Scris: 23 decembrie 1922 - 4 ianuarie 1923
Publicat: revista Kommunist nr. 9, 1956
Sursa: V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică, p. 773-796
[Opere complete, vol. 45, p. 365-384,
pdf]
Transcriere: Liviu Iacob, decembrie 2008
Aş recomanda în mod stăruitor ca la acest congres să se adopte o serie de schimbări în organizarea noastră politică.
Aş vrea să vă împărtăşesc unele considerente, pe care le socot ca fiind mai importante.
În primul rînd, propun să mărim numărul membrilor Comitetului Central pînă la cîteva zeci sau chiar pînă la o sută. Eu cred că dacă nu vom efectua o asemenea reformă, Comitetul nostru Central va fi ameninţat de mari primejdii în caz că desfăşurarea evenimentelor nu ne va fi pe deplin favorabilă (şi pe o asemenea desfăşurare favorabilă nu putem conta).
Apoi aş vrea să supun atenţiei congresului propunerea mea ca el să acorde, în anumite circumstanţe, putere de lege hotărîrilor Comisiei de stat a planificării, acceptînd în această privinţă, într-o anumită măsură şi în anumite condiţii, punctul de vedere al tov. Troţki.
În ceea ce priveşte primul punct, adică mărirea numărului de membri, cred că acest lucru este necesar pentru a întări autoritatea Comitetului Central, cît şi pentru a desfăşura o activitate serioasă în direcţia îmbunătăţirii aparatului nostru şi a preîntîmpina posibilitatea ca conflictele dintre unele mici părţi ale Comitetului Central să capete o însemnătate cu totul excesivă pentru destinele partidului.
Cred că partidul nostru este în drept să ceară clasei muncitoare 50—100 de membri pentru Comitetul Central şi că ea poate să i-i dea fără o prea mare încordare de forţe.
O asemenea reformă ar duce la o întărire considerabilă a partidului nostru şi ar uşura lupta pe care el trebuie s-o ducă în încercuirea unor state vrăjmaşe, şi care, după părerea mea, poate — şi trebuie — să se ascută simţitor în anii ce vin. Cred că stabilitatea partidului nostru ar avea enorm de cîştigat de pe urma unei asemenea măsuri.
Lenin
23. XII. 1922
Text consemnat de M. V.
Continuarea însemnărilor.
24 decembrie 1922
Prin stabilitatea Comitetului Central, despre care am vorbit mai sus, eu înţeleg măsuri împotriva unei sciziuni, în măsura în care, în general, asemenea măsuri pot fi luate. Fiindcă albgardistul de la „Russkaia Mîsl“ (S.S. Oldenburg, mi se pare) a avut, fără îndoială, dreptate atunci cînd, în primul rînd, în jocul lor împotriva Rusiei sovietice, a mizat pe o sciziune în partidul nostru şi cînd, în al doilea rînd, în vederea acestei sciziuni a mizat pe divergenţele foarte serioase din rîndurile lui.
Partidul nostru se sprijină pe două clase, şi de aceea e posibilă instabilitatea lui şi devine inevitabilă căderea lui dacă între aceste două clase nu poate să existe o înţelegere. A lua pentru o asemenea eventualitate unele măsuri sau altele şi a discuta, în genere, despre stabilitatea Comitetului nostru Central este inutil. Nici un fel de măsuri nu vor putea, în acest caz, să prevină sciziune. Dar eu sper că toate astea se referă la un viitor prea îndepărtat şi constituie un eveniment prea neverosimil ca să vorbim despre el.
Am în vedere stabilitatea ca garanţie împotriva unei sciziuni în viitorul apropiat şi vreau să expun aici o serie de considerente cu caracter pur personal.
Cred că, din acest punct de vedere, esenţialul în problema stabilităţii îl constituie relaţiile dintre asemenea membri ai Comitetului Central ca Stalin şi Troţki. Raporturile dintre ei constituie, cred eu, cel puţin jumătate din pericolul sciziunii, care ar putea fi evitată şi a cărei evitare, după părerea mea, ar putea fi înlesnită, între altele, prin mărirea numărului membrilor Comitetului Central pînă la 50 sau la 100.
Tov. Stalin, devenind secretar general, a concentrat în mîinile sale o putere nemărginită, şi nu sînt convins că el va şti întotdeauna să folosească cu destulă prudenţă această putere. Pe de altă parte, tov. Troţki, aşa cum s-a văzut încă din lupta dusă de el împotriva Comitetului Central în problema Comisariatului poporului pentru căile de comunicaţie, se distinge nu numai prin aptitudini remarcabile. El este, poate, omul cel mai capabil din actualul Comitet Central, dar este peste măsură de încrezut şi manifestă o preferinţă excesivă pentru latura pur administrativă a muncii.
Aceste două însuşiri ale unor conducători dintre cei mai remarcabili ai actualului Comitet Central sînt de natură să ducă, chiar şi în mod nepremeditat, la o sciziune, şi dacă partidul nostru nu va lua măsurile necesare, sciziunea poate să se producă pe neaşteptate.
N-am să-i mai caracterizez şi pe ceilalţi membri ai Comitetului Central sub raportul calităţilor lor personale. Vreau doar să amintesc că episodul din octombrie cu Zinoviev şi Kamenev n-a fost în nici un caz ceva întîmplător, dar acest episod li se poate imputa tot atît de puţin lor personal pe cît i se poate imputa lui Troţki nebolşevismul său.
În ce priveşte membrii tineri ai Comitetului Central, aş vrea să spun cîteva cuvinte despre Buharin şi Peatakov. Aceştia sînt, după mine, elementele cele mai remarcabile (dintre elementele cele mai tinere), şi în privinţa lor ar trebui să se aibă în vedere următoarele: Buharin nu este numai un teoretician extrem de valoros şi de capabil al partidului, el mai este considerat — şi pe bună dreptate — ca un răsfăţat al întregului partid; dar vederile lui teoretice numai cu mari rezerve pot fi socotite ca fiind pe deplin marxiste, căci el are ceva scolastic (nu a studiat niciodată şi cred că n-a înţeles niciodată pe deplin dialectica).
25. XII. Cît despre Peatakov, el este, fără îndoială, un om cu o deosebită putere de voinţă şi cu aptitudini remarcabile, dar are prea multă înclinaţie spre metode administrative şi se lasă prea mult antrenat de latura administrativă a muncii, pentru ca să te poţi bizui pe el într-o problemă politică serioasă.
Fireşte, atît prima cît şi cea de-a doua observaţie au în vedere numai momentul de faţă şi ele rămîn valabile în ipoteza că aceşti doi remarcabili şi devotaţi activişti nu vor găsi prilejul să-şi completeze cunoştinţele şi să-şi lichideze unilateralitatea lor.
Lenin
25. XII. 1922
Text consemnat de M. V.
Stalin este prea brutal, şi acest defect, cu totul suportabil în mediul nostru şi în relaţiile dintre noi, comuniştii, devine intolerabil cînd cineva exercită funcţia de secretar general. De aceea propun tovarăşilor să se gîndească la modalitatea de a-l elibera pe Stalin din această funcţie şi de a numi în locul lui pe altcineva, care în toate privinţele să se deosebească de dînsul numai printr-o singură calitate, şi anume să fie mai îngăduitor, mai loial, mai politicos şi mai atent faţă de tovarăşi, mai puţin capricios etc. Această împrejurare ar putea să pară un amănunt cu totul neînsemnat. Dar eu cred că, din punctul de vedere al preîntîmpinării unei sciziuni şi al celor spuse de mine mai sus despre relaţiile dintre Stalin şi Troţki, acest nu este un amănunt, sau este un amănunt care poate să capete o importanţă decisivă.
Lenin
Text consemnat de L. F.
4 ianuarie 1923
Continuarea însemnărilor.
26 decembrie 1922
Mărirea numărului membrilor Comitetului Central la 50 sau chiar la 100 este menită, după părerea mea, să servească unui dublu sau chiar triplu scop: cu cît vor fi mai mulţi membri în Comitetul Central, cu atît mai mare va fi numărul tovarăşilor care se vor iniţia în activitatea acestuia şi cu atît mai mic va fi pericolul de a se ajunge la o sciziune ca urmare a unei imprudenţe. Atragerea unui număr mare de muncitori în Comitetul Central le va permite să îmbunătăţească aparatul nostru, care funcţionează cît se poate de defectuos. Acest aparat este, în fond, cel moştenit de la vechiul regim, fiindcă într-un răstimp atît de scurt ne-a fost cu totul imposibil să-l transformăm, mai cu seamă în condiţiile create de război, de foamete etc. De aceea, „criticilor“ care, cu zîmbete ironice sau pline de răutate, ne arată defectele aparatului nostru le putem răspunde liniştit că ei nu înţeleg cîtuşi de puţin condiţiile actualei revoluţii. Într-un răstimp de cinci ani este, în general, imposibil să transformi în măsură suficientă aparatul, mai ales în condiţiile în care a avut loc la noi revoluţia. Este de ajuns că în aceşti cinci ani noi am creat un stat de tip nou, în care muncitorii, în fruntea ţăranilor, merg înainte împotriva burgheziei; şi aceasta, într-o situaţie internaţională ostilă, înseamnă o operă gigantică. Dar conştiinţa acestui fapt nu trebuie în nici un caz să ne împiedice să vedem că, în fond, am preluat vechiul aparat, rămas de la ţar şi de la burghezie, şi că acum, o dată cu venirea păcii şi cu asigurarea nevoilor minime ale populaţiei, care suferea de foame, întreaga activitate trebuie îndreptată spre îmbunătăţirea aparatului.
După cum văd eu lucrurile, cîteva zeci de muncitori, devenind membri ai Comitetului Central, pot mai bine ca oricine să se ocupe de verificarea, îmbunătăţirea şi reorganizarea aparatului nostru. Inspecţia muncitorească-ţărănească, care avea la început această funcţie, s-a dovedit a nu fi în stare să facă faţă cerinţelor şi ea poate fi folosită numai ca o „anexă“ sau, în anumite condiţii, ca un ajutor pe lîngă aceşti membri ai Comitetului Central. Muncitorii care urmează să fie incluşi în Comitetul Central trebuie, după părerea mea, să fie aleşi, de preferinţă, nu dintre aceia care au activat vreme îndelungată în organele de stat (în această parte a scrisorii mele, ori de cîte ori vorbesc de muncitori am în vedere şi pe ţărani), pentru că la aceşti muncitori s-au format deja anumite tradiţii şi anumite idei preconcepute, împotriva cărora tocmai ar fi de dorit să luptăm.
Muncitorii care urmează să fie aleşi ca membri ai Comitetului Central trebuie recrutaţi de preferinţă dintre aceia care se află mai jos de pătura ce s-a ridicat la noi, în ultimii cinci ani, şi a intrat în rîndul funcţionarilor de stat şi care fac parte mai mult din muncitorii şi ţăranii de rînd, însă care nu intră în categoria exploatatorilor direcţi sau indirecţi. Cred că asemenea muncitori, participînd la toate şedinţele Comitetului Central, la toate şedinţele Biroului Politic şi citind toate documentele Comitetului Central, pot forma cadre de partizani devotaţi ai orînduirii sovietice, care vor fi în stare, în primul rînd, să imprime stabilitate Comitetului Central însuşi şi, în al doilea rînd, să se ocupe în mod efectiv de înnoirea şi îmbunătăţirea aparatului.
Lenin
Text consemnat de L. F.
26. XII. 1922
Publicat pentru prima oară în 1956, în revista „Kommunist“ nr. 9.
Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 45, ed. rom., p. 365—370.
Continuarea însemnărilor.
27 decembrie 1922
Această idee a fost exprimată, mi se pare, încă de mult de tov. Troţki. Eu m-am pronunţat împotriva ei, pentru că am considerat că în acest caz s-ar produce o serioasă neconcordanţă în sistemul nostru de instituţii legislative. Dar după o atentă examinare a problemei, găsesc că în fond există aici o idee sănătoasă, şi anume: Comisia de stat a planificării se află întrucîtva la o parte de instituţiile noastre legislative, cu toate că ea, ca un colectiv de oameni competenţi, experţi, reprezentanţi ai ştiinţei şi tehnicii, dispune în fond de cele mai multe date pentru a-şi forma o părere justă în diferite probleme.
Noi însă porneam pînă acum de la ideea că Comisia de stat a planificării trebuie să furnizeze statului un material analizat în mod critic, iar instituţiile de stat să rezolve treburile de stat. Cred că în situaţia actuală, cînd treburile de stat au devenit extrem de complexe, cînd de cele mai multe ori sîntem nevoiţi să rezolvăm în mod alternativ probleme în care se cere o expertiză din partea unor membri ai Comisiei de stat a planificării şi probleme în care nu se cere o asemenea expertiză, ba mai mult chiar, să rezolvăm probleme în care unele puncte cer o expertiză din partea Comisiei de stat a planificării în timp ce altele nu cer o asemenea expertiză — cred că în momentul de faţă trebuie să facem un pas în direcţia lărgirii competenţei Comisiei de stat a planificării.
Eu concep acest pas în sensul că hotărîrile Comisiei de stat a planificării nu vor putea fi anulate prin procedura sovietică obişnuită şi că schimbarea unei hotărîri se va face printr-o procedură specială, bunăoară prin prezentarea problemei într-o sesiune a Comitetului Executiv Central din Rusia, prin pregătirea problemei în vederea adoptării unei noi hotărîri pe baza unor instrucţiuni speciale, întocmind totodată, pe baza unor reguli speciale, referate din care să se vadă dacă hotărîrea respectivă a Comisiei de stat a planificării trebuie anulată, şi, în sfîrşit, prin fixarea unor termene speciale pentru modificarea hotărîrii luate de Comisia de stat a planificării într-o problemă sau alta etc.
În această privinţă, eu cred că putem şi trebuie să acceptăm punctul de vedere exprimat de tov. Troţki, dar nu în sensul că preşedinte al Comisiei de stat a planificării urmează să fie unul dintre conducători noştri politici sau preşedintele Consiliului economii superior etc. Mi se pare că aici problema principială, în momentul de faţă, se împleteşte prea strîns cu cea de ordin personal. Cred că acuzaţiile pe care le auzim rostindu-se astăzi împotriva preşedintelui Comisiei de stat a planificării, tov. Krjijanovski, şi a locţiitorului său, tov. Peatakov, şi care în privinţa amîndurora sînt formulate în aşa fel încît, pe de o parte, vedem că se aduc învinuiri de moliciune excesivă, de lipsă de personalitate şi lipsă de caracter, iar pe de altă parte învinuiri de grosolănie excesivă, de spirit cazon, de insuficient de temeinică pregătire ştiinţifică etc., cred că aceste învinuiri exprimă două laturi ale problemei care sînt exagerate la extrem şi că în realitate la Comisia de stat a planificării avem nevoie de o îmbinare pricepută a acestor două tipuri de caracter, dintre care unul ar putea să aibă drept model pe Peatakov, iar celălalt pe Krjijanovski.
Cred că în fruntea Comisiei de stat a planificări trebuie să stea un om care, pe de o parte, să posede o bună pregătire ştiinţifică, şi anume pe linie tehnică sau agronomică, şi să aibă o vastă experienţă practică, căpătată în decenii de muncă în domeniul tehnicii sau al agronomiei. Cred că un asemenea om trebuie să posede nu atît calităţile unui conducător administrativ, cît o bogată experienţă şi capacitatea de a-şi apropia oamenii.
Lenin
27.XII. 1922
Text consemnat de M. V.
Continuarea scrisorii cu privire la
caracterul legislativ al hotărîrilor
Comisiei de stat a planificării.
28.XII. 1922
Am observat la unii dintre tovarăşii noştri care sînt capabili să exercite o influenţă hotărîtoare asupra mersului treburilor de stat tendinţa de a exacerba latura administrativă, care, desigur, este necesară la locul şi la timpul ei, dar care nu trebuie confundată cu latura ştiinţifică, cu cuprinderea amplei realităţi, cu capacitatea de a-şi apropia oamenii ş.a.m.d.
În orice instituţie de stat, şi mai cu seamă la Comisia de stat a planificării, este nevoie de îmbinarea acestor două calităţi, şi atunci cînd tov. Krjijanovski mi-a spus că l-a chemat pe Peatakov la Comisia de stat a planificării şi că s-a înţeles cu dînsul să lucreze acolo, eu m-am declarat de acord, dar aveam, pe de o parte, în gîndul meu unele îndoieli, iar pe de altă parte speram uneori că vom obţine aici o îmbinare a ambelor tipuri de oameni de stat. Pentru a şti dacă această speranţă s-a împlinit sau nu, trebuie să aşteptăm acum ceva mai mult şi să observăm mai îndelung rezultatele practice, dar în principiu, cred eu, nu încape nici o îndoială că o asemenea îmbinare de caractere şi tipuri (oameni, calităţi) este absolut necesară pentru o bună funcţionare a instituţiilor de stat. Cred că tot atît de dăunătoare este aici exagerarea „metodelor administrative“, ca şi, în genere, orice altă exagerare. Conducătorul unei instituţii de stat trebuie să posede în gradul cel mai înalt capacitatea de a-şi apropia oamenii şi să aibă în suficientă măsură temeinice cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice pentru a controla munca lor. Aceasta este condiţia de căpetenie. Fără ea munca nu se poate desfăşura cum trebuie. Pe de altă parte, este foarte important ca el să ştie să administreze şi să aibă în această muncă unul sau mai multe ajutoare destoinice. O îmbinare a acestor două calităţi într-o singură persoană este puţin probabil să existe şi poate că nici nu e necesară.
Lenin
Text consemnat de L. F.
28. XII. 1922
Continuarea însemnărilor cu privire la
Comisia de stat a planificării.
29 decembrie 1922
Comisia de stat a planificării, după cît se vede, se dezvoltă, la noi, sub toate aspectele şi se transformă într-o comisie de experţi. În fruntea unei asemenea instituţii trebuie să stea neapărat o persoană cu experienţă vastă şi cu o cultură ştiinţifică multilaterală în domeniul tehnicii. Aici factorul administrativ trebuie să aibă, în fond, doar un rol auxiliar. O anumită independenţă şi autonomie a Comisiei de stat a planificării este absolut necesară pentru prestigiul acestei instituţii ştiinţifice şi ea este condiţionată de un singur lucru, anume de conştiinciozitatea lucrătorilor ei, de năzuinţa lor scrupuloasă de a traduce în viaţă planul nostru de construcţie economică şi socială.
Această din urmă calitate, bineînţeles, poate fi întîlnită astăzi numai ca o excepţie, fiindcă majoritatea covîrşitoare a oamenilor de ştiinţă din care, în mod firesc, este alcătuită Comisia de stat a planificării sînt inevitabil contaminaţi de concepţii şi prejudecăţi burgheze. Verificarea lor sub acest aspect trebuie să constituie sarcina cîtorva persoane care pot forma prezidiul Comisiei de stat a planificării, care trebuie să fie comunişti şi să observe zi de zi, în întreaga desfăşurare a activităţii, în ce măsură sînt devotaţi oamenii de ştiinţă burghezi, să urmărească cum se leapădă ei de prejudecăţile lor burgheze şi, totodată, cum, treptat, trec pe poziţiile socialismului. Această îmbinare a muncii de control ştiinţific cu munca pur administrativă ar trebui să constituie idealul conducătorilor Comisiei de stat a planificării din republica noastră.
Lenin
Text consemnat de M. V.
29 decembrie 1922
Este raţional ca munca pe care o desfăşoară Comisia de stat a planificării să fie împărţită în diferite sarcini, sau, dimpotrivă, ar fi mai indicat să tindem spre formarea unui cerc de specialişti permanenţi, care să fie controlaţi sistematic de către prezidiul Comisiei de stat a planificării şi care să poată rezolva totalitatea problemelor ce intră în competenţa lui? Cred că această din urmă variantă ar fi mai raţională şi că ar fi mai indicat să tindem spre micşorarea numărului de sarcini vremelnice şi urgente.
Lenin
29 decembrie 1922
Text consemnat de M. V.
Publicat pentru prima oară în 1956 în revista „Kommunist“ nr. 9
Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 45, ed. rom., p 371—375.
Continuarea însemnărilor.
29 decembrie 1922
O dată cu mărirea numărului membrilor Comitetului Central, trebuie, după părerea mea, să ne ocupăm de asemenea — şi, poate, mai cu seamă — de verificarea şi îmbunătăţirea aparatului nostru, care nu bun de nimic. În acest scop e necesar să recurgem la serviciile unor specialişti de înaltă calificare, şi sarcina de a ne pune la dispoziţie asemenea specialişti trebuie să revină Inspecţiei muncitoreşti-ţărăneşti.
Cum să îmbinăm munca acestor specialişti în domeniul verificării, care au cunoştinţe suficiente, cu aceea a noilor membri ai Comitetului Central — asta e o sarcină care trebuie rezolvată în mod practic.
Eu cred că Inspecţia muncitorească-ţărănească (ca urmare a dezvoltării ei şi a nedumeririlor noastre în legătură cu această dezvoltare) a avut drept rezultat ceea ce observăm astăzi, şi anume o stare de tranziţie de la un comisariat special al poporului la o funcţie specială a unor membri ai Comitetului Central; de la o instituţie care revizuieşte totul la un corp de revizori, puţini la număr, dar de prim rang, care trebuie să fie bine remuneraţi (ceea ce este deosebit de necesar în secolul nostru, cînd pentru orice lucru trebuie să plăteşti, şi mai ales în condiţii cînd revizorii se află în serviciul direct al acelor instituţii care-i plătesc mai bine).
Dacă numărul membrilor Comitetului Central va fi mărit în mod corespunzător şi dacă ei, cu ajutorul membrilor Inspecţiei muncitoreşti-ţărăneşti, specialişti de înaltă calificare şi competenţi în toate domeniile, vor face an de an un curs de conducere de stat, atunci, cred eu, vom rezolva cu succes această sarcină, pe care atîta vreme n-am reuşit s-o rezolvăm.
În concluzie deci, să mărim pînă la 100 numărul membrilor Comitetului Central şi la cel mult 400—500 pe acela al ajutoarelor lor — membri ai Inspecţiei muncitoreşti-ţărăneşti — care, din însărcinarea lor, să facă diverse revizii.
Lenin
29 decembrie 1922
Text consemnat de M. V.
Publicat pentru prima oară în 1956, în revista „Kommunist“ nr. 9.
Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 45, ed. rom., p. 376—377.
Continuarea însemnărilor.
30 decembrie 1922
Am impresia că m-am făcut tare vinovat faţă de muncitorii din Rusia pentru că n-am intervenit destul de energic şi de categoric în faimoasa problemă a autonomizării, care în mod oficial este denumită, mi se pare, problema uniunii republicilor sovietice socialiste.
În vară, cînd s-a pus această problemă, eram bolnav, iar după aceea, în toamnă, mi-am pus prea mari speranţe în însănătoşirea mea şi în presupunerea că plenarele din octombrie şi decembrie îmi vor da posibilitatea să intervin în această problemă. Dar n-am putut să particip nici la plenara din octombrie (consacrată acestei probleme), şi nici la cea din decembrie, aşa că problema a fost dezbătută aproape în întregime fără mine.
Am avut posibilitatea doar să stăm de vorbă cu tov. Dzerjinski, care tocmai venise din Caucaz şi care mi-a relatat cum se prezintă această problemă în Gruzia. Am avut de asemenea posibilitatea să schimb cîteva cuvinte cu tov. Zinoviev şi să-mi exprim temerile mele în această privinţă. Din cele comunicate de tov. Dzerjinski, care s-a aflat în fruntea comisiei trimise de Comitetul Central „să ancheteze“ incidentul din Gruzia, am tras doar unele concluzii care îmi inspiră cele mai mari temeri. Dacă lucrurile au ajuns pînă acolo încît Ordjonikidze, după cum mi-a comunicat tov. Dzerjinski, a putut să recurgă la violenţă fizică, ne putem închipui în ce mocirlă am alunecat. Se vede că toată această idee a „autonomizării“ era fundamental greşită şi cu totul inoportună.
Se spune că era nevoie de unitatea aparatului. De unde porneau asemenea afirmaţii? Oare nu de la acelaşi aparat rusesc pe care, aşa cum am mai arătat într-una din paginile precedente ale jurnalului meu, l-am preluat de la ţarism şi l-am uns doar cu puţin mir sovietic?
Nu încape îndoială că ar fi trebuit să aşteptăm cu această măsură pînă cînd am fi putut spune că garantăm pentru aparatul nostru ca pentru unul care este într-adevăr al nostru. Dar astăzi, dacă vrem să fim cinstiţi, trebuie să spunem, dimpotrivă, că ceea ce numim noi aparatul nostru este un aparat care de fapt ne este încă complet străin şi reprezintă o amestecătură burghezo-ţaristă, pe care noi, în aceşti cinci ani, în care ne-a lipsit ajutorul altor ţări şi am dat precădere „preocupărilor“ militare şi luptei împotriva foametei, n-am avut nici o posibilitate să-l transformăm.
În asemenea condiţii este foarte firesc că „libertatea de a ieşi din uniune“, cu care încercăm să ne justificăm, va deveni un simplu petic de hîrtie, care nu va fi în stare să apere pe alogenii din Rusia de invazia acelui rus neaoş, a acelui velicorus şovinist, în fond nemernic şi opresor, care este birocratul tipic rus. Nu încape îndoială că infimul procent de muncitori sovietici şi sovietizaţi se va îneca în acest ocean de lepădături şoviniste velicoruse ca musca în lapte.
În sprijinul acestei măsuri se invocă argumentul că au fost create acolo comisariate ale poporului în domenii care privesc de-a dreptul psihologia naţională, învăţămîntul naţional. Dar aici se naşte întrebarea dacă aceste comisariate ale poporului pot fi complet separate, precum şi a doua întrebare, dacă noi am luat cu suficientă grijă măsuri pentru a apăra într-adevăr pe alogeni de satrapul neaoş rus. Cred că n-am luat asemenea măsuri, cu toate că am fi putut şi ar fi trebuit să le luăm.
Cred că aici au jucat un rol nefast pripeala lui Stalin şi înclinarea lui spre metode administrative, ca şi îndîrjirea lui împotriva faimosului „social-naţionalism“. În general, iritarea are, de obicei, în politică un rol din cele mai funeste.
Mă tem, de asemenea, că tov. Dzerjinski, care s-a dus în Caucaz să întreprindă cercetări în chestiunea „crimelor“ comise de aceşti „social-naţionali“, s-a distins şi el, de data asta, numai prin atitudinea sa neaoş rusească (se ştie că alogenii rusificaţi sînt întotdeauna înclinaţi să exagereze în atitudinea lor neaoş rusească) şi că imparţialitatea întregii sale comisii este suficient caracterizată prin actele de violenţă la care a recurs Ordjonikidze. Cred că nici o provocare şi nici chiar o jignire nu poate să justifice asemenea acte de violenţă rusească şi că tov. Dzerjinski a comis o greşeală ireparabilă prin atitudinea sa uşuratică faţă de asemenea acte de violenţă.
Ordjonikidze reprezenta în faţa tuturor celorlalţi cetăţeni din Caucaz puterea de stat. Ordjonikidze n-avea dreptul să se lase cuprins de enervarea pe care o invocă el şi Dzerjinski. Dimpotrivă, era obligat să dea dovadă de acea stăpînire de sine la care nu este obligat nici un cetăţean de rînd, şi cu atît mai puţin un cetăţean care e acuzat de crimă „politică“. Or, aceşti social-naţionali erau, în fond, nişte cetăţeni acuzaţi de crimă politică, şi toate împrejurările acestei acuzaţii nu puteau s-o califice decît în acest fel.
Dar aici se ridică şi o importantă problemă principială: cum trebuie înţeles internaţionalismul?[1]
Lenin
30. XII. 1922.
Text consemnat de M. V.
Continuarea însemnărilor.
31 decembrie 1922
(Continuare)
În scrierile mele despre problema naţională am arătat deja că este cu totul neindicat procedeul de a pune în mod abstract problema naţionalismului în general. Trebuie să facem distincţie între naţionalismul unei naţiuni asupritoare şi acela al naţiunii asuprite, între naţionalismul unei naţiuni mari şi acela al unei naţiuni mici.
Cît priveşte cel de-al doilea fel de naţionalism, trebuie spus că în practica istorică, noi, cei ce aparţinem unei naţiuni mari, ne facem mai totdeauna vinovaţi de nenumărate violenţe, ba mai mult chiar, fără să ne dăm seama, ne facem vinovaţi de nenumărate violenţe şi jigniri, — e de ajuns să mă întorc cu gîndul la vremea cînd mă aflam în regiunea Volgăi, şi să-mi amintesc cum acolo cei de alt neam sînt trataţi cu dispreţ, cum un polonez nu este numit altfel decît „leah“, cum unui tătar i se spune totdeauna în derîdere „cneaz“, iar unui ucrainean — „hohol“ şi cum gruzinii şi ceilalţi alogeni originari din Caucaz sînt porecliţi „capcazieni“.
De aceea internaţionalismul din partea naţiunii asupritoare, sau a aşa-zisei naţiuni „mari“ (mare numai prin violenţele ei, numai în felul cum este mare un satrap), trebuie să constea nu numai în respectarea unei egalităţi formale între naţiuni, dar şi în acceptarea unei anumite inegalităţi care să compenseze din partea naţiunii asupritoare, a naţiunii mari, inegalitatea ce se creează de fapt în viaţă. Cine n-a înţeles acest lucru dovedeşte că n-a înţeles ce înseamnă o atitudine cu adevărat proletară în problema naţională, că a rămas în fond la punctul de vedere mic-burghez şi de aceea nu poate să nu alunece în fiece clipă spre punctul de vedere burghez.
Ce este important pentru proletar? Pentru el este nu numai important, dar şi absolut necesar ca în lupta de clasă proletară să-şi asigure maximum de încredere din partea celor de alt neam. Şi ce este necesar pentru asta? Este necesar să existe o egalitate nu numai formală. Este necesar ca proletarul să compenseze, într-un fel sau altul, prin atitudinea lui sau prin concesiile lui faţă de cei de alt neam, neîncrederea, suspiciunea, ofensele care în trecutul istoric le-au fost aduse de guvernul naţiunii „dominante“.
Cred că pentru bolşevici, pentru comunişti, nu este nevoie să mai explicăm încă o dată în mod amănunţit acest lucru. Şi cred că în cazul de faţă, în ceea ce priveşte naţiunea gruzină, avem un exemplu tipic în care o atitudine cu adevărat proletară cere din partea noastră o comportare extrem de precaută, prevenitoare şi conciliantă. Un gruzin care desconsideră această latură a problemei, care aruncă cu uşurinţă acuzaţia de „social-naţionalism“ (în timp ce el însuşi este nu numai un adevărat şi autentic „social-naţional“, dar şi un brutal satrap velicorus), un asemenea gruzin încalcă, în fond, interesele solidarităţii de clasă proletare, pentru că nimic nu frînează într-atît dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii de clasă proletare ca nedreptatea naţională şi faţă de nimic nu sînt atît de sensibile minorităţile naţionale „jignite“ ca faţă de egalitate şi de încălcarea ei — chiar dacă această încălcare se datoreşte unei neglijenţe, chiar dacă se face în glumă —, ca faţă de încălcarea acestei egalităţi de către tovarăşii lor proletari. Iată de ce în cazul de faţă este mai bine ca atitudinea conciliantă şi îngăduitoare faţă de minorităţile naţionale să depăşească limitele necesare decît să nu le atingă. Iată de ce în cazul de faţă interesul fundamental al solidarităţii proletare şi, prin urmare, al luptei de clasă proletare cere ca în problema naţională să nu adoptăm niciodată o atitudine formală, ci să avem neapărat şi permanent în vedere deosebirea de atitudine a proletariatului unei naţiuni asuprite (sau mici) faţă de naţiunea asupritoare (sau mare).
Lenin
Text consemnat de M. V.
31. XII. 1922
Continuarea însemnărilor.
31 decembrie 1922
Dar ce măsuri practice trebuie să luăm în situaţia ce s-a creat?
În primul rînd, trebuie să menţinem şi să consolidăm uniunea republicilor socialiste; în privinţa acestei măsuri nu poate să existe nici o îndoială. Ea ne este necesară nouă, aşa cum este necesară şi proletariatului comunist din lumea întreagă pentru lupta împotriva burgheziei mondiale şi pentru apărarea împotriva intrigilor ei.
În al doilea rînd, trebuie să menţinem uniunea republicilor socialiste în ce priveşte aparatul diplomatic. În treacăt fie zis, acest aparat constituie o excepţie în cadrul aparatului nostru de stat. În aparatul diplomatic noi n-am admis nici un om cît de cît influent din vechiul aparat ţarist. În el toate cadrele cu funcţii mai importante sînt recrutate din rîndul comuniştilor. De aceea aparatul acesta şi-a cîştigat de pe acum (putem spune cu certitudine acest lucru) denumirea de aparat comunist verificat, care este curăţit într-o măsură incomparabil mai mare de vechile elemente ţariste, burgheze şi mic-burgheze, decît acela cu care sîntem nevoiţi să lucrăm în celelalte comisariate ale poporului.
În al treilea rînd, trebuie sancţionat în mod exemplar tov. Ordjonikidze (spun asta cu regret, cu atît mai mult cu cît personal mă număr printre prietenii lui şi am lucrat cu dînsul în străinătate, în emigraţie) şi totodată verificate sau examinate din nou toate materialele comisiei Dzerjinski pentru a corija marele număr de erori şi de aprecieri părtinitoare pe care, fără îndoială, le conţin. Răspunzători, din punct vedere politic, pentru această întreagă campanie cu adevărat naţionalistă velicorusă trebuie făcuţi, fireşte, Stalin şi Dzerjinski.
În al patrulea rînd, trebuie să introducem cele stricte reguli în ceea ce priveşte folosirea limbii naţionale în republicile neruse care fac parte din uniunea noastră şi să controlăm deosebit de minuţios aplicarea lor. Nu încape îndoială că la noi, în actuala situaţie a aparatului nostru, sub pretextul unităţii serviciilor feroviare, sub pretextul unităţii serviciilor fiscale etc., îşi vor face loc o mulţime de abuzuri de factură neaoş rusească. Pentru lupta împotriva acestor abuzuri e nevoie de o inventivitate deosebită, fără a mai vorbi de sinceritatea deosebită de care trebuie să dea dovadă cei ce se vor angaja într-o asemenea luptă. Aici e nevoie de un cod amănunţit, pe care-l pot întocmi, cu oarecare succes, numai naţionalii care locuiesc în republica respectivă. Totodată, nu trebuie în nici un caz să excludem dinainte posibilitatea ca, după ce vom fi desfăşurat toată această activitate, la următorul congres al Sovietelor să revenim la situaţia anterioară, adică să menţinem Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste numai în domeniul militar şi diplomatic, iar în celelalte privinţe să restabilim independenţa completă a diferitelor comisariate ale poporului.
Trebuie să avem în vedere că fărîmiţarea comisariatelor poporului şi lipsa de coordonare între activitatea lor şi aceea a instituţiilor din Moscova şi din alte centre poate fi paralizată în suficientă măsură prin autoritatea partidului, dacă această autoritate va fi folosită cu o precauţie şi o imparţialitate cît de cît satisfăcătoare; neajunsul care poate să decurgă, pentru statul nostru, din lipsa de unificare a aparatelor naţionale cu aparatul rus este incomparabil mai mic, infinit mai mic decît acela care ar rezulta nu numai pentru noi, dar şi pentru întreaga Internaţională, pentru sutele de milioane de oameni aparţinînd popoarelor din Asia, care în viitorul cel mai apropiat urmează să păşească după noi pe avanscena istoriei. Ar fi să dăm dovadă de un oportunism de neiertat dacă în ajunul acestei păşiri în scenă a Orientului, la începutul trezirii lui, ne-am submina prestigiul de care bucurăm în rîndul popoarelor lui printr-o brutalitate şi o nedreptate oricît de mică faţă de propriii noştri alogeni. Una este necesitatea de a ne uni strîns rîndurile împotriva imperialiştilor din Apus, care apără lumea capitalistă; aici nu poate să existe nici o îndoială, şi este de prisos să spun că aprob fără rezervă aceste măsuri. Alta este să adoptăm noi înşine — fie şi în chestiuni mărunte — o atitudine imperialistă faţă de populaţiile asuprite, şi în felul acesta să subminăm cu totul întreaga noastră sinceritate principială, întreaga noastră susţinere principială a luptei împotriva imperialismului. Or, ziua de mîine în istoria mondială va fi tocmai o zi în care popoarele asuprite de imperialism, care au şi început să se trezească, se vor trezi definitiv şi în care va începe o luptă îndelungată şi grea, o luptă decisivă, pentru eliberarea lor.
Lenin
30.XII. 1922
Text consemnat de M. V.
Publicat pentru prima oară în 1956, în revista „Kommunist“ nr. 9.
Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 45, ed. rom., p. 378—384.
[1]. În continuare, în însemnările stenografiate figurează următorul text, care este şters: „Cred că tovarăşii noştri nu sînt îndeajuns de lămuriţi în această importantă problemă principială“. — Nota red. Editurii Politice
[N310]. La 16 octombrie 1922, boala de care suferea V. I. Lenin s-a agravat brusc; în zilele următoare starea sănătăţii lui Vladimir Ilici s-a înrăutăţit şi mai mult; mîna dreaptă şi piciorul drept au rămas complet paralizate. Lenin era perfect conştient de gravitatea bolii sale şi, simţind că s-ar putea ca în viitorul apropiat să-şi piardă complet capacitatea de muncă, a hotărît să dicteze o serie de însemnări în care să expună o serie de idei şi de consideraţii pe care le socotea „deosebit de importante“: despre căile de construire a socialismului în Rusia, despre partid şi măsurile pentru întărirea lui, despre perspectivele mişcării revoluţionare mondiale.
La 23 decembrie Lenin a cerut medicilor permisiunea de a dicta stenografei timp de cinci minute, „întrucît — zicea el — îl frămîntă o problemă şi se teme că nu va putea adormi“. Primind permisiunea cerută, Lenin a chemat-o pe M. A. Volodiceva şi i-a dictat prima parte a „Scrisorii către congres“. A doua zi Vladimir Ilici şi-a exprimat dorinţa de a continua să dicteze şi, faţă de obiecţiile ridicate de medici, după cum a relatat ulterior M. I. Ulianova, Lenin a pus chestiunea în termeni ultimativi: ori i se va permite să-şi dicteze zilnic, fie şi scurt timp, „jurnalul“, cum şi-a numit Lenin însemnările, ori va refuza orice tratament. La insistenţele lui Lenin, i s-a permis să dicteze zilnic timp de 5—10 minute. Ulterior starea sănătăţii lui Lenin a început să se amelioreze treptat şi i s-a permis să dicteze zilnic 30—40 de minute.
Fiind grav bolnav fiziceşte, Lenin şi-a păstrat deplina luciditate a gîndirii, neobişnuita sa putere de voinţa şi un optimism robust. Pînă la data de 6 martie, cînd în starea sănătăţii lui Vladimir Ilici s-a produs o noua înrăutăţire bruscă, el a continuat de fapt să lucreze, dictîndu-şi însemnările şi pregătindu-se în vederea Congresului al XII-lea al P.C. (b) din Rusia. În acest timp el a dictat cîteva scrisori mari şi cinci articole (vezi şi Opere complete, vol. 45, Bucureşti, Editura politică, 1967, p. 621—623). — Nota red. Editurii Politice
[N311]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 45, Bucureşti, Editura politică, 1967, p. 623—624. — Nota red. Editurii Politice
[N312]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 45, Bucureşti, Editura politică, 1967, p. 624—626. — Nota red. Editurii Politice