţă:
α) Renta terenurilor cultivate pentru producţia de hrană necesară omului reglează renta majorităţii celorlalte terenuri cultivate (Smith, vol. I, p. 331).
În ultimă analiză, numai marea proprietate funciară poate să producă un asemenea mijloc de hrană cum sînt vitele. Prin aceasta, ea reglează renta celorlalte terenuri şi o poate reduce la minimum.
În acest caz, micul proprietar funciar care îşi lucrează singur peticul de pămînt se află faţă de marele proprietar în aceeaşi situaţie în care meseriaşul cu unelte proprii se află faţă de fabricant. Mica proprietate funciară a devenit o simplă unealtă de muncă. Pentru micul proprietar funciar, renta dispare cu desăvîrşire, iar lui nu-i rămîne decît, cel mult, dobîndă la capitalul său și salariul pentru munca sa; căci, în urma concurenţei, renta funciară poate să se reducă pînă la un nivel la care nu va mai reprezenta decît dobîndă la capitalul investit nu de către proprietar.
β) Am mai văzut, de altfel, că, la aceeaşi productivitate şi dacă sînt exploatate cu aceeaşi pricepere, terenurile, minele şi locurile de pescuit dau un produs proporţional cu mărimea capitalului, învinge, aşadar, marea proprietate. Tot astfel la capitaluri egale, venitul este proporţional cu gradul de productivitate al terenului. Prin urmare, la capitaluri egale învinge proprietarul terenului mai productiv.
γ) „Despre o mină de orice fel se poate spune că e productivă sau neproductivă, după cum cantitatea de minereu care poate fi extrasă din ea cu o anumită cantitate de muncă este mai mare sau mai mică decît aceea ce se poate extrage, cu o cantitate egală de muncă, din majoritatea celorlalte mine de acelaşi fel“ (Smith, vol. I, p. 345—346). „Preţul producţiei ce se obţine în cea mai bogată mină de cărbuni reglează preţul cărbunilor din toate celelalte mine din vecinătate. Atît proprietarul cît şi întreprinzătorul găsesc, primul că poate căpăta o rentă mai mare, iar cel de-al doilea ca poate să obţină un profit mai mare dacă vor vinde la un preţ ceva mai scăzut decît toţi vecinii lor. Vecinii lor vor fi în curînd nevoiţi să vîndă la acelaşi preţ, deşi sînt mai puţin în măsură s-o facă şi deşi acest preţ scade mereu, iar uneori nu le lasă nici rentă, nici profit. Ca urmare, unele mine sînt părăsite cu totul, iar altele nu pot da rentă şi de aceea pot fi exploatate numai de proprietar“ (op. cit., p. 350). „După descoperirea minelor din Peru, minele de argint din Europa au fost în cea mai mare parte părăsite... La fel s-a întîmplat şi cu minele din Cuba şi San Domingo şi chiar cu minele vechi din Peru după descoperirea minelor din Potosi“ (op. cit., p. 353).
Ceea ce Smith spune aici despre mine este, într-o măsură mai mare sau mai mică, valabil pentru proprietatea funciară în general.
δ) „Este de observat că pretutindeni preţul curent al pămîntului depinde de rata obişnuită a dobînzii pe piaţă... Dacă renta ar scădea mult sub nivelul dobînzii, astfel încît diferenţa dintre ele să fie foarte mare, nimeni n-ar mai cumpăra pămînt, şi aceasta ar provoca curînd o scădere a preţului său curent. Din contră, dacă avantajele rentei funciare ar compensa cu prisosinţă această diferenţă, toată lumea ar voi să cumpere pămînt, ceea ce ar duce curînd la restabilirea preţului său curent“ (Smith, vol. II, p. 367—368).
Din această corelaţie dintre renta funciară şi dobîndă reiese că renta trebuie să scadă mereu, astfel încît în cele din urmă numai oamenii cei mai bogaţi să poată trăi din rentă. Datorită acestui fapt, devine tot mai mare concurenţa dintre proprietarii care nu-şi dau pămîntul în arendă. Ruinarea unei părţi din aceşti proprietari. O nouă concentrare a marii proprietăţi funciare.
O altă consecinţă a acestei concurenţe e că o bună parte din proprietatea funciară trece în mîinile capitaliştilor, care în felul acesta devin totodată proprietari funciari, după cum, la rîndul lor, proprietarii mai mici nu mai sînt în genere nimic altceva decît capitalişti. Paralel cu aceasta, o parte din marii proprietari funciari devin totodată industriaşi.
Ultima consecinţă este, aşadar, suprimarea deosebirilor dintre capitalist şi proprietarul funciar, astfel că rămîn în total numai două clase ale populaţiei: clasa muncitoare şi clasa capitaliştilor. Această atragere a proprietăţii funciare în circuitul comercial, transformarea proprietăţii funciare într-o marfă înseamnă prăbuşirea definitivă a vechii aristocraţii şi constituirea definitivă a aristocraţiei banului.
1) Noi nu împărtăşim lacrimile sentimentale pe care le varsă romantismul pe această temă. El confundă întotdeauna infamia ce rezidă în traficul de pămînt cu consecinţa perfect raţională — necesară şi oportună în cadrul proprietăţii private — care constă în atragerea în circuitul comercial a proprietăţii funciare private. În primul rînd, proprietatea funciară feudală este, prin însăşi esenţa ei, pămîntul scos la mezat, pămîntul înstrăinat omului, şi care de aceea i se opune întruchipat în persoana cîtorva mari seniori.
Şi în proprietatea funciară feudală, dominaţia pămîntului planează ca o putere străină asupra oamenilor. Şerbul este un accesoriu al pămîntului. Tot pămîntului îi aparţine şi primul născut, moştenitorul unui majorat. Pămîntul este cel care îl moşteneşte, în general, domnia proprietăţii private începe o dată cu proprietatea funciară, care este baza ei. Dar în proprietatea funciară feudală seniorul pare, cel puţin, a fi suveranul domeniului său. De asemenea mai există acolo aparenţa unei relaţii mai intime între senior şi pămînt decît aceea a avuţiei pur obiectuale. Domeniul se individualizează prin stăpînul lui, are rangul acestuia, e baronial sau comital, după cum aparţine unui baron sau unui conte, se bucură de privilegiile sale, de jurisdicţia sa, de situaţia sa politică etc. El apare ca trupul neorganic al stăpînului. De aici zicătoarea: „nulle terre sans maître“ *1, care exprimă legătura strînsă dintre calitatea de senior şi proprietatea funciară. De asemenea, dominaţia proprietăţii funciare nu apare atît de nemijlocit ca cea a capitalului pur. Pentru cei ce aparţin unui domeniu, acesta apare mai curînd ca o patrie a lor. Este un gen de naţionalitate mai restrînsă.
Tot aşa proprietatea funciară feudală este aceea care dă seniorului numele ei, aşa cum un regat îl dă pe al său regelui. Istoria familiei sale, istoria casei sale etc. — toate acestea individualizează pentru el domeniul său şi fac din acesta literalmente casa sa, îl personifică. De asemenea, şi cei care lucrează pe acest domeniu nu au o situaţie de zileri, ci ori sînt ei înşişi proprietatea seniorului, ca iobagii, ori sînt legaţi de el prin relaţii de respect, supuşenie şi obligaţie. De aceea poziţia lui faţă de ei este o poziţie nemijlocit politică şi are, totodată, o anumită latură sentimentală. Moravurile, caracterul etc. variază de la un domeniu la altul şi par una cu lotul de pămînt, pe cînd mai tîrziu numai punga omului, nu caracterul şi individualitatea sa, determină raportul său faţă de pămînt. În sfîrşit, proprietarul feudal nu caută să obţină maximum de avantaje de pe urma proprietăţii sale funciare. El, dimpotrivă, consumă ceea ce are şi lasă liniştit şerbilor şi arendaşilor grija procurării celor necesare. Aceasta este forma nobiliară a relaţiei de proprietate funciară; ea dă seniorului o aureolă romantică.
Este necesar ca această aparenţă să fie suprimată, ca proprietatea funciară — rădăcina proprietăţii private — să fie în întregime atrasă în mişcarea acesteia din urmă şi să devină marfă; ca dominaţia proprietarului să apară ca dominaţie pură a proprietăţii private, a capitalului, dezbărată de orice coloratură politică, ca relaţia dintre proprietar şi muncitor să se reducă la relaţia economică dintre exploatator şi exploatat, ca orice relaţie personală între proprietar şi proprietatea sa să înceteze şi ca aceasta din urmă să devină numai avuţie materială, obiectuală, ca locul căsătoriei de onoare cu pămîntul să-l ia căsătoria din interes şi ca pămîntul să decadă, ca şi omul, la rangul de valoare negociabilă. Este necesar ca ceea ce constituie rădăcina proprietăţii funciare, interes egoist, murdar să apară şi sub aspectul său cinic. Este necesar ca monopolul inert să se transforme în monopol mobil, agitat, în concurenţă, ca profitarea trîndavă de pe urma sudorii şi sîngelui altora să se transforme într-un comerţ activ şi multilateral cu acestea. Este necesar, în sfîrşit, ca în această concurenţă, proprietatea funciară să-şi manifeste dominaţia, sub formă de capital, atît asupra clasei muncitoare, cît şi asupra proprietarilor înşişi, ş-o manifeste prin faptul că legile mişcării capitalului îi ruinează sau îi înalţă. Atunci, în locul zicătoarei medievale „nulle terre sans seigneur“, apare zicătoarea modernă „l'argent n'a pas de maître“ *2, care exprimă întreaga stăpînire a materiei moarte asupra omului.
2) Cît priveşte controversa în jurul împărţirii sau neîmpărţirii proprietăţii funciare, trebuie să remarcăm următoarele:
Împărţirea proprietăţii funciare înseamnă negarea marelui monopol al proprietăţii funciare, abolirea lui, dar numai prin aceea că-l generalizează. Ea nu desfiinţează temelia monopolului, proprietatea privată. Ea atacă forma de existenţă a monopolului, dar nu şi esenţa lui. Ca urmare, împărţirea proprietăţii funciare cade victimă legilor proprietăţii private, căci ea — împărţirea — corespunde mişcării concurenţei din sfera industriei. Pe lîngă dezavantajele economice ale acestei împărţiri a uneltelor de muncă şi a fărîmiţării muncii (a nu se confunda cu diviziunea muncii; aci munca nu se împarte între mai mulţi oameni, ci una şi aceeaşi muncă este efectuată de fiecare separat, adică are loc o multiplicare a uneia şi aceleiaşi munci), această împărţire, la fel ca şi concurenţa, duce inevitabil la acumulare.
Prin urmare, acolo unde are loc împărţirea proprietăţii funciare, nu mai rămîne decît sau reîntoarcerea la monopol într-o formă şi mai odioasă, sau abolirea, negarea a înseşi împărţirii proprietăţii funciare. Dar aceasta nu este o reîntoarcere la proprietatea funciară feudală, ci abolirea proprietăţii private asupra pămîntului în general. Prima abolire a monopolului înseamnă întotdeauna generalizarea lui, lărgirea cadrului existenţei sale. Abolirea monopolului ajuns la cea mai largă şi mai cuprinzătoare formă de existenţă a sa este anihilarea sa totală. Asocierea aplicată la pămînt beneficiază de avantajul marii proprietăţi funciare din punct de vedere economic şi realizează pentru prima oară tendinţa care stă la originea împărţirii, şi anume: egalitatea, după cum tot ea restabileşte pe baze raţionale, şi nu prin intermediul iobăgiei, al dominaţiei şi al unui absurd misticism al proprietăţii, legătura emoţională dintre om şi pămînt; acesta din urmă încetează să fie un obiect de trafic şi, datorită muncii libere şi liberei beneficieri de roadele lui, redevine o proprietate autentică, personală a omului. Un mare avantaj al împărţirii proprietăţii funciare constă în aceea că aici masa, care nu se mai poate resemna la robia feudală, piere de pe urma proprietăţii altfel decît în industrie.
Cît priveşte marea proprietate funciară, apărătorii ei au identificat întotdeauna în mod sofistic avantajele economice ale marii agriculturi cu marea proprietate asupra pămîntului, ca şi cum n-ar fi evident că abia după abolirea proprietăţii aceste avantaje, pe de o parte, ar căpăta maximum de amploare, iar pe de alta ar deveni pentru prima oară socialmente folositoare. În acelaşi mod au atacat ei mercantilismul micii proprietăţi funciare, ca şi cum marea proprietate funciară, chiar şi în forma ei feudală, n-ar fi conţinut în germene mercantilismul. Nu mai vorbesc de forma engleză modernă, în care feudalismul proprietarului funciar se împleteşte cu spiritul mercantil și industrial al arendaşului.
Aşa cum marea proprietate funciară poate să întoarcă partizanilor împărţirii pămînturilor reproşul de monopol pe care i-l fac aceştia, pentru că şi împărţirea pămînturilor se bazează pe monopolul proprietăţii private, tot astfel partizanii împărţirii pot întoarce marii proprietăţi funciare reproşul de împărţire, căci şi aici domneşte împărţirea, dar într-o formă rigidă, înţepenită. În general, proprietatea privată se întemeiază pe împărţire. De altfel, aşa cum împărţirea proprietăţii funciare duce la reconstituirea marii proprietăţi funciare sub formă de avuţie-capital, tot astfel proprietatea funciară feudală, orice ar face şi orice ar drege, în cele din urmă trebuie să ajungă în mod necesar la împărţire sau, în orice caz, trebuie să cadă inevitabil în mîinile capitaliştilor.
Aceasta se datoreşte faptului că marea proprietate funciară, după cum vedem că se întîmplă în Anglia, împinge majoritatea covîrşitoare a populaţiei în braţele industriei, iar pe propriii săi muncitori îi condamnă la mizerie crîncenă. Ea generează şi sporeşte astfel puterea duşmanului său — capitalul, industria împingînd în tabăra cealaltă populaţia săracă şi întreaga activitate din ţară. Marea proprietate funciară face ca populaţia ţării să devină în majoritate o populaţie industrială şi prin aceasta o transformă în adversar al marii proprietăţi funciare. De îndată ce industria ajunge să dispună de o mare putere, ca azi în Anglia, de pildă, ea smulge treptat din mîinile marii proprietăţi funciare monopolul acesteia faţă de ţările străine şi o sileşte să intre în concurenţă cu proprietatea funciară de peste hotare. Căci, sub domnia industriei, proprietatea funciară îşi putea asigura grandoarea feudală numai printr-un monopol îndreptat împotriva străinătăţii, spre a se apăra astfel împotriva legilor generale ale comerţului, care sînt contrare esenţei ei feudale. Odată atrasă în orbita concurenţei, proprietatea funciară îi urmează legile, ca şi oricare altă marfă supusă acesteia. Ea suferă aceleaşi fluctuaţii, urcări şi scăderi alternative, treceri rapide dintr-o mînă într-alta, şi nici o lege n-o mai poate reţine în puţine mîini predestinate. Consecinţa directă este fărîmiţarea ei în mîini numeroase şi, în orice caz, subordonarea faţă de capitalul industrial.
În sfîrşit, marea proprietate funciară, care, prin interzicerea împărţirii, a fost menţinută în mod forţat şi care a generat alături de ea o industrie redutabilă, duce la criză şi mai repede decît împărţirea pămînturilor, în condiţiile căreia puterea industriei rămîne mereu pe locul al doilea.
Marea proprietate funciară, cum vedem că se întîmplă în Anglia, şi-a pierdut caracterul feudal şi a dobîndit un caracter lucrativ în măsura în care tinde să facă cît mai mulţi bani. Ea aduce proprietarului renta maximă posibilă, iar arendaşului profitul maxim posibil la capitalul său. Ca urmare, salariile muncitorilor agricoli au fost reduse la minimum, iar clasa arendaşilor a şi ajuns să reprezinte în agricultură puterea industriei şi a capitalului. Din cauza concurenţei externe, în majoritatea cazurilor renta funciară încetează să fie un venit îndestulător pentru proprietar. O bună parte din proprietarii funciari sînt nevoiţi să ia locul arendaşilor, iar aceştia din urmă coboară în parte în rîndurile proletariatului. Pe de altă parte însă, mulţi arendaşi vor pune mîna pe proprietatea funciară, căci marii proprietari, care îşi încasează fără bătaie de cap veniturile, sînt în mare parte dedaţi risipei şi, de regulă, inapţi de a conduce o mare gospodărie agricolă, iar în parte nu posedă nici capital, nici capacitatea de a-şi exploata pămîntul. Ca urmare, o parte din ei de asemenea se ruinează definitiv. În sfîrşit, salariul redus la minimum trebuie redus şi mai mult, spre a se putea face faţă noii concurenţe. Aceasta duce în mod necesar la revoluţie.
Proprietatea funciară a trebuit să se dezvolte pe fiecare din aceste două căi, pentru a ajunge atît pe o cale cît şi pe cealaltă la pieirea sa inevitabilă, la fel cum industria, atît sub formă de monopol cît şi sub formă de concurenţă, a trebuit să se ruineze pentru a învăţa să creadă în om.
*1. — „nu e pămînt fără stăpîn“. — Nota trad.
*2. — „banul n-are stăpîn“. — Nota trad.