Scris: martie - 21 aprilie 1921
Publicat: mai 1921, într-o broşură publicată de Editura de stat, Moscova
Sursa: V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică, p. 725-772
[Opere complete, vol. 43, p. 209-250,
pdf]
Transcriere: Liviu Iacob, decembrie 2008
Problema impozitului în natură stîrneşte, în momentul de faţă, un interes cu totul deosebit şi dă naştere la numeroase discuţii şi controverse. Şi e cît se poate de firesc să fie aşa, fiindcă în condiţiile actuale aceasta este într-adevăr una din problemele politice principale.
Aceste discuţii au un caracter cam dezordonat. De acest păcat, din motive lesne de înţeles, suferim cu toţii. Cu atît mai utilă va fi deci încercarea de a aborda această problemă nu sub aspectul ei de „actualitate arzătoare“, ci sub cel principial, general. Cu alte cuvinte, să aruncăm o privire asupra fondului principial, general al tabloului pe care schiţăm acum anumite măsuri practice legate de politica momentului de faţă.
În vederea unei asemenea încercări, îmi voi permite să citez un lung extras din broşura mea „Principala sarcină a zilelor noastre. — Despre «stîngismul» copilăros şi despre spiritul mic-burghez“[1]. Aceasta broşură a fost editată de Sovietul de deputaţi din Petrograd în 1918 şi cuprinde, în primul rînd, un articol de ziar din 11 martie 1918 cu privire la pacea de la Brest, iar în al doilea rînd o polemică cu grupul de atunci al comuniştilor de stînga, datată 5 mai 1918. De polemică n-avem nevoie acum, aşa că o las la o parte. Reproduc numai consideraţiile asupra „capitalismului de stat“ şi asupra elementelor de bază ale economiei noastre actuale, care este o economie de trecere de la capitalism la socialism.
Iată ce-am scris atunci:
„...Capitalismul de stat ar însemna un pas înainte faţă de actuala stare de lucruri din Republica noastră sovietică. Dacă peste vreo jumătate de an am avea capitalism de stat, asta ar însemna un succes enorm şi ar fi cea mai sigură garanţie că într-un an la noi socialismul se va consolida definitiv şi va deveni de neînvins.
Îmi închipui ce nobilă indignare vor provoca unora asemenea cuvinte... Cum? În Republica sovietică socialistă trecerea la capitalismul de stat ar însemna un pas înainte?... Nu este asta o trădare a socialismului?
Tocmai de acest punct trebuie să ne ocupăm mai îndeaproape.
În primul rînd, trebuie să lămurim în ce anume constă acea trecere de la capitalism la socialism care ne dă dreptul şi temeiul să ne numim republică socialistă a Sovietelor.
În al doilea rînd, trebuie să dezvăluim greşeala acelora care nu văd în condiţiile economice mic-burgheze şi în stihia mic-burgheză principalul duşman al socialismului la noi.
În al treilea rînd, trebuie să înţelegem bine de tot ce este Statul sovietic, să ne dăm bine seama de deosebirea care există din punct de vedere economic între acest stat şi statul burghez.
Să examinăm toate aceste trei aspecte.
N-a existat încă, pe cît se pare, nici un om care, punîndu-şi problema economiei Rusiei, să conteste caracterul tranzitoriu al acestei economii. Nici un comunist, pe cît se pare, n-a contestat că expresia «Republică Sovietică Socialistă» trebuie înţeleasă în sensul că Puterea sovietică e hotărîtă să înfăptuiască trecerea la socialism, şi nicidecum în sensul că noile rînduieli economice sînt considerate drept socialiste.
Dar ce înseamnă cuvîntul trecere? Nu înseamnă el, aplicat la economie, că în actuala orînduire există elemente, părticele, bucăţele atît de capitalism, cît şi de socialism? Oricine va recunoaşte că da. Dar nu oricine, recunoscînd acest lucru, încearcă să-şi dea seama care anume elemente din diferitele formaţiuni social-economice există în momentul de faţă în Rusia. Or, tocmai aici e miezul problemei.
Să enumerăm aceste elemente:
1) economia ţărănească patriarhală, care în mare măsură este o economie naturală;
2) mica producţie de mărfuri (ea cuprinde majoritatea ţăranilor care vînd grîne);
3) capitalismul privat;
4) capitalismul de stat;
5) socialismul.
Rusia e atît de mare şi de variată, că în ea se împletesc toate aceste diverse tipuri de formaţiuni social-economice. Tocmai în această împletire constă specificul situaţiei.
Se pune întrebarea: dar care elemente totuşi precumpănesc? Este limpede că într-o ţară de mici ţărani precumpăneşte, şi nu poate să nu precumpănească, stihia mic-burgheză; majoritatea, enorma majoritate a agricultorilor sînt mici producători de mărfuri. Pojghiţa de capitalism de stat (monopolul cerealelor, antreprenorii şi comercianţii care se află sub control, cooperatorii burghezi) este ruptă la noi ba ici, ba colo de speculanţi, şi principalul obiect de speculă îl formează cerealele.
Lupta principală se desfăşoară tocmai în acest domeniu. Între cine şi cine se dă această luptă, dacă e să ne exprimăm în termenii categoriilor economice de felul «capitalismului de stat»? Între elementul al 4-lea şi al 5-lea din enumerarea pe care am făcut-o mai sus? Desigur că nu. Aici nu luptă capitalismul de stat împotriva socialismului, ci mica burghezie plus capitalismul privat luptă împreună, cot la cot, atît împotriva capitalismului de stat, cît şi împotriva socialismului. Mica burghezie se împotriveşte oricărui amestec, oricărei evidenţe şi oricărui control de stat atît pe linia capitalismului de stat, cît şi pe linia socialismului de stat. Acesta e un fapt real, absolut indiscutabil, şi în neînţelegerea lui îşi au rădăcina o serie întreagă de greşeli economice. Speculantul, borfaşul comerţului, cel ce subminează monopolul — iată care e principalul nostru duşman «dinăuntru», duşmanul măsurilor economice luate de Puterea sovietică. Dacă acum 125 de ani mai putea fi scuzată tendinţa micilor burghezi francezi, a celor mai înfocaţi şi mai sinceri revoluţionari de a învinge pe speculant prin executarea unui mic număr de «aleşi» şi prin declamaţii tunătoare, apoi acum atitudinea pur franţuzească pe care o adoptă faţă de această problemă unii socialişti-revoluţionari de stînga provoacă fiecărui revoluţionar conştient numai dezgust şi scîrbă. Noi ştim foarte bine că baza economică a speculei o constituie pătura de mici proprietari, care în Rusia este extrem de largă, şi capitalismul privat, care are în fiecare mic-burghez un agent al său. Noi ştim că aceasta hidră mic-burgheză, cu milioanele ei de tentacule, cuprinde cînd ici, cînd colo unele straturi de muncitori, că în locul monopolului de stat specula este aceea care pătrunde în toţi porii vieţii noastre social-economice.
Cine nu vede acest fenomen dovedeşte, tocmai prin orbirea sa, că este prizonierul unor prejudecăţi mic-burgheze...
Micul burghez are o rezervă de bănişori, cîteva miişoare pe care le-a strîns, în timpul războiului, prin mijloace «permise» şi, mai ales, nepermise. Acesta este tipul economic care este caracteristic ca bază a speculei şi a capitalismului privat. Banii sînt un titlu care dă dreptul la obţinerea de bunuri sociale, iar pătura de mici proprietari, care numără multe milioane, ţinînd strîns acest titlu, îl ascunde de «stat», fiindcă ea nu crede în nici un fel de socialism sau comunism şi «aşteaptă să treacă» furtuna proletară. Ori supunem evidenţei şi controlului nostru pe acest mic-burghez (şi noi putem să facem acest lucru, dacă organizăm sărăcimea, adică majoritatea populaţiei sau a semiproletarilor, în jurul avangărzii proletare conştiente), ori el va răsturna în mod sigur şi inevitabil puterea noastră muncitorească, aşa cum au doborît revoluţia Napoleonii şi Cavaignacii, care au apărut tocmai pe acest teren al micii proprietăţi. Aşa se pune chestiunea. Numai aşa se pune chestiunea...
Micul burghez, care-şi păstrează cele cîteva miişoare, e duşmanul capitalismului de stat; el doreşte ca aceste miişoare să le realizeze neapărat în folosul său şi împotriva populaţiei sărace, împotriva oricărui control general de stat; dar suma acestor miişoare constituie o bază de multe miliarde de ruble pentru speculă, care subminează construcţia noastră socialistă. Să presupunem că un anumit număr de muncitori produc în cîteva zile o sumă de valori exprimată prin cifra 1.000. Să presupunem, totodată, că 200 din această sumă se pierd, la noi, datorită speculei mărunte, datorită diferitelor sustrageri şi diferitelor forme de eludare a decretelor şi dispoziţiilor sovietice de către micii proprietari. Orice muncitor conştient va spune: dacă aş putea să dau 300 din o mie pentru a se introduce mai multă ordine şi a se realiza o mai bună organizare, aş da bucuros 300 în loc de 200, pentru că sub Puterea sovietică va fi foarte uşor să se reducă pe urmă acest «tribut», să zicem, la o sută sau la cincizeci, o dată ce ordinea şi organizarea vor fi puse la punct, o dată ce zădărnicirea oricărui monopol de stat de către micii proprietari va fi definitiv înfrîntă.
Prin acest simplu exemplu cifric — pe care în mod intenţionat l-am simplificat la maximum, pentru a face ca expunerea să fie mai populară — se lămureşte corelaţia, din situaţia de astăzi, dintre capitalismul de stat şi socialism. Puterea de stat se află în mîinile muncitorilor; ei au deplina posibilitate juridică de «a lua» toată mia, adică de a nu da nici un ban care să nu aibă o destinaţie socialistă. Această posibilitate juridică, care se sprijină pe trecerea de fapt a puterii în mîna muncitorilor, constituie un element al socialismului. Dar stihia micului proprietar şi a capitalului privat subminează pe multe căi situaţia de drept, deschide drum speculei şi împiedică aplicarea decretelor sovietice. Capitalismul de stat ar însemna un gigantic pas înainte, chiar dacă (şi intenţionat am luat un asemenea exemplu cifric, ca să demonstreze acest lucru în mod izbitor) ar trebui să plătim mai mult decît acum, fiindcă merită să plăteşti «pentru învăţătură», fiindcă aşa ceva e spre folosul muncitorilor, fiindcă o victorie asupra dezordinii, ruinei şi dezorganizării e mai importantă, decît orice, fiindcă o continuare a anarhiei micului proprietar constituie cel mai mare, cel mai cumplit pericol, care (dacă nu-i vom pune capăt) ne va distruge fără doar şi poate, în timp ce plata unui tribut mai mare către capitalismul de stat nu numai că nu ne va distruge, dar ne va duce pe calea, cea mai sigură spre socialism. Clasa muncitoare, care a învăţat cum să apere ordinea de stat împotriva anarhiei micii proprietăţi, care a învăţat cum să organizeze pe scara întregului stat o mare producţie bazată pe capitalismul de stat, va avea atunci — iertaţi-mi expresia — toate atuurile în mînă şi consolidarea socialismului va fi asigurată.
Capitalismul de stat este, din punct de vedere economic, incomparabil superior economiei noastre actuale; aceasta în primul rînd.
Iar în al doilea rînd, el nu prezintă nici un pericol pentru Puterea sovietică, fiindcă Statul sovietic este un stat în care e asigurată puterea muncitorilor şi a ţăranilor săraci...
Ca să lămurim şi mai bine chestiunea, vom da mai întîi un exemplu foarte concret de capitalism de stat, un exemplu care e cunoscut de toată lumea: Germania. Aici avem «ultimul cuvînt» al tehnicii moderne a marii industrii capitaliste şi al unei organizări sistematice care e subordonată imperialismului iunchero-burghez. Lăsaţi la o parte cuvintele subliniate şi, în locul statului militar, iuncherist, burghez, imperialist, puneţi tot un stat, dar de alt tip social, cu un alt conţinut de clasă: statul sovietic, adică un stat proletar, şi veţi obţine întreaga sumă de condiţii care ne dă socialismul.
Nu se poate concepe socialismul fără tehnica marii industrii capitaliste, care e bazată pe ultimul cuvînt al ştiinţei moderne, şi fără o organizare de stat sistematică, care să oblige zeci de milioane de oameni să respecte cu toată stricteţea o normă unică în producţia şi repartiţia produselor. Despre asta noi, marxiştii, am vorbit întotdeauna, dar cu nişte oameni care n-au înţeles nici măcar atîta (anarhiştii şi mai bine de jumătate din socialiştii-revoluţionari de stînga) nu face să stăm de vorbă nici două secunde.
Totodată, nu se poate concepe socialismul fără dominaţia proletariatului în stat: asta este tot o chestiune elementară. Şi istoria (de la care nimeni, în afară, poate, de neghiobii menşevici de primul rang, n-a aşteptat să ne ducă pe o cale lină, uşoară, liniştită şi simplă la un socialism «integral») a urmat o cale atît de originală, încît a dat naştere, prin 1918, la două jumătăţi de socialism diferite, aşezate una lîngă alta, ca doi pui în devenire, în aceeaşi găoace a imperialismului internaţional. Germania şi Rusia au întruchipat în 1918, în modul cel mai concret, realizarea materială a condiţiilor economice, de producţie, social-economice ale socialismului, pe de o parte, şi a condiţiilor sale politice, pe de altă parte.
O revoluţie proletară victorioasă în Germania ar sparge dintr-o dată, cu cea mai mare uşurinţă, orice găoace a imperialismului (care, din păcate, e făcută din cel mai bun oţel şi de aceea nu poate fi spartă prin eforturile oricărui... pui), ar înfăptui cu siguranţă victoria socialismului mondial, şi aceasta fără nici o greutate sau avînd de învins greutăţi cu totul neînsemnate, dacă, bineînţeles, «greutatea» o măsurăm după criteriul istoric universal, iar nu după criteriul mărginit al unui filistin.
Atîta timp cit în Germania revoluţia întîrzie încă «să se nască», sarcina noastră e să învăţăm de la capitalismul de stat al germanilor, să depunem toate eforturile pentru a-l prelua, fără a ezita să recurgem la procedee dictatoriale pentru a accelera această preluare şi mai mult decît a accelerat Petru preluarea culturii occidentale de către barbara Rusie, fără a se da în lături de la mijloacele barbare de luptă împotriva barbariei. Dacă printre anarhişti şi socialiştii-revoluţionari de stînga se găsesc oameni (întîmplător mi-am adus aminte de cuvîntările rostite de Karelin şi Ghe la C.E.C.) care sînt în stare să judece în felul lui Karelin, să spună că nu ne stă bine nouă, revoluţionarilor, «să învăţăm» de la imperialismul german, atunci trebuie să spunem un singur lucru: revoluţia care i-ar lua în serios pe astfel de oameni ar fi iremediabil pierdută (şi şi-ar merita pe deplin soarta).
În Rusia precumpăneşte acum tocmai capitalismul mic-burghez, de la care unul şi acelaşi drum duce atît spre marele capitalism de stat, cît şi spre socialism, trecînd prin una şi aceeaşi etapă intermediară, care poartă denumirea de «evidenţă şi control exercitat de întregul popor asupra producţiei şi repartiţiei produselor». Cine nu înţelege acest lucru face o greşeală economică de neiertat fie pentru că nu cunoaşte faptele reale, nu vede lucrurile aşa cum sînt şi nu e în stare să privească adevărul în faţă, fie pentru că se mărgineşte să opună în mod abstract «socialismului» «capitalismul» şi nu caută să înţeleagă formele şi gradele concrete pe care le prezintă acum, la noi, această trecere.
În paranteză fie zis, avem aici aceeaşi greşeală teoretică care a derutat pe cei mai buni dintre cei din lagărul lui «Novaia Jizn»[N303] şi al lui «Vpered»; cei mai răi dintre ei şi cei mediocri, din prostie şi lipsă de caracter, se tîrăsc în coada burgheziei, de care se lasă intimidaţi; cei mai buni n-au înţeles că nu degeaba au vorbit dascălii socialismului despre o întreaga perioadă de trecere de la capitalism la socialism şi nu degeaba au atras ei atenţia în repetate rînduri asupra «îndelungatelor dureri ale facerii», de care e însoţită apariţia noii societăţi[N304], iar această nouă societate este şi ea doar o abstracţie, care nu poate să capete viaţă decît printr-o serie de diferite încercări concrete, cu caracter imperfect, de a crea cutare sau cutare stat socialist.
Tocmai pentru că de la actuala situaţie economică a Rusiei nu se poate păşi înainte fără a trece prin ceea ce este comun atît capitalismului de stat, cît şi socialismului (evidenţa şi controlul exercitat de întregul popor), este o totală absurditate teoretică să sperii pe alţii şi să te sperii şi pe tine însuţi cu o «evoluţie în direcţia capitalismului de stat». Asta nu înseamnă altceva decît a te abate cu gîndul «în direcţie» opusă căii reale a «evoluţiei», a nu înţelege această cale, iar în practică aşa ceva echivalează cu a trage înapoi spre capitalismul micului proprietar.
Pentru ca cititorii noştri să se convingă că această «înaltă» apreciere asupra capitalismului de stat n-a fost făcută de mine numai acum, ci şi înainte de luarea puterii de către bolşevici, îmi permit să citez următorul pasaj din broşura mea «Catastrofa care ne ameninţă şi cum să luptăm împotriva ei», care a fost scrisă în septembrie 1917:
«...Încercaţi ca în locul statului iuncherilor şi capitaliştilor, în locul statului moşieresc-capitalist să puneţi statul democrat-revoluţionar, adică un stat care desfiinţează pe cale revoluţionară orice privilegii, care nu se teme să înfăptuiască pe cale revoluţionară democratismul cel mai deplin. Veţi vedea că într-un stat realmente democrat-revoluţionar capitalismul monopolist de stat înseamnă, fatal, inevitabil, un pas, ba chiar mai mulţi paşi spre socialism!
...Căci socialismul nu este decît pasul imediat următor monopolului capitalist de stat.
...Capitalismul monopolist de stat constituie cea mai desăvîrşită pregătire materială a socialismului, este pragul lui, acea treaptă a scării istorice între care (treaptă) şi treapta numită socialism nu există altă treaptă intermediară» (p. 27 şi 28)[2].
De notat că acestea au fost scrise pe vremea lui Kerenski, că aici nu este vorba despre dictatura proletariatului, despre statul socialist, ci despre un stat «democrat-revoluţionar». Nu este oare limpede că, cu cît ne-am ridicat mai mult deasupra acestei trepte politice, cu cît întruchipăm mai complet în Soviete statul socialist şi dictatura proletariatului, cu atît mai puţin ne este permis să ne temem de «capitalismul de stat»? Nu este oare limpede că din punct de vedere material, economic, din punctul de vedere al producţiei, noi nu ne aflăm încă în «pragul» socialismului? Şi că altfel decît păşind peste acest «prag»-, care n-a fost încă atins de noi, nu vom putea să intrăm pe poarta socialismului?...
Extrem de instructivă este şi următoarea împrejurare.
În cursul controversei pe care am avut-o cu tovarăşul Buharin la şedinţa Comitetului Executiv Central, dînsul a arătat printre altele: în chestiunea lefurilor mari pentru specialişti, «noi» sîntem «mai la dreapta decît Lenin», întrucît nu vedem aici nici o deviere de la principii, dacă ne amintim de cele spuse de Marx, că, în anumite condiţii, cel mai nimerit lucru pentru clasa muncitoare ar fi «să se răscumpere de la această bandă»[N305] (şi anume de la banda capitaliştilor, adică să răscumpere de la burghezie pămîntul, fabricile, uzinele şi celelalte mijloace de producţie).
Această observaţie este extrem de interesantă....
...Reflectaţi atent asupra ideii lui Marx.
Era vorba despre Anglia din deceniul al 8-lea al secolului trecut, despre perioada de culminaţie a capitalismului premonopolist, despre o ţară care avea pe atunci mai puţin militarism şi mai puţină birocraţie decît celelalte, despre ţara în care existau pe atunci cele mai multe posibilităţi pentru o victorie «paşnică» a socialismului în sensul «despăgubirii» burgheziei de către muncitori. Şi Marx spunea: în anumite condiţii, muncitorii nu vor refuza în nici un caz să despăgubească burghezia. Marx nu-şi lega mîinile lui şi nici pe ale viitorilor militanţi ai revoluţiei socialiste în ce priveşte diferitele forme, metode şi mijloace ale revoluţiei, întrucît înţelegea perfect de bine ce mulţime de probleme noi se vor ridica atunci, cum se va schimba întreaga situaţie şi cît de des şi de mult se va schimba ea în cursul revoluţiei.
Dar în Rusia Sovietică — după cucerirea puterii de către proletariat, după zdrobirea împotrivirii militare a exploatatorilor şi a celei exercitate de ei prin sabotaj — nu este evident că s-au creat unele condiţii de tipul acelora care s-ar fi putut crea acum o jumătate de secol în Anglia, dacă ea ar fi început să treacă atunci în mod paşnic la socialism? În Anglia, subordonarea capitaliştilor de către muncitori ar fi putut fi asigurată atunci de următoarele împrejurări: 1) o totală precumpănire a muncitorilor, a proletarilor, în sînul populaţiei datorită faptului că ţara era lipsită de ţărănime (în Anglia existau, în deceniul al 8-lea, unele indicii care îndreptăţeau speranţa că socialismul va obţine succese extrem de rapide în rîndurile muncitorilor agricoli); 2) o excelentă organizare a proletariatului în sindicate (Anglia era pe atunci prima ţară din lume în această privinţă); 3) un nivel cultural relativ ridicat al proletariatului, care trecuse prin şcoala unei dezvoltări seculare a libertăţii politice; 4) o îndelungată deprindere a capitaliştilor din Anglia, care erau admirabil organizaţi — pe atunci ei erau capitaliştii cei mai bine organizaţi din toate ţările lumii (acum această întîietate o deţine Germania) — de a rezolva prin compromisuri problemele politice şi economice. Datorită acestor împrejurări a putut să apară atunci ideea că în Anglia e posibilă o subordonare paşnică a capitaliştilor de către muncitori.
La noi, această subordonare este asigurată în momentul de faţă de anumite premise concrete (victoria din octombrie şi reprimarea, din octombrie pînă în februarie, a împotrivirii militare a capitaliştilor şi a celei exercitate de ei prin sabotaj). La noi, unde nu se poate vorbi de o deplină precumpănire a muncitorilor, a proletarilor, în sînul populaţiei, şi de o organizare a lor superioară, sprijinirea proletarilor de către ţărănimea săracă şi repede ruinată a devenit un factor al victoriei. În fine, la noi nu există un înalt nivel cultural şi nici deprinderea de a recurge la compromisuri. Dacă reflectăm mai atent asupra acestor condiţii concrete, devine clar că acum noi putem şi trebuie să ajungem la o îmbinare a metodelor de reprimare necruţătoare a împotrivirii opuse de capitaliştii necivilizaţi — care nu acceptă nici un fel de «capitalism de stat», care nu vor să ştie de nici un compromis, care continuă să saboteze prin speculă, prin coruperea sărăcimii etc. măsurile luate de Puterea sovietică — cu metode de compromis sau de răscumpărare faţă de capitaliştii civilizaţi, care acceptă «capitalismul de stat» şi sînt în stare să-l înfăptuiască, care sînt folositori proletariatului în calitatea lor de organizatori pricepuţi şi experimentaţi ai unor întreprinderi mari, care asigură într-adevăr aprovizionarea cu produse a zeci de milioane de oameni.
Buharin este un economist marxist deosebit de cult. De aceea şi-a amintit el că Marx a avut perfectă dreptate atunci cînd le-a arătat muncitorilor că este important ca ei să păstreze organizarea marii producţii tocmai pentru a face ca trecerea la socialism, să fie mai uşoară, că este pe deplin admisibilă ideea de a-i plăti bine pe capitalişti, de a-i despăgubi dacă (cu titlu de excepţie: Anglia era pe atunci o excepţie) împrejurările vor fi de aşa natură că îi vor obliga pe capitalişti să se supună în mod paşnic şi să treacă în mod civilizat şi organizat la socialism, pe bază de despăgubire.
Dar Buharin a căzut într-o greşeală, fiindcă n-a reflectat îndeajuns asupra particularităţilor concrete pe care le prezintă actuala situaţie din Rusia, o situaţie într-adevăr excepţională, în care noi, proletariatul din această ţară, sîntem înaintea oricărei Anglii şi a oricărei Germanii prin regimul nostru politic, prin forţa puterii politice a muncitorilor, şi totodată în urma celui mai înapoiat dintre statele Europei occidentale sub raportul organizării unui capitalism de stat bine orînduit, sub raportul nivelului de cultură şi al gradului de pregătire necesar pentru «introducerea» socialismului din punctul de vedere al producţiei materiale. Nu este limpede că din această situaţie specifică decurge în momentul de faţă necesitatea unei «răscumpărări» de un gen aparte, pe care muncitorii trebuie s-o propună capitaliştilor celor mai cultivaţi, celor mai talentaţi şi mai capabili sub raport organizatoric, care sînt gata să intre în serviciul Puterii sovietice şi-o ajute în mod conştiincios să organizeze o producţia «de stat» mare şi foarte mare? Nu este limpede că, în această situaţie atît de originală, trebuie să căutăm să evităm două greşeli diferite, din care fiecare este, în felul ei, o greşeală mic-burgheză? Pe de o parte, ar fi o greşeală ireparabilă să declarăm că, din moment ce s-a recunoscut că nu există o concordanţă între «forţele» noastre economice şi forţa noastră politică, «rezultă» că nu trebuia să punem mîna pe putere. Aşa gîndesc nişte «oameni din cutie»[3], care uită că o «concordanţă» n-are să existe niciodată, că ea nu poate să existe nici în dezvoltarea naturii şi nici în aceea a societăţii, că numai printr-un şir de încercări — din care fiecare, luată în parte, va fi unilaterală şi va fi lipsită într-o oarecare măsură de concordanţă — va fi creat socialismul integral pe baza colaborării revoluţionare a proletariatului din toate ţările.
Pe de altă parte, ar fi o greşeală vădită să dăm frîu liber palavragiilor şi frazeologilor, care îşi permit să se lase antrenaţi într-un revoluţionarism «înflăcărat», dar nu sînt în stare să desfăşoare o activitate revoluţionară consecventă, chibzuită, cîntărită, care să ţină seama şi de momentele de tranziţie cele mai dificile.
Din fericire, istoria dezvoltării partidelor revoluţionare şi a luptei duse de bolşevism împotriva lor ne-a lăsat moştenire unele tipuri bine conturate, dintre care socialiştii-revoluţionari de stînga şi anarhiştii ne oferă o ilustrare destul de vie a tipului de prost revoluţionar. Ei ţipă acum pînă la isterie, cu spume la gură, împotriva «conciliatorismului» «bolşevicilor de dreapta»-. Dar ei nu sînt în stare să judece şi să aprecieze prin ce a fost rău «conciliatorismul» şi pentru ce a fost el, pe bună dreptate, condamnat de istorie şi de mersul revoluţiei.
Politica de conciliere din timpul lui Kerenski a făcut ca puterea să încapă pe mîna burgheziei imperialiste; or, problema puterii este problema fundamentală a oricărei revoluţii. Conciliatorismul unei părţi din bolşevici în octombrie-noiembrie 1917 se explică fie prin teama ca proletariatul să nu pună mîna pe putere, fie prin dorinţa de a împărţi puterea pe din două nu numai cu «tovarăşii de drum nesiguri», de felul socialiştilor-revoluţionari de stînga, dar şi cu duşmanii, cu cernoviştii şi menşevicii, care ne-ar fi stînjenit în mod inevitabil în înfăptuirea unor sarcini de căpetenie: dizolvarea Adunării constituante, zdrobirea necruţătoare a Bogaevskilor, aplicarea întocmai a măsurilor luate de instituţiile sovietice, efectuarea de confiscări.
Acum puterea, cucerită de un singur partid, de partidul proletariatului, se află în mîinile lui şi e consolidată şi fără «tovarăşii de drum nesiguri». A vorbi, în momentul de faţă, de conciliatorism cînd nu este şi nu poate fi vorba de o împărţire a puterii, de renunţare la dictatura proletarilor împotriva burgheziei înseamnă pur şi simplu a repeta ca un papagal nişte cuvinte învăţate pe dinafară, dar fără să le fi înţeles. A califica drept «conciliatorism» faptul că noi, ajungînd într-o situaţie în care putem şi trebuie să conducem ţara, căutăm să atragem de partea noastră, fără a cruţa banii, pe cele mai culte dintre elementele formate de capitalism, să le luăm în slujba noastră pentru a combate destrămarea provocată de stihia micului proprietar, înseamnă a nu fi cît de cît în stare să reflectezi asupra sarcinilor economice ale construirii socialismului...“[4]
Consideraţiile din 1918, citate mai sus, conţin o serie de greşeli în ce priveşte termenele. Termenele s-au dovedit a fi mai lungi decît am presupus atunci. Asta nu-i de mirare. Dar elementele fundamentale ale economiei noastre au rămas aceleaşi. „Sărăcimea“ satelor (proletarii şi seimiproletarii) s-a transformat, în foarte multe cazuri, în ţărănime mijlocaşă. Prin aceasta „stihia“ micii proprietăţi, stihia mic-burgheză s-a întărit. Iar războiul civil din anii 1918—1920 a agravat extrem de mult ruina ţării, a împiedicat refacerea forţelor ei de producţie şi a făcut ca tocmai proletariatul să sîngereze cel mai mult. La aceasta s-au adăugat recolta proastă din 1920, lipsa de nutreţ, mortalitatea ridicată a vitelor, un neajuns care a împiedicat şi mai mult refacerea transporturilor şi a industriei, întrucît s-a răsfrînt, de pildă, asupra transportului de lemne — principalul nostru combustibil —, pentru care sînt folosiţi caii ţăranilor.
Ca urmare, spre primăvara anului 1921 situaţia politică era de aşa natură, încît devenise absolut necesar să se ia imediat măsurile cele mai energice, cele mai urgente pentru îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii şi redresarea forţelor ei de producţie.
De ce tocmai a ţărănimii, şi nu a muncitorilor?
Deoarece pentru îmbunătăţirea situaţiei muncitorilor e nevoie de pîine şi de combustibil. Acum „piedica“ cea mai mare, din punct de vedere al întregii economii de stat, o constituie tocmai acest fapt. Însă o sporire a producţiei şi a colectărilor de cereale, o creştere a cantităţii de combustibil şi o intensificare a transportării lui nu se pot obţine altfel decît printr-o îmbunătăţire a situaţiei ţărănimii, prin redresarea forţelor ei de producţie. Trebuie să începem cu ţărănimea. Cine nu înţelege acest lucru, cine înclină să vadă în această punere a ţăranilor pe primul plan o „renunţare“ sau ceva în genul unei renunţări la dictatura proletariatului, acela pur şi simplu nu aprofundează chestiunea, se lasă captivat de frazeologie. Dictatura proletariatului înseamnă conducerea politicii de către proletariat. Proletariatul, ca clasă conducătoare, ca clasă dominantă, trebuie să ştie să-şi orienteze în aşa fel politica, încît să rezolve în primul rînd problema cea mai urgentă, cea mai „nevralgică“. Acum sarcina cea mai urgentă constă în a lua măsuri menite să ridice imediat forţele de producţie ale gospodăriei ţărăneşti. Numai pe această cale se poate obţine şi o îmbunătăţire a situaţiei muncitorilor şi o întărire a alianţei dintre muncitori şi ţărani, o consolidare a dictaturii proletariatului. Un proletar sau un reprezentant al proletariatului care ar vrea să ajungă la o îmbunătăţire a situaţiei muncitorilor fără să urmeze această cale ar deveni în realitate un complice al albgardiştilor şi al capitaliştilor. Fiindcă a nu urma această cale înseamnă a pune interesele de breaslă ale muncitorilor mai presus de interesele lor de clasă, înseamnă a sacrifica, de dragul unui avantaj imediat, efemer şi parţial, interesele întregii clase muncitoare, ale dictaturii ei, ale alianţei ei cu ţărănimea împotriva moşierilor şi capitaliştilor, ale rolului ei conducător în lupta pentru eliberarea muncii de sub jugul capitalului.
Aşadar, este nevoie, în primul rînd, de măsuri imediate şi serioase pentru redresarea forţelor de producţie ale ţărănimii.
Acest lucru nu se poate face fără schimbări serioase în politica de aprovizionare. O asemenea schimbare a fost înlocuirea predării obligatorii a surplusurilor de cereale printr-un impozit în natură, şi ea era legată de libertatea de a face comerţ după achitarea impozitului, cel puţin în cadrul circuitului economic local.
Care este esenţa înlocuirii predării obligatorii a surplusurilor printr-un impozit în natură?
În această privinţă au o largă răspîndire unele idei greşite. Greşeala provine în cea mai mare parte din faptul că oamenii nu caută să pătrundă sensul acestei treceri, că ei nu se întreabă de la ce pleacă această trecere şi la ce duce. Unii îşi închipuie că ar fi vorba de o trecere de la comunism în general la rînduielile burgheze în general. În combaterea acestei greşeli trebuie să ne referim neapărat la cele spuse în mai 1918.
Impozitul în natură este una din formele de trecere de la un „comunism de război“ sui-generis, ce ne-a fost impus de starea de extremă sărăcie, de ruină şi război, la un schimb de produse reglementar, socialist. Iar acesta din urmă este, la rîndul lui, una din formele de trecere de la socialism, şi anume de la un socialism cu particularităţile lui determinate de precumpănirea micii ţărănimi în sînul populaţiei, la comunism.
Acest „comunism de război“ sui-generis consta în aceea că de fapt noi luam de la ţărani toate surplusurile şi cîteodată nu numai surplusurile, dar şi o parte din produsele necesare pentru hrana ţăranului, şi le luam pentru a face faţă nevoilor armatei şi pentru a asigura întreţinerea muncitorilor. Le luam în cea mai mare parte pe datorie, pe bani de hîrtie. Altfel n-am fi putut, într-o ţară ruinată, ca a noastră şi în care predomină mica producţie agricolă să învingem pe moşieri şi pe capitalişti. Şi faptul că am învins (în ciuda sprijinului dat exploatatorilor noştri de către cele mai puternice state din lume) arată nu numai ce minuni de eroism sînt în stare să săvîrşească muncitorii şi ţăranii în lupta lor de eliberare; el arată totodată ce rol de lachei ai burgheziei jucau în realitate menşevicii, socialiştii-revoluţionari, Kautsky & Co. cînd ne făceau o vină din acest „comunism de război“. El trebuie considerat ca un merit al nostru.
Dar nu mai puţin necesar este să cunoaştem adevărata măsură a acestui merit. „Comunismul de război“ ne-a fost impus de război şi de starea de ruină a ţării. El n-a fost şi nu putea să fie o politică corespunzătoare sarcinilor economice ale proletariatului. El a fost o măsură temporară. O politică justă a proletariatului care-şi exercită dictatura într-o ţară cu mică producţie agricolă este schimbul de cereale pe produsele industriale necesare ţăranului. Numai o asemenea politică de aprovizionare corespunde sarcinilor proletariatului, numai ea este în măsură să consolideze bazele socialismului şi să ducă la victoria lui deplină.
Impozitul în natură este o cale de trecere spre această politică. Sîntem încă atît de ruinaţi, atît de apăsaţi de povara războiului (care a fost ieri şi care, datorită lăcomiei şi urii capitaliştilor, poate să izbucnească din nou mîine), încît nu sîntem în stare să-i dăm ţăranului produse industriale pentru toate cerealele de care avem nevoie. Şi, întrucît ştim acest lucru, noi introducem impozitul în natură, adică luăm sub formă de impozit o cantitate de grîne care reprezintă minimul necesar (pentru armată şi pentru muncitori), iar pentru rest vom da în schimb produse industriale.
Totodată nu trebuie să uităm un lucru: lipsurile şi ruina sînt atît de mari, încît e cu neputinţă să refacem dintr-o dată producţia mare, de fabrică, de stat, socialistă. Pentru aceasta e nevoie de mari stocuri de cereale şi de combustibil în marile centre industriale şi trebuie înlocuite maşinile uzate cu altele noi etc. Ne-am convins, din proprie experienţă, că toate astea nu se pot face deodată şi ştim că, după un război imperialist atît de pustiitor, chiar şi cele mai bogate şi mai înaintate ţări nu vor fi în stare să rezolve această problemă decît într-o perioadă de timp destul de îndelungată, de ani şi ani de zile. Este deci necesar să sprijinim într-o anumită măsură refacerea micii industrii, care n-are nevoie de maşini şi nici de rezerve de stat sau de stocuri masive de materii prime, combustibil şi produse alimentare şi care poate să dea imediat un anumit ajutor gospodăriei ţărăneşti şi să ridice forţele ei de producţie.
Ce rezultă de aici?
Rezultă că, pe baza unei anumite libertăţi a comerţului (fie ea şi numai locală), are loc o regenerare a micii burghezii şi a capitalismului. Acest lucru este neîndoielnic, şi ar fi ridicol să închidem ochii în faţa lui.
Se pune întrebarea: este oare necesar acest lucru? Îşi găseşte el vreo justificare? Şi nu prezintă el un pericol pentru noi?
Asemenea întrebări se pun multe, şi în cele mai multe cazuri ele nu dovedesc altceva decît (ca să mă exprim mai delicat) naivitatea acelora care le pun.
Amintiţi-vă cum am definit eu în mai 1918 elementele (părţile componente) ale diferitelor sectoare (formaţiuni) social-economice existente în economia noastră[5]. Nimeni n-ar putea să conteste existenţa tuturor acestor cinci trepte (sau părţi componente), a tuturor acestor cinci sectoare, de la cel patriarhal, adică semi-primitiv, pînă la cel socialist. Că într-o ţară cu mică producţie agricolă precumpăneşte „sectorul“ micii producţii agricole, adică un „sector“ în parte patriarhal şi în parte mic-burghez, e ceva evident. Din moment ce există schimb, dezvoltarea micii gospodării este o dezvoltare mic-burgheză, o dezvoltare capitalistă; acesta e un adevăr incontestabil, un adevăr elementar al economiei politice, care e confirmat de însăşi experienţa zilnică şi de constatările făcute chiar şi de cetăţeanul de rînd.
Ce politică poate deci să ducă proletariatul socialist în faţa unei asemenea realităţi economice? Trebuie el să-i furnizeze micului ţăran, din producţia marii fabrici socialiste, toate produsele care-i sînt necesare în schimbul cerealelor şi al materiilor prime pe care le dă el? Aceasta ar fi politica cea mai de dorit, cea mai „justă“ — şi noi am şi început s-o aplicăm. Dar noi nu putem să-i furnizăm toate produsele, sîntem încă departe de aşa ceva şi n-o să putem face prea curînd treaba asta sau, în tot cazul, n-o s-o putem face pînă ce nu vom termina cel puţin prima parte a lucrărilor de electrificare a întregii ţări. Cum să procedăm în acest caz? Sau să încercăm să interzicem, să zăvorîm complet orice dezvoltare a schimbului particular, a schimbului care nu se face prin intermediul statului, deci a comerţului, deci a capitalismului, care e inevitabilă atunci cînd există milioane de mici producători. O asemenea politică ar fi o prostie şi ar echivala cu o sinucidere pentru partidul care ar încerca s-o pună în aplicare. Ar fi o prostie, deoarece o asemenea politică ar fi, din punct de vedere economic, imposibilă; ar fi o sinucidere, deoarece partidele care ar încerca să ducă o asemenea politică ar da inevitabil faliment. Să nu facem un secret din faptul că unii dintre comunişti au greşit „cu gîndul, cu vorba şi cu fapta“, căzînd tocmai în păcatul unei asemenea politici. Să căutăm să ne debarasăm de aceste greşeli. Trebuie să ne debarasăm neapărat de ele, căci altfel o să fie rău de tot.
Sau (şi aceasta este o politică posibilă şi singura raţională) să nu încercăm să interzicem sau să zăvorîm dezvoltarea capitalismului, ci să căutăm să-l îndrumăm pe făgaşul capitalismului de stat. Acest lucru este posibil din punct de vedere economic, deoarece capitalismul de stat există — într-o formă sau alta, într-un grad sau altul — oriunde există elemente ale comerţului liber şi ale capitalismului în general.
E posibilă îmbinarea, unirea, contopirea Statului sovietic, a dictaturii proletariatului cu capitalismul de stat?
Desigur că da. Tocmai acest lucru am căutat eu să-l dovedesc în mai 1918. Tocmai acest lucru sper că l-am dovedit în mai 1918. Mai mult chiar: tot atunci am dovedit că capitalismul de stat înseamnă un pas înainte în comparaţie cu stihia micii proprietăţi (atît a celei mic-patriarhale cît şi a celei mic-burgheze). Se fac o mulţime de greşeli atunci cînd se pune faţă în faţă sau se compară capitalismul de stat numai cu socialismul, în timp ce în actuala situaţie politică şi economică se impune să-l comparăm şi cu producţia mic-burgheză.
Toată problema — atît sub aspectul ei teoretic, cît şi sub cel practic — constă în a găsi metodele cele mai indicate pentru a îndruma dezvoltarea inevitabilă (într-un anumit grad şi pentru un anumit timp) a capitalismului pe făgaşul capitalismului de stat, în a şti ce condiţii trebuie create în acest scop, cum să asigurăm transformarea, într-un viitor apropiat, a capitalismului de stat în socialism.
Pentru a ajunge la soluţionarea acestei probleme trebuie, înainte de toate, să ne dăm cît se poate de limpede seama ce are să fie şi ce poate să fie în mod practic capitalismul de stat în cadrul sistemului nostru sovietic, în cadrul Statului nostru sovietic.
Cel mai simplu caz sau exemplu de modul cum Puterea sovietică îndrumează dezvoltarea capitalismului pe făgaşul capitalismului de stat, de modul cum „sădeşte“ ea capitalismul de stat, îl constituie concesiunile. Acum, la noi, toţi sînt de acord că concesiunile sînt necesare, dar nu toţi îşi dau seama de însemnătatea concesiunilor. Ce sînt concesiunile în sistemul sovietic din punctul de vedere al formaţiunilor social-economice şi al relaţiilor dintre ele? Ele sînt o înţelegere, un bloc, o alianţă a Puterii de stat sovietice, adică proletare, cu capitalismul de stat, împotriva stihiei micii proprietăţi (atît a celei patriarhale, cît şi a celei mic-burgheze). Concesionarul este un capitalist. El conduce întreprinderea în mod capitalist, în vederea obţinerii unui profit, şi consimte să ajungă la o înţelegere cu puterea de stat proletară pentru a obţine un plus de profit peste cel obişnuit sau pentru a-şi procura materii prime pe care altfel i-ar fi imposibil sau peste măsură de greu să le obţină. Puterea sovietică dobîndeşte un avantaj prin dezvoltarea forţelor de producţie şi sporirea — imediată sau în foarte scurt timp — a cantităţii de produse. Să presupunem că avem o sută de întreprinderi industriale, mine, exploatări forestiere. Noi nu putem să le exploatăm pe toate, pentru că nu avem destule maşini, produse alimentare şi mijloace de transport. Datorită unor cauze similare, exploatăm prost şi celelalte sectoare. Ca urmare a unei proaste şi incomplete exploatări a marilor întreprinderi se ajunge la o recrudescenţă a stihiei micii proprietăţi în toate formele ei de manifestare: slăbirea gospodăriei ţărăneşti învecinate (şi apoi a întregii gospodării ţărăneşti), subminarea forţelor ei de producţie, zdruncinarea încrederii ei în Puterea sovietică, fraude şi speculă măruntă (care e cea mai periculoasă) practicată pe scară întinsă etc. „Sădind“ capitalismul de stat sub formă de concesiuni, Puterea sovietică întăreşte producţia mare în raport cu cea mică, pe cea înaintată în raport cu cea înapoiată, pe cea mecanizată în raport cu cea manuală, sporeşte cantitatea de produse pe care o capătă de la marea industrie (reţinerile de cotă-parte), întăreşte relaţiile economice reglementate de stat, ca o contrapondere la cele anarhice mic-burgheze. O politică de concesiuni dusă cu măsură şi prudenţă ne va ajuta, fără îndoială, să îmbunătăţim repede (într-o anumită măsură, nu prea mare) starea producţiei, situaţia muncitorilor şi ţăranilor, desigur cu preţul unor anumite sacrificii, cedînd capitalismului milioane şi milioane de puduri de produse din cele mai preţioase. Determinarea limitelor şi condiţiilor în care concesiunile sînt convenabile şi nu prezintă pericol pentru noi depinde de raportul de forţe şi este hotărîtă prin luptă, deoarece concesiunea este şi ea o formă de luptă, o continuare a luptei de clasă sub altă formă, şi nicidecum o înlocuire a luptei de clasă prin pacea dintre clase. Metodele de luptă ne vor fi arătate de practică.
În comparaţie cu alte forme de capitalism de stat în cadrul sistemului sovietic, capitalismul de stat sub forma concesiunilor este, poate, forma cea mai simplă, mai distinctă, mai clară şi mai precis conturată. Aici avem de-a face pur şi simplu cu o convenţie scrisă, formală, încheiată cu cel mai civilizat şi mai înaintat capitalism, cu cel occidental. Ştim precis ce avem de cîştigat şi de pierdut, ştim precis care sînt drepturile şi obligaţiile noastre. Cunoaştem precis termenul pentru care acordăm concesiunea şi ştim care sînt condiţiile de răscumpărare înainte de termen în cazul cînd contractul prevede că avem dreptul la o asemenea răscumpărare. Noi plătim un anumit „tribut“ capitalismului mondial, „ne răscumpărăm“ de la el în anumite condiţii şi ne asigurăm numaidecît, într-o anumită măsură, consolidarea situaţiei Puterii sovietice, îmbunătăţirea condiţiilor noastre de gospodărire. În ce priveşte concesiunile, toată greutatea problemei constă în faptul că, atunci cînd încheiem un contract de concesiune, trebuie să chibzuim şi să cumpănim totul, iar după aceea să ştim să urmărim modul cum sînt respectate clauzele lui. Desigur, există aici greutăţi, şi în perioada de început greşelile sînt, probabil, inevitabile; dar greutăţile acestea sînt minime în comparaţie cu celelalte probleme ale revoluţiei sociale şi în special în comparaţie cu celelalte forme de dezvoltare, de îngăduire şi de introducere a capitalismului de stat.
În legătură cu introducerea impozitului în natură, sarcina cea mai importantă a tuturor activiştilor de partid şi a lucrătorilor din aparatul sovietic este să ştie să aplice în mod just principiile, ideile de bază ale politicii „de concesiuni“ (adică ale unei politici în genul capitalismului de stat „concesionist“) la celelalte forme ale capitalismului — comerţul liber, schimbul local etc.
Să luăm, de exemplu, cooperaţia. Nu degeaba decretul cu privire la impozitul în natură a atras după sine o imediată revizuire a legii cooperaţiei şi o oarecare lărgire a „libertăţii“ şi drepturilor ei. Cooperaţia este şi ea o formă a capitalismului de stat, dar o formă mai puţin simplă, mai puţin precis conturată şi mai complicată, care, din această cauză, creează, în practică, dificultăţi mai mari pentru puterea noastră de stat. Cooperaţia micilor producători de mărfuri (şi despre aceasta, ca ceva precumpănitor, tipic într-o ţară cu mică producţie agricolă, este vorba aici, iar nu despre cooperaţia muncitorească) generează inevitabil relaţii mic-burgheze, capitaliste, favorizează dezvoltarea lor, împinge pe primul plan pe micii capitalişti şi le oferă cele mai mari avantaje. Şi nici nu poate fi altfel, din moment ce precumpănesc micii proprietari şi există posibilitatea şi necesitatea de a face schimb. Libertate şi drepturi pentru cooperaţie, în actualele condiţii din Rusia, înseamnă libertate şi drepturi pentru capitalism. Şi ar fi o prostie sau o crimă să închidem ochii în faţa acestui adevăr atît de evident.
Dar capitalismul „cooperatist“, spre deosebire de capitalismul privat, este, sub Puterea sovietică, o varietate a capitalismului de stat şi, ca atare, el este, deocamdată, avantajos şi folositor pentru noi — bineînţeles, într-o anumită măsură. Deoarece impozitul în natură înseamnă libertatea de a vinde surplusurile rămase (acelea care nu se iau sub formă de impozit), e necesar să depunem eforturi ca această dezvoltare a capitalismului — fiindcă vînzarea liberă, comerţul liber înseamnă dezvoltarea capitalismului — să fie îndrumată pe făgaşul capitalismului cooperatist. Capitalismul cooperatist se aseamănă cu capitalismul de stat prin aceea că înlesneşte evidenţa, controlul, supravegherea, existenţa unor relaţii contractuale între stat (în cazul de faţă Statul sovietic) şi capitalist. Cooperaţia, ca formă a comerţului, e mai avantajoasă şi mai folositoare decît comerţul particular nu numai pentru motivele arătate mai sus, dar şi pentru că înlesneşte unirea laolaltă şi organizarea a milioane de locuitori şi apoi a întregii populaţii, iar această împrejurare constituie, la rîndul ei, un imens avantaj din punctul de vedere al trecerii ulterioare de la capitalismul de stat la socialism.
Să facem o comparaţie între concesiuni şi cooperaţie ca forme ale capitalismului de stat. Concesiunile se bazează pe marea industrie mecanizată, iar cooperaţia pe industria mică, manuală, în parte chiar patriarhală. Concesiunea priveşte un singur capitalist sau o singură firmă, un sindicat, un cartel sau un trust, în fiecare contract de concesiune. Cooperaţia cuprinde multe mii şi chiar milioane de mici proprietari. Concesiunea admite şi chiar presupune un contract precis şi un termen precis. Cooperaţia nu admite nici contract absolut precis, şi nici termen absolut precis. E mult mai uşor să abrogi o lege a cooperaţiei decît să rupi un contract de concesiune, însă a rupe un asemenea contract înseamnă a rupe dintr-o dată, simplu, imediat relaţiile efective care decurg din alianţa economică sau „convieţuirea“ economică cu capitalistul, în timp ce nici o abrogare a legii cooperaţiei şi nici o lege în general nu numai că nu va rupe dintr-o dată „convieţuirea“ efectivă a Puterii sovietice cu micii capitalişti, dar, în general, nu este în măsură să rupă relaţii economice efective. Să-l „supraveghezi“ pe concesionar e uşor, dar să-l „supraveghezi“ pe cooperator e greu. Trecerea de la concesiuni la socialism este trecerea de la o formă a marii producţii la o altă formă a ei. Trecerea de la cooperaţia micilor proprietari la socialism este trecerea de la mica producţie la cea mare, adică o trecere mai complicată, dar în schimb capabilă să cuprindă, în caz de reuşită, mase mai largi ale populaţiei, să smulgă rădăcinile mai adînci şi mai viabile ale vechilor relaţii, ale relaţiilor presocialiste, şi chiar precapitaliste, care opun o rezistenţă deosebit de înverşunată oricărei „inovaţii“. Prin politica noastră de concesiuni vom ajunge să avem, în caz de succes, un mic număr de mari întreprinderi model — în comparaţie cu întreprinderile noastre de azi — care vor fi la nivelul capitalismului contemporan înaintat; peste cîteva zeci de ani, aceste întreprinderi vor trece în întregime în mîinile noastre. Politica noastră cooperatistă ne va duce, în caz de reuşită, la o ridicare a micii gospodării şi va înlesni trecerea ei, într-un interval de timp nedeterminat, la marea producţie pe bază de asociere liber consimţită.
Să luăm, acum, o a treia formă a capitalismului de stat. Statul atrage pe capitalist ca negustor, plătindu-i un anumit procent drept comision pentru vînzarea produselor statului şi pentru achiziţionarea de produse ale micilor producători. O a patra formă: statul dă în arendă întreprinzătorului capitalist un stabiliment, o întreprindere ori o porţiune de pădure sau de pămînt etc. care aparţine statului, şi în acest caz contractul de arendare seamănă mai degrabă cu un contract de concesiune. Despre ultimele două forme de capitalism de stat nici nu se vorbeşte la noi, nimeni nu se gîndeşte la ele şi nici nu le observă. Dar asta se întîmplă nu pentru că sîntem puternici şi deştepţi, ci pentru că sîntem slabi şi proşti. Ne temem să privim drept în faţă „adevărul josnic“ şi prea adesea ne lăsăm în voia „amăgirii care ne înalţă“[N306]. Cădem mereu în confuzie cînd spunem că „noi“ trecem de la capitalism la socialism, fără a căuta să ne dăm limpede şi precis seama cine anume sînt aceşti „noi“. Enumerarea tuturor — neapărat a tuturor, fără excepţie — părţilor componente, a diferitelor formaţiuni social-economice existente în economia noastră, făcută de mine în articolul din 5 mai 1918[6], trebuie să ne stea mereu înaintea ochilor, pentru ca să nu scăpăm din vedere această imagine limpede. „Noi“, avangarda, detaşamentul înaintat al proletariatului, trecem direct la socialism, dar detaşamentul înaintat este doar o mică parte din întregul proletariat, care, la rîndul lui, este doar o mică parte din întreaga masă a populaţiei. Şi pentru ca „noi“ să putem rezolva cu succes problema trecerii noastre directe la socialism, trebuie să înţelegem ce căi intermediare, ce metode, ce procedee şi mijloace sînt necesare pentru a trece de la relaţiile precapitaliste la socialism. Aici e miezul problemei.
Aruncaţi-vă o privire pe harta R.S.F.S.R. La nord de Vologda, la sud-est de Rostov pe Don şi de Saratov, la sud de Orenburg şi de Omsk, la nord de Tomsk se află imense întinderi de pămînt pe care ar putea să încapă zeci de state civilizate din cele mai mari. Şi peste toate aceste întinderi de pămînt domneşte patriarhalismul, semisălbăticia şi chiar cea mai veritabilă sălbăticie. Dar în depărtatele aşezări ţărăneşti din estul Rusiei? În toate regiunile unde zeci de verste de drumuri vicinale — mai bine zis: zeci de verste de lipsă de drumuri — despart satul de calea ferată, adică de o legătură materială cu civilizaţia, cu capitalismul, cu marea industrie, cu oraşul mare? Oare nu predomină pretutindeni, în aceste regiuni, acelaşi patriarhalism şi oblomovism[7] şi aceeaşi semisălbăticie?
Este oare posibilă înfăptuirea unei treceri directe de la această situaţie — care predomină în Rusia — la socialism? Da, este posibilă, într-o anumită măsură, dar cu o singură condiţie, pe care acum, datorită unei munci ştiinţifice uriaşe, care a fost dusă la bun sfîrşit, o cunoaştem precis[N307]. Această condiţie este electrificarea. Dacă vom construi zeci de centrale electrice regionale (ştim acum unde şi cum putem şi trebuie să le construim), dacă vom transmite energia lor în fiecare sat, dacă ne vom procura un număr suficient de motoare electrice şi de alte maşini, atunci nu va fi sau aproape că nu va fi nevoie de trepte de trecere, de verigi intermediare de la starea patriarhală la socialism. Însă noi ştim foarte bine că această „singură“ condiţie cere cel puţin zece ani numai pentru lucrările din prima etapă, iar o scurtare a acestui termen se poate concepe, la rîndul ei, numai în cazul victoriei revoluţiei proletare în ţări ca Anglia, Germania şi America.
Dar în anii ce urmează trebuie să avem grijă să ne gîndim la verigile intermediare, de natură să uşureze trecerea de la starea patriarhală, de la mica producţie, la socialism. „Noi“ tot ne mai lăsăm induşi în eroare de un raţionament ca acesta: „Capitalismul este un rău; socialismul este un bine“. Dar acest raţionament nu este just, pentru că scapă din vedere ansamblul formaţiunilor social-economice existente, reţinînd numai două din ele.
Capitalismul este un rău în comparaţie cu socialismul. Capitalismul este un bine în comparaţie cu rînduielile medievale, în raport cu mica producţie, în raport cu birocratismul legat de răzleţirea micilor producători. Atîta timp cît nu sîntem încă în stare să înfăptuim trecerea directă de la mica producţie la socialism, capitalismul este, într-o anumită măsură, inevitabil, ca un produs spontan al micii producţii şi al schimbului, şi trebuie să-l folosim (îndeosebi îndreptîndu-l pe făgaşul capitalismului de stat) ca o verigă intermediară între mica producţie şi socialism, ca un mijloc, ca o cale, ca un procedeu, ca o metodă de ridicare a forţelor de producţie.
Să luăm, bunăoară, problema birocratismului şi s-o privim sub aspectul ei economic. La 5 mai 1918 birocratismul nu se afla încă în cîmpul nostru vizual. La o jumătate de an de la Revoluţia din Octombrie, după ce distrusesem de sus pînă jos vechiul aparat birocratic, noi nu simţeam încă existenţa acestui rău.
A mai trecut încă un an. La Congresul al VIII-lea al Partidului Comunist din Rusia, care a avut loc între 18 şi 23 martie 1919[N308] a fost adoptat un nou program al partidului, şi în acest program noi vorbim deschis — fără să ne temem a recunoaşte răul, ci însufleţiţi de dorinţa de a-l descoperi, de a-l demasca, de a-l înfiera, de a trezi gîndirea şi voinţa, de a declanşa energia şi acţiunea în vederea combaterii lui — despre o „reînviere parţială a birocratismului înăuntrul orînduirii sovietice“.
Au mai trecut încă doi ani. În primăvara anului 1921, după cel de-al VIII-lea Congres al Sovietelor, la care (în decembrie 1920) s-a discutat problema birocratismului, după Congresul al X-lea al Partidului Comunist din Rusia (martie 1921), care a făcut bilanţul unor discuţii strîns legate de analiza birocratismului, noi vedem cum acest rău se profilează şi mai limpede, şi mai precis, şi mai ameninţător în faţa noastră. Care sînt rădăcinile economice ale birocratismului? Aceste rădăcini sînt mai ales de două feluri: pe de o parte, burghezia, ajunsă la un înalt grad de dezvoltare, are nevoie, tocmai împotriva mişcării revoluţionare a muncitorilor (în parte şi a ţăranilor) de un aparat birocratic, în primul rînd militar, apoi judecătoresc etc. La noi nu există aşa ceva. Noi avem o justiţie de clasă, care e îndreptată împotriva burgheziei. Avem o armată de clasă, care acţionează împotriva burgheziei. Birocratismul nu se află în armată, ci în instituţiile care o deservesc. La noi, rădăcina economică a birocratismului este alta, şi anume izolarea şi răzleţirea micilor producători, mizeria şi incultura lor, lipsa de drumuri, analfabetismul, lipsa unui schimb între industrie şi agriculturii, a unei legături şi a unei influenţe reciproce între ele. În mare măsură, această situaţie este un rezultat al războiului civil. Noi nu puteam să refacem industria într-o vreme cînd eram blocaţi, asediaţi din toate părţile, izolaţi de întreaga lume şi, apoi, de sudul bogat în grîne, de Siberia, de regiunile carbonifere. Trebuia să nu ne oprim în faţa „comunismului de război“ şi să nu ne speriem nici de situaţia cea mai grea, cea mai desperată: să suportăm o existenţă de foame, ba chiar şi mai rea, şi cu orice preţ, în ciuda unei ruini economice nemaipomenite şi a lipsei unui schimb de produse, să apărăm puterea muncitorească-ţărănească. Şi nu ne-am lăsat înfricoşaţi de ceea ce i-a înfricoşat pe menşevici şi pe socialiştii-revoluţionari (care, de fapt, mai mult de frică, de spaimă s-au situat la remorca burgheziei). Dar ceea ce a fost o condiţie a victoriei într-o ţară blocată, într-o cetate asediată, şi-a dezvăluit latura negativă tocmai în primăvara anului 1921, după ce ultimele trupe ale albgardiştilor au fost izgonite de pe teritoriul R.S.F.S.R. Într-o cetate asediată poţi şi trebuie „să zăvorăşti“ orice schimb; atunci cînd masele dau dovadă de un eroism deosebit, o asemenea situaţie poate fi suportată trei ani de zile. După aceea însă ruina micului producător s-a agravat şi mai mult, iar refacerea marii industrii a continuat să tărăgăneze, să întîrzie. Birocratismul, moştenire a „asediului“, suprastructură a răzleţirii şi apăsării micului producător, a ieşit complet la iveală.
Trebuie să fim în stare să recunoaştem fără nici o teamă răul, pentru a-l combate cu mai multă hotărîre, pentru a o lua iarăşi şi iarăşi de la început, fiindcă vom fi nevoiţi s-o luăm de multe ori de la început în toate domeniile construcţiei noastre, îndreptînd cele ce n-au fost duse la bun sfîrşit şi alegînd diferite căi pentru rezolvarea problemei. S-a văzut că refacerea marii industrii întîrzie, că „zăvorîrea“ schimbului dintre industrie şi agricultură este insuportabilă, aşa că trebuie să ne concentrăm eforturile asupra unei sarcini mai accesibile: refacerea micii industrii. Să remediem situaţia în această direcţie, să sprijinim această latură a edificiului, care e pe jumătate ruinat de război şi de blocadă. Să dezvoltăm schimbul prin toate mijloacele, cu orice preţ, fără să ne temem de capitalism, fiindcă acestuia i s-a fixat la noi (în economie prin exproprierea moşiilor şi a burgheziei, iar în politică prin instaurarea puterii muncitorești-țărănești), un cadru destul de îngust, destul de „moderat“. Aceasta este ideea de bază a impozitului în natură şi aceasta este semnificaţia lui economică.
Toţi activiştii de partid şi toţi lucrătorii din aparatul sovietic trebuie să depună toate eforturile pentru a trezi o largă iniţiativă locală — în gubernii, în mai mare măsură în judeţe, în şi mai mare măsură în plăşi şi sate — pe tărîmul construcţiei economice, şi anume în sensul ridicării neîntîrziate, chiar şi cu mijloace „reduse“ şi în proporţii reduse, a gospodăriei ţărăneşti, care să fie ajutată prin dezvoltarea micii industrii locale. Planul economic unic de stat cere ca în centrul atenţiei şi preocupărilor, în centrul muncii „urgente“, să se afle tocmai acest obiectiv. O anumită îmbunătăţire obţinută aici, în imediata apropiere de „temelia“ cea mai largă şi mai adîncă, ne va permite, în cel mai scurt timp, să pornim, cu mai multă energie şi mai mult succes la refacerea marii industrii.
Lucrătorul din domeniul aprovizionării cunoştea pînă acum o singură directivă de bază: să strîngi, în proporţie de 100%, surplusurile care trebuie predate în mod obligatoriu. Acum directiva este alta: să strîngi, în cel mai scurt timp, 100% din impozit, iar apoi să mai strîngi 100% prin schimbul pe produse ale marii şi micii industrii. Cel ce va strînge 75% din impozit şi 75% (din a doua sută) prin schimbul pe produse ale marii şi micii industrii va face o treabă mai folositoare pentru stat decît cel ce va strînge 100% impozit şi 55% (din a doua sută) prin schimb. Sarcina lucrătorului din domeniul aprovizionării devine mai complicată. Pe de o parte, ea este o sarcină fiscală. Să strîngi impozitul cît mai repede şi cît mai raţional. Pe de altă parte, ea este o sarcină cu caracter general-economic. Caută să îndrumezi în aşa fel cooperaţia, să ajuţi în aşa fel mica industrie, să dezvolţi în aşa fel iniţiativa locală, încît să faci ca schimbul dintre agricultură şi industrie să crească şi să se consolideze. Or, noi sîntem încă tare nepricepuţi în această privinţă; dovada: birocratismul. Nu trebuie să ne temem a recunoaşte că în acest domeniu putem şi trebuie să mai învăţăm multe ele la capitalist. Să comparăm rezultatele experienţei practice pe gubernii, judeţe, plăşi şi sate; în cutare loc, marii şi micii capitalişti particulari au ajuns la cutare rezultat. Au obţinut aproximativ atîta profit. Acesta este tributul, taxa pe care le-am plătit-o „pentru învăţătură“. Nu-i păcat să plăteşti pentru învăţătură, numai să-ţi fie de folos. Dar iată că într-un loc învecinat s-a ajuns la cutare rezultat pe calea cooperaţiei. Cooperativele au obţinut atîta şi atîta beneficiu. Iar într-un al treilea loc s-a obţinut, pe cale exclusiv statală, exclusiv comunistă, cutare rezultat (acest al treilea caz va constitui, în momentul de faţă, o rară excepţie).
Fiecare centrală economică regională, fiecare consfătuire economică ţinută la comitetul executiv al unei gubernii are datoria să organizeze neîntîrziat diferite experienţe sau sisteme de „schimb“ în ceea ce priveşte surplusurile care rămîn după plata impozitului în natură şi să considere aceasta drept o sarcină de primă urgenţă. După cîteva luni trebuie să avem rezultatele practice, pentru ca să le putem compara şi studia. Sarea extrasă din regiunea respectivă sau adusă din altă parte; petrolul trimis de la centru; industria meşteşugărească de prelucrare a lemnului; meseriile care, cu ajutorul materiilor prime locale, furnizează unele produse nu prea importante, dar necesare şi folositoare ţăranului; „cărbunele alb“ (utilizarea, pentru electrificare, a unor resurse de apă locale de mică importanţă) etc. etc. — totul trebuie pus în mişcare pentru a înviora cu orice preţ schimbul dintre industrie şi agricultură. Cel ce va obţine, în acest domeniu, cele mai bune rezultate, chiar şi pe calea capitalismului privat, chiar şi fără cooperaţie, fără o transformare directă a acestui capitalism în capitalism de stat, va aduce mai mult folos operei de construire a socialismului în întreaga Rusie decît cel ce „va medita“ asupra purităţii comunismului, va întocmi regulamente, directive, instrucţiuni pentru capitalismul de stat şi pentru cooperaţie, dar în mod practic nu va stimula cîtuşi de puţin schimbul.
Aşa ceva poate să pară paradoxal: capitalismul privat în rolul de ajutor al socialismului?
Dar aici nu e nimic paradoxal, ci un fapt absolut incontestabil din punct de vedere economic. Întrucît avem în faţa noastră o ţară cu mică producţie agricolă, cu transporturile grav zdruncinate, o ţară abia ieşită din război şi blocadă, care e condusă politiceşte de proletariat, în ale cărui mîini se află transporturile şi marea industrie, din aceste premise decurg, cu absolută necesitate, în primul rînd importanţa primordială pe care o are în momentul de faţă schimbul local şi, în al doilea rînd, posibilitatea de a da un sprijin socialismului prin intermediul capitalismului privat (fără să mai vorbim de capitalismul de stat).
Mai puţină dispută terminologică. În această privinţă, noi păcătuim încă peste măsură de mult. Se cere mai multă diversitate în experienţa practică şi o studiere a ei mai temeinică. Sînt împrejurări cînd o organizare exemplară a muncii locale, chiar şi pe scară extrem de redusă, prezintă o importanţă mai mare pentru stat decît o organizare exemplară a muncii în numeroase sectoare ale activităţii centrale de stat. Or, noi, în momentul de faţă, ne aflăm tocmai în asemenea împrejurări în ce priveşte gospodăria ţărănească, în general, şi schimbul de surplusuri ale producţiei agricole pe produse industriale, în special. O organizare exemplară a muncii, în sensul arătat aici, fie şi într-o singură plasă, are o însemnătate generală, statală, mai mare decît o îmbunătăţire „exemplară“ a aparatului central al cutărui sau cutărui comisariat al poporului. Fiindcă, în aceşti trei ani şi jumătate, aparatul central s-a închegat, la noi, în aşa măsură, încît a ajuns la o oarecare anchilozare dăunătoare; noi nu-i putem aduce îmbunătăţiri simţitoare şi urgente, fiindcă nu ştim cum să procedăm. Ajutorul pentru o îmbunătăţire a lui mai radicală, pentru provocarea unui nou aflux de forţe proaspete, pentru combaterea cu succes a birocratismului, pentru lichidarea unei dăunătoare anchilozări, trebuie să vină de pe teren, de jos, de la organizarea exemplară a unui „tot“ mic, dar tocmai a unui „tot“, adică nu a unei singure gospodării, nu a unei singure ramuri economice, nu a unei singure întreprinderi, ci a ansamblului de relaţii economice, a întregului circuit economic, fie şi dintr-o mică localitate.
Aceia dintre noi care sînt condamnaţi să muncească şi de acum încolo în aparatul central vor continua acţiunea de îmbunătăţire a aparatului şi de curăţire a lui de birocratism, fie şi în proporţii modeste, direct accesibile. Dar cel mai mare ajutor în această privinţă vine şi va veni din afară, de la cei din provincie. Lucrurile — pe cît pot eu să-mi dau seama — stau, în general, mai bine acolo decît la centru, ceea ce este şi explicabil, deoarece plaga birocratismului se concentrează, cum e şi firesc, la centru; Moscova, prin forţa lucrurilor, este, sub acest raport, cel mai rău oraş şi, în general, cea mai rea „localitate“ din republică. În provincie se semnalează devieri de la linia de mijloc în ambele sensuri; devierile spre mai rău sînt mai rare decît cele spre mai bine. Devierile spre mai rău sînt abuzuri comise de vechii funcţionari, de moşieri, burghezi şi alte canalii, care s-au strecurat în rîndurile comuniştilor şi care uneori comit încălcări grave şi blestemăţii mîrşave şi îşi bat joc de ţărani. Aici e nevoie de o epurare prin teroare: judecare pe loc şi împuşcare fără discuţie. Martovii, Cernovii şi filistinii fără partid, de teapa lor, n-au decît să se bată cu pumnul în piept şi să strige în gura mare: „mulţumescu-ţi ţie, doamne, că nu sînt ca «ei», că n-am admis şi nu admit teroarea“. Aceşti prostănaci „nu admit teroarea“, pentru că şi-au ales rolul de complici slugarnici ai albgardiştilor în materie de prostire a muncitorilor şi ţăranilor. Socialiştii-revoluţionari şi menşevicii „nu admit teroarea“, fiindcă ei îşi îndeplinesc rolul de a duce masele sub steagul „socialismului'' şi a le lăsa să cadă pradă terorii albgardiste. Aceasta au dovedit-o regimul lui Kerenski şi aventura lui Kornilov în Rusia, ca şi regimul lui Kolceak în Siberia şi menşevismul în Gruzia, au dovedit-o eroii Internaţionalei a doua şi ai Internaţionalei „a doua şi jumătate“ în Finlanda, Ungaria, Austria, Germania, Italia, Anglia şi în alte ţări. N-au decît să se laude, slugarnicii complici ai terorii albgardiste, că ei resping orice teroare. Noi însă vom spune un adevăr amar, dar incontestabil: în ţările care trec printr-o criză nemaipomenită, în care se destramă vechile relaţii şi se înteţeşte lupta de clasă ca urmare a războiului imperialist din anii 1914-1918 — şi aceasta e situaţia în toate ţările lumii — nu poate fi evitată teroarea, orice ar spune ipocriţii şi frazeologii. Ori teroare albgardistă, teroare burgheză de tip american, englez (Irlanda), italian (fasciştii), german, ungar etc, ori teroare proletară roşie. Cale de mijloc nu există; o a „treia“ cale nu există şi nici nu poate să existe.
Devieri spre mai bine: combaterea cu succes a birocratismului, o atitudine plină de atenţie faţă de nevoile muncitorilor şi ţăranilor, o deosebită grijă pentru ridicarea economiei, mărirea productivităţii muncii şi dezvoltarea schimbului local între agricultură şi industrie. Aceste devieri spre mai bine sînt mai numeroase decît cele spre mai rău; totuşi ele sînt destul de rare. Dar ele există. Pretutindeni în ţara asta se ridică forţe comuniste, noi, tinere, proaspete, călite de războiul civil şi de privaţiuni. Sîntem încă departe, foarte departe de a face tot ce trebuie pentru promovarea sistematică şi continuă a acestor forţe, pentru împingerea lor de jos în sus. Acest lucru îl putem face şi trebuie să-l facem în mai largă măsură şi cu mai multă perseverenţă. Unii activişti ar putea şi ar trebui să fie scoşi din munca lor de la centru şi trimişi la o muncă în provincie: în calitate de conducători de judeţe şi de plăşi, organizînd acolo în mod exemplar toată activitatea economică, în ansamblul ei, aceştia vor putea să aducă un folos imens şi să îndeplinească o misiune mai importantă pentru întregul stat decît prin ocuparea unei funcţii în aparatul central. Fiindcă o organizare exemplară a muncii va fi o pepinieră de activişti şi un exemplu demn de urmat, care va putea destul de uşor să fie imitat, iar noi, cei de la centru, vom şti să dăm tot sprijinul pentru ca „imitarea“ exemplului să se facă pretutindeni pe scară largă şi să capete un caracter obligatoriu.
Dezvoltarea „schimbului“ între agricultură şi industrie în ce priveşte surplusurile rămase după plata impozitului în natură şi în ce priveşte mica industrie, mai ales cea meşteşugărească, cere, prin însăşi natura ei, o iniţiativă locală independentă, competentă, inteligentă, şi de aceea organizarea exemplară a muncii în judeţe şi plăşi capătă în momentul de faţă, din punct de vedere general statal, o importanţă cu totul excepţională. Pe tărîm militar, de pildă, în timpul ultimului război cu Polonia nu ne-am temut să ne abatem de la ierarhia birocratică, şi „să retrogradam“, să mutăm în posturi mai mici pe unii membri ai Consiliului militar-revoluţionar al republicii (menţinîndu-i însă în această înaltă instituţie centrală). De ce n-am muta acum pe unii membri ai C.E.C. din Rusia, ai colegiilor sau pe alţi tovarăşi sus-puşi într-o muncă judeţeană sau chiar de plasă? Doar nu ne-am „birocratizat“ pînă într-atîta încît să ne „jenăm“ să facem aşa ceva. Şi se vor găsi la noi zeci de activişti din aparatul central care să accepte bucuros o asemenea mutare. Construcţia economică a întregii republici va avea mult de cîştigat în acest caz, iar plăşile sau judeţele model vor juca un mare rol, ba chiar un rol hotărîtor, istoric.
În treacăt fie zis, trebuie să menţionăm o chestiune măruntă, dar care îşi are totuşi însemnătatea ei, şi anume că este necesar ca, din punct de vedere principial, problema combaterii speculei să fie altfel pusă. Comerţul „regulat“, care nu se sustrage de la controlul de stat, trebuie sprijinit, şi dezvoltarea lui prezintă avantaje pentru noi. Dar este imposibil să deosebeşti specula de comerţul „regulat“ dacă iei specula în sensul ei politic-economic. Libertatea comerţului înseamnă capitalism, iar capitalismul înseamnă speculă. Ar fi şi ridicol să închidem ochii asupra acestui lucru.
Atunci ce-i de făcut! Să declarăm impunitatea speculei?
Nu. Trebuie să revizuim şi să modificăm toate legile asupra speculei, declarînd pasibilă de pedeapsă (şi urmărind în mod efectiv, cu o severitate întreită în comparaţie cu cea de pînă acum) orice fraudă şi orice sustragere directă sau indirectă, făţişă sau deghizată, de la evidenţa, supravegherea şi controlul de stat. Punînd în acest fel chestiunea (la Consiliul Comisarilor Poporului au şi început lucrările în acest, sens, adică Consiliul Comisarilor Poporului a şi dat dispoziţii să se înceapă lucrările de revizuire a legilor cu privire la speculă), vom reuşi să îndrumăm dezvoltarea capitalismului — care este inevitabilă, într-o anumită măsură, îşi necesară nouă — pe făgaşul capitalismului de stat.
Îmi mai rămîne acum să mă ocup, fie şi pe scurt, de situaţia politică, aşa cum s-a creat şi s-a modificat ea ca o consecinţă a situaţiei economice înfăţişate mai sus.
Aşa cum am mai spus, principalele trăsături ale economiei noastre în 1921 sînt aceleaşi ca şi în 1918. Primăvara anului 1921 a adus, datorită în primul rînd secetei şi mortalităţii ridicate a vitelor, o extremă înrăutăţire a situaţiei ţăranilor, care şi aşa era extraordinar de grea în urma războiului şi a blocadei. Ca rezultat al acestei înrăutăţiri s-au produs oscilări politice, care corespund, în general vorbind, însăşi „naturii“ micului producător. Expresia cea mai grăitoare a acestor oscilări a fost rebeliunea de la Kronstadt.
Ceea ce-i mai caracteristic în evenimentele de la Kronstadt sînt tocmai oscilările stihiei mic-burgheze. Ceva pe deplin conturat, clar, precis nu prea există aici. Găsim doar lozinci nebuloase: „libertate“, „libertatea comerţului“, „dezrobire“, „Soviete fără bolşevici“ sau noi alegeri pentru Soviete, sau izbăvirea de „dictatura de partid“ etc. etc. Atît menşevicii, cît şi socialiştii-revoluţionari declară că mişcarea de la Kronstadt este „a lor“. Viktor Cernov trimite un curier la Kronstadt: la propunerea acestui curier, menşevicul Valk, unul dintre conducătorii de la Kronstadt, votează, la Kronstadt, pentru „constituantă“. Întreaga bandă a albgardiştilor se mobilizează îndată „pentru Kronstadt“, cu o iuţeală, am putea spune, radiotelegrafică. Specialiştii militari albgardişti de la Kronstadt, o serie întreagă de specialişti, şi nu numai Kozlovski, elaborează un plan de debarcare la Oranienbaum, plan care a băgat spaima în masa şovăielnică a menşevicilor, a socialiştilor-revoluţionari şi a celor fără partid. Cele peste 50 de ziare ruseşti albgardiste din străinătate dezlănţuie, cu energie turbată, o campanie „pentru Kronstadt“. Marile bănci, toate forţele capitalului financiar deschid liste de subscripţie pentru sprijinirea celor de la Kronstadt. Cadetul Miliukov, conducătorul inteligent al burgheziei şi al moşierilor, explică cu răbdare prostănacului Viktor Cernov în mod direct (şi menşevicilor Dan şi Rojkov, deţinuţi în închisoarea din Petrograd din cauza legăturii lor cu Kronstadtul, în mod indirect) că n-au de ce să se grăbească cu constituanta, că pot şi trebuie să se pronunţe pentru Puterea sovietică, însă fără bolşevici.
Desigur, nu e greu să fii mai deştept decît nişte prostănaci încrezuţi ca Cernov, acest erou al frazeologiei mic-burgheze, sau ca Martov, cavalerul reformismului filistin prezentat drept „marxism“. Propriu-zis, aici nu e vorba de faptul că Miliukov, ca individ, este mai deştept, ci de faptul că şeful partidului marii burghezii, datorită poziţiei sale de clasă, vede mai clar şi înţelege mai bine esenţa de clasă a lucrurilor şi a corelaţiilor politice decît nişte conducători ai micii burghezii de teapa lui Cernov şi Martov. Căci burghezia este într-adevăr o forţă de clasă care în regimul capitalist domină inevitabil atît în ţările monarhice, cît şi în republicile cele mai democratice, şi se bucură, tot inevitabil, de sprijinul burgheziei din întreaga lume. Iar mica burghezie, adică toţi eroii Internaţionalei a doua şi ai Internaţionalei „a doua şi jumătate“, nu poate fi altceva, prin esenţa economică a lucrurilor, decît expresia neputinţei de clasă; prin aceasta se explică oscilările, frazeologia şi neputinţa ei. În 1789, micii burghezi au mai putut fi mari revoluţionari; în 1840 ei au fost ridicoli şi lamentabili; în anii 1917—1921 ei sînt nişte detestabili complici ai reacţiunii, nişte lachei ai ei direcţi, prin adevăratul rol pe care-l îndeplinesc, indiferent dacă se numesc Cernov, Martov sau Kautsky, MacDonald sau altfel.
Cînd Martov, în revista sa de la Berlin[N309], declară că Kronstadtul nu numai că a aplicat lozincile menşevice, dar a şi oferit dovada că e cu putinţă o mişcare antibolşevică care să nu servească în întregime albgardiştilor, capitaliştilor şi moşierilor, el apare tocmai ca un model de Narcis mic-burghez îndrăgostit de sine însuşi. Să închidem pur şi simplu ochii asupra faptului că toţi albgardiştii veritabili au salutat pe rebelii de la Kronstadt şi, prin intermediul băncilor, au strîns fonduri pentru ajutorarea lor! Aici nu Cernovii şi Martovii au dreptate, ci Miliukov, fiindcă el divulgă adevărata tactică a adevăratei forţe albgardiste, a forţei capitaliştilor şi moşierilor: să sprijinim pe oricine, chiar şi pe anarhişti, să sprijinim orice Putere sovietică, numai să fie răsturnaţi bolşevicii, numai să obţinem o deplasare a puterii! Indiferent dacă e vorba de o deplasare spre dreapta sau spre stînga, spre menşevici sau spre anarhişti, numai să deplasăm puterea din mîinile bolşevicilor; iar restul — restul îl vom face „singuri“, „noi“, Miliukovii, „noi“, capitaliştii şi moşierii; pe anarhişti, pe Cernovi şi pe Martovi îi vom expedia cu un picior în spate, aşa cum am făcut în Siberia cu Cernov şi Maiski, cum am făcut în Ungaria cu Martovii şi Cernovii unguri, cum am făcut în Germania cu Kautsky, iar la Viena cu Fr. Adler & Co. Pe aceşti Narcişi mic-burgbezi — pe menşevici, socialişti-revoluţionari şi cei fără partid —, adevărata burghezie, care ştie ce vrea, i-a prostit cu sutele şi i-a izgonit de zeci de ori în toate revoluţiile şi în toate ţările. Acesta e un adevăr dovedit de istorie şi verificat de fapte. Narcişii o să trăncănească, iar Miliukovii şi albgardişti o să-şi facă interesele lor.
„Numai să obţinem o deplasare a puterii din mîinile bolşevicilor puţin mai spre dreapta sau puţin mai spre stînga, indiferent în ce parte, şi restul o să se aranjeze“ — în această privinţă Miliukov are toată dreptatea. Acesta e un adevăr de clasă, pe care-l confirmă întreaga istorie a revoluţiilor din toate ţările, întreaga epocă multiseculară a istoriei moderne, de după evul mediu. Micii producători răzleţi, ţăranii, sînt uniţi, pe plan economic şi politic, fie de către burghezie (aşa s-a întîmplat totdeauna sub capitalism, în toate ţările, în toate revoluţiile epocii moderne, şi aşa o să se întîmple întotdeauna sub capitalism), fie de către proletariat (aşa s-a întîmplat, într-o formă embrionară şi pentru foarte scurtă vreme, în faza superioară de dezvoltare a unora din cele mai mari revoluţii din istoria modernă; aşa s-a întîmplat, într-o formă mai dezvoltată, în Rusia din anii 1917—1921). Despre o „a treia“ cale, despre o „a treia forţă“ numai nişte Narcişi îndrăgostiţi de ei înşişi pot să flecărească şi numai ei pot s-o viseze.
Cu mari eforturi şi printr-o luptă înverşunată au creat bolşevicii o avangardă a proletariatului capabilă să conducă, au creat şi au apărat cu succes dictatura proletariatului, iar raportul dintre forţele de clasă în Rusia a devenit, după o verificare prin experienţă, printr-o practică de patru ani, cît se poate de clar: de o parte avangarda călită, oţelită a singurei clase revoluţionare, iar de altă parte stihia şovăielnică mic-burgheză, Miliukovii, capitaliştii şi moşierii care stau la pîndă în străinătate şi care se bucură de sprijinul burgheziei mondiale. Acest lucru e cît se poate de clar. Orice „deplasare a puterii“ va fi folosită şi va putea fi folosită numai de ei.
În broşura din 1918, menţionată mai sus, se vorbeşte fără ocol despre acest lucru: „duşmanul principal” este „stihia mic-burgheză“. „Ori o supunem evidenţei şi controlului nostru, ori ea va răsturna în mod sigur şl inevitabil puterea muncitorească, aşa cum au doborît revoluţia Napoleonii şi Cavaignacii, care au apărut tocmai pe acest teren al micii proprietăţi. Aşa, şi numai aşa, se pune chestiunea“ (din broşura de la 5 mai 1918; vezi mai sus[8]).
Forţa noastră stă în deplina claritate şi luciditate cu care ţinem seamă de toţi factorii de clasă existenţi atît în Rusia, cît şi pe plan internaţional, şi apoi în energia de fier, în fermitatea, hotărîrea de luptă şi abnegaţia care decurg de aici. Duşmani avem noi mulţi, dar (ca toţi micii burghezi, ca toţi Martovii şi Cernovii, ca toţi cei fără partid, ca toţi anarhiştii) ei sînt dezbinaţi sau nu ştiu ce vor. Noi însă sîntem uniţi — sîntem, direct, uniţi între noi şi, indirect, cu proletarii din toate ţările; noi ştim ce vrem. Şi, de aceea, sîntem invincibili pe plan mondial, deşi aceasta nu exclude cîtuşi de puţin posibilitatea înfrîngerii, pentru o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă, a unora din revoluţiile proletare.
Nu degeaba spunem noi despre stihia mic-burgheză că acţionează ca o forţă elementară, căci ea este într-adevăr ceva deosebit de amorf, de imprecis şi de inconştient. Narcişii micii burghezii cred că „votul universal“ schimbă în întregime natura micului producător în regimul capitalist; în realitate însă el ajută burgheziei — cu sprijinul bisericii, al presei, al dăscălimii, al poliţiei, al clicii militare, al asupririi economice exercitate în mii de forme — să-şi subordoneze pe micii producători răzleţi. Ruina economică, nevoile, situaţia grea provoacă oscilări: azi înspre burghezie, mîine înspre proletariat. Numai avangarda călită a proletariatului e în stare să reziste şi să se opună oscilărilor.
Evenimentele din primăvara anului 1921 au arătat încă o dată care e rolul socialiştilor-revoluţionari şi al menşevicilor: ei ajută elementelor şovăielnice mic-burgheze să se depărteze de bolşevici, să opereze „o deplasare a puterii“ în folosul capitaliştilor şi moşierilor. Menşevicii şi socialiştii-revoluţionari au învăţat acum să se deghizeze în „oameni fără partid“. Acest lucru e pe deplin dovedit. Şi numai nişte proşti pot acum să nu-l vadă, să nu înţeleagă că nu trebuie să ne lăsăm prostiţi. Conferinţele celor fără partid nu sînt un fetiş. Ele sînt folositoare dacă ne dau posibilitatea să ne apropiem de masa care n-a venit încă în contact cu politica, să ne apropiem de păturile de milioane de oameni ai muncii care se menţin în afara oricărei politici, dar sînt dăunătoare dacă oferă o platformă menşevicilor şi socialiştilor-revoluţionari deghizaţi în „oameni fără partid“. Aceşti oameni sprijină rebeliunile, îi ajută pe albgardişti. Locul menşevicilor şi al socialiştilor-revoluţionari, atît al celor declaraţi cît şi al celor deghizaţi în oameni fără partid, este la închisoare (sau la revistele din străinătate, alături de albgardişti; noi i-am permis cu plăcere lui Martov să plece în străinătate), iar nu la o conferinţă a celor fără partid. Trebuie şi putem să găsim alte mijloace de a verifica starea de spirit a maselor, de a ne apropia de ele. Cei ce vor să se joace de-a parlamentarismul, de-a constituanta şi de-a conferinţa celor fără partid n-au decît să plece în străinătate; poftim, duceţi-vă acolo, la Martov, şi gustaţi deliciile „democraţiei“, făceţi-ne plăcerea şi întrebaţi-i pe soldaţii lui Vranghel cît de fermecătoare este ea. Noi însă avem altceva mai bun de făcut decît să ne jucăm de-a „opoziţia“ la diverse „conferinţe“. Sîntem încercuiţi de burghezia mondială, care pîndeşte orice moment de şovăire ca să-şi aducă înapoi „oamenii ei“, să restaureze puterea moşierilor şi burghezilor. Pe menşevici şi pe socialiştii-revoluţionari, atît pe cei declaraţi cît şi pe cei deghizaţi în „oameni fără partid“, îi vom ţine la închisoare.
Vom căuta să stabilim legături mai strînse cu masele de oameni ai muncii încă neatinse de politică, folosind în acest scop toate mijloacele, afară de cele care oferă teren menşevicilor şi socialiştilor-revoluţionari, care oferă teren pentru oscilări ce convin lui Miliukov. Vom atrage cu deosebită rîvnă şi vom trimite să lucreze în instituţiile sovietice, în primul rînd în sectorul economic, sute şi mii de oameni fără partid — cu adevărat fără partid — din sînul masei, din rîndurile muncitorilor şi ţăranilor, iar nu pe cei ce s-au „deghizat“ în oameni fără partid ca să citească din fiţuici directivele menşevice şi socialist-revoluţionare, atît de convenabile lui Miliukov. La noi lucrează sute şi mii de oameni fără partid şi zeci dintre ei în posturi foarte importante şi de înaltă răspundere. Să controlăm mai temeinic munca lor. Să atragem cu mai multă perseverenţă, în vederea unei noi verificări, mii şi mii de oameni din rîndurile celor ce muncesc, să-i punem la încercare în mod sistematic şi fără şovăire, cu sutele şi pe baza verificării lor practice, să-i numim în posturi mai înalte.
La noi, comuniştii nu ştiu nici azi prea bine care e adevărata lor sarcină de conducere, că ea nu constă în a căuta să facă „singuri“ „totul“, spetindu-se muncind şi nereuşind s-o scoată la capăt, apucîndu-se de douăzeci de treburi deodată şi neterminînd nici una, ci în a controla munca zecilor şi sutelor de subalterni, a organiza un control al muncii lor efectuat de jos, adică de către adevărata masă; a îndruma munca şi a învăţa de la cei ce posedă cunoştinţele (specialiştii) şi experienţa necesară pentru organizarea marilor întreprinderi (capitaliştii). Un comunist inteligent nu se teme să înveţe de la specialistul militar, deşi 9/10 din specialiştii militari sînt în stare să trădeze la prima ocazie. Un comunist inteligent nu se teme să înveţe de la capitalist (fie că acesta e un mare capitalist concesionar, un negustor-comisionar sau un mic capitalist-cooperator etc.), deşi capitalistul nu e mai bun decît specialistul militar. În Armata Roşie am învăţat să-i prindem pe specialiştii militari trădători, să-i evidenţiem pe cei cinstiţi şi conştiincioşi şi să folosim, în general, mii şi zeci de mii de specialişti militari. Acelaşi lucru învăţăm să-l facem (într-o formă adecvată) cu inginerii şi cu corpul didactic, deşi cu rezultate mult mai slabe decît în Armata Roşie (unde Denikin şi Kolceak ne-au zorit zdravăn şi ne-au silit să învăţăm mai repede, cu mai multă sîrguinţă şi în mod mai inteligent). O să învăţăm să facem acelaşi lucru (tot într-o formă adecvată) şi cu negustorii-comisionari, cu achizitorii care lucrează pentru stat, cu micii capitalişti-cooperatori, cu întreprinzătorii concesionari etc.
Situaţia maselor de muncitori şi ţărani trebuie să fie imediat îmbunătăţită. Vom reuşi să realizăm o asemenea îmbunătăţire dacă vom atrage la o muncă utilă forţe noi, recrutate şi din rîndul celor fără partid. Impozitul în natură şi o serie de măsuri legate de el ne vor fi de ajutor în această privinţă. În felul acesta vom reuşi să retezăm rădăcina economică a oscilărilor inevitabile pe care le manifestă micul producător. Cît despre oscilările politice, care-i folosesc doar lui Miliukov, le vom combate fără milă. Cei ce oscilează sînt mulţi. Noi sîntem puţini. Cei ce oscilează sînt dezbinaţi. Noi sîntem uniţi. Cei ce oscilează nu sînt de sine stătători din punct de vedere economic, în timp ce proletariatul este de sine stătător. Cei ce oscilează nu ştiu ce vor; ar vrea şi n-ar prea vrea, şi Miliukov nu dă voie. Noi însă ştim ce vrem.
Şi de aceea vom învinge.
Să rezumăm cele spuse pînă aici.
Impozitul în natură înseamnă trecerea de la comunismul de război la un schimb socialist, reglementat al produselor.
Starea de extremă ruină economică, agravată de recolta proastă din 1920, a făcut ca această trecere să devină absolut necesară, datorită imposibilităţii de a reface repede marea industrie.
De aici rezultă, în primul rînd, că trebuie îmbunătăţită starea ţăranilor. Mijloace în acest scop: impozitul în natură, dezvoltarea schimbului dintre agricultură şi industrie, dezvoltarea micii industrii.
Schimbul înseamnă comerţ liber, înseamnă capitalism. El ne este folositor în măsura în care ne ajută să luptăm împotriva fărîmiţării micilor producători şi, pînă la un punct, împotriva birocratismului. Limitele lui vor fi stabilite de practică, de experienţă. Aici nu e nimic de temut pentru puterea proletară atîta timp cît proletariatul ţine ferm în mîinile sale puterea de stat, transporturile şi marea industrie.
Lupta împotriva speculei trebuie transformată într-o luptă împotriva fraudelor şi a sustragerii de la supravegherea, evidenţa şi controlul de stat. Printr-un asemenea control capitalismul — care este inevitabil, într-o anumită măsură, şi care ne este necesar — va fi îndrumat pe făgaşul capitalismului de stat.
Este necesar să dezvoltăm sub toate aspectele, prin toate mijloacele şi cu orice preţ iniţiativa locală, deprinderea de a lucra independent în direcţia stimulării schimbului dintre agricultură şi industrie; să studiem experienţa practică căpătată în acest domeniu; să-i asigurăm o cît mai mare diversitate.
Trebuie sprijinită mica industrie, care deserveşte agricultura ţărănească şi-i ajută să se pună pe picioare; — sprijinită, într-o anumită măsură, şi prin repartizarea de materii prime ale statului. Ar fi o mare crimă să lăsăm materii prime neprelucrate.
Comuniştii nu trebuie să se teamă „să înveţe“ de la specialiştii burghezi, inclusiv de la comercianţi, de la micii capitalişti-cooperatori şi de la ceilalţi capitalişti. Să înveţe de la ei în altă formă, însă în fond tot aşa cum au învăţat — şi au învăţat cu succes — de la specialiştii militari. Rezultatele „învăţăturii“ să fie verificate numai prin experienţă practică: să faci mai bine decît au făcut, alături de tine, specialiştii burghezi, şi să obţii pe toate căile ridicarea agriculturii şi a industriei, dezvoltarea schimbului dintre agricultură şi industrie. Nu te zgîrci să plăteşti „pentru învăţătură“: nu-i păcat să plăteşti scump pentru aşa ceva; numai să înveţi cum trebuie.
Să ajutăm în fel şi chip masele de oameni ai muncii, să ne apropiem de ele, să ridicăm din rîndul lor sute şi mii de elemente fără partid şi să le numim în diferite posturi din domeniul economic. Iar acei oameni „fără partid“ care în realitate nu sînt altceva decît menşevici sau socialişti-revoluţionari îmbrăcaţi în haina — astăzi la modă — a neapartenenţei de partid de tipul celei de la Kronstadt trebuie ţinuţi, sub pază bună, la închisoare sau trimişi la Berlin, la Martov, ca să se bucure în voie de toate splendorile democraţiei pure, să se dedea, în deplină libertate, unui schimb de idei cu Cernov, cu Miliukov şi cu menşevicii gruzini.
21 aprilie 1921.
Apărut în mai 1921 la Moscova, într-o broşură publicată de Editura de stat
Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 43, ed. rom., p. 209—250.
Nota red. Editurii Politice
[1]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 297—331. — Nota trad. Editurii Politice
[2]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 34. Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 203—204, 204 şi 205. — Nota trad. Editurii Politice
[3]. „Omul din cutie“ — personaj principal din nuvela cu acelaşi titlu a lui A. P. Cehov. — Nota trad. Editurii Politice
[4]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 310—323. — Nota trad. Editurii Politice
[5]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 311. — Nota trad. Editurii Politice
[6]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 311. — Nota trad. Editurii Politice
[7]. — noţiune legată de numele lui Oblomov — principalul personaj al romanului cu acelaşi titlu al lui I. A. Goncearov, caracterizat prin inactivitate, pasivitate şi închistare intelectuală. — Nota trad. Editurii Politice
[8]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 312—313. — Nota trad. Editurii Politice
[N302]. Lenin a început să lucreze la broşura „Despre impozitul în natură“ la sfîrşitul lunii martie 1921, curînd după încheierea lucrărilor Congresului al X-lea al partidului, şi a terminat-o la 21 aprilie.
C.C. al P.C. (b) din Rusia, într-o hotărîre specială, a recomandat comitetelor de partid regionale, guberniale şi judeţene să folosească broşura lui Lenin pentru a explica oamenilor muncii esenţa şi însemnătatea noii politici economice. — Nota red. Editurii Politice
[N303]. „Novaia Jizn“ — cotidian; a apărut la Petrograd de la 18 aprilie (1 mai) 1917 pînă în iulie 1918. Iniţiatorii înfiinţării acestui ziar au fost menşevicii internaţionalişti şi publiciştii grupaţi în jurul revistei „Letopis“. — Nota red. Editurii Politice
[N304]. Vezi K. Marx. „Critica Programului de la Gotha“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 21). — Nota red. Editurii Politice
[N305]. Vezi F. Engels. „Problema ţărănească în Franţa şi în Germania“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 499). — Nota red. Editurii Politice
[N306]. Lenin redă aici cuvinte din poezia „Eroul“ de A. S. Puşkin. — Nota red. Editurii Politice
[N307]. Lenin se referă la planul de electrificare a R.S.F.S.R., elaborat de Comisia de stat pentru electrificarea Rusiei. Această lucrare ştiinţifică colectivă, întocmită de cei mai de seamă oameni de ştiinţă şi specialişti, reprezintă primul plan unic de stat, cu caracter de perspectivă, în vederea creării temeliei materiale a socialismului, pe baza electrificării. Editat în broşură în vederea celui de-al VIII-lea Congres general al Sovietelor din Rusia, el a fost aprobat de congres. — Nota red. Editurii Politice
[N308]. Congresul al VIII-lea al P.C. (b) din Rusia a avut loc între 18 şi 23 martie 1919 la Moscova.
Problema centrală de pe ordinea de zi a congresului a fost dezbaterea şi adoptarea noului program al partidului, elaborat sub conducerea şi cu participarea directă a lui V. I. Lenin.
Una dintre cele mai importante probleme dezbătute la congres a fost aceea a atitudinii faţă de ţărănimea mijlocaşă. În toate cuvîntările lui şi mai cu seamă în raportul despre munca la ţară, Lenin a fundamentat noua politică a partidului faţă de ţărănimea mijlocaşă: trecerea de la politica de neutralizare a ţărănimii mijlocaşe la făurirea unei trainice alianţe între clasa muncitoare şi ţărănimea mijlocaşă, în care rolul conducător revine proletariatului, care se sprijină totodată pe ţăranul sărac şi duce luptă împotriva chiaburului. Această lozincă a fost formulată de Lenin încă la sfîrşitul lunii noiembrie 1918. Congresul a adoptat „Rezoluţia cu privire la atitudinea faţă de ţărănimea mijlocaşă“, scrisă de Lenin. — Nota red. Editurii Politice
[N309]. Lenin se referă la revista „Soţialisticeskii Vestnik“, publicaţie a emigranţilor menşevici, întemeiată de L. Martov. — Nota red. Editurii Politice