V. I. Lenin

Marea iniţiativă

(Despre eroismul muncitorilor în spatele frontului.
Cu prilejul „subotnicelor comuniste“)

      Scris: 28 iunie 1919
      Publicat: iulie 1919, într-o broşură apărută în Editura de stat, Moscova
      Sursa: V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică, p. 503-532 [Opere complete, vol. 39, p. 1-30, pdf]
      Transcriere şi editare: Liviu Iacob, octombrie 2007

Presa publică numeroase pilde de eroism din partea ostaşilor Armatei Roşii. În lupta împotriva trupelor lui Kolceak şi Denikin, ca şi împotriva celorlalte trupe ale moşierilor şi capitaliştilor, muncitorii şi ţăranii care apără cuceririle revoluţiei socialiste săvîrşesc adesea minuni de vitejie şi de rezistenţă. Încet şi anevoios decurge procesul de lichidare a partizanatului, de biruire a oboselii şi indisciplinei, dar, în pofida tuturor greutăţilor, acest proces continuă să se desfăşoare. Eroismul maselor muncitoare, care fac în mod conştient sacrificii pentru cauza victoriei socialismului, - iată ce constituie baza disciplinei noi, tovărăşeşti, în Armata Roşie, baza renaşterii, a întăririi şi creşterii ei.

Nu mai puţină atenţie merită eroismul muncitorilor în spatele frontului. De o însemnătate cu adevărat imensă este, în această privinţă, faptul că din propria lor iniţiativă muncitorii organizează subotnice¹⁾ comuniste. Acesta nu e, desigur, decît un început, dar un început de o importanţă deosebit de mare. Este începutul unei revoluţii mai anevoioase, mai profunde, mai radicale şi mai hotărîtoare decît răsturnarea burgheziei, căci ea înseamnă victoria asupra propriei noastre rutine, asupra indisciplinei, asupra egoismului mic-burghez, asupra acestor deprinderi pe care blestematul capitalism le-a lăsat moştenire muncitorului şi ţăranului. Cînd această victorie va fi consolidată, atunci şi numai atunci va fi creată noua disciplină socială, disciplina socialistă; atunci şi numai atunci întoarcerea la capitalism va deveni imposibilă, şi comunismul va deveni într-adevăr de neînvins.

„Pravda“ din 17 mai a publicat un articol al tov. A. J., intitulat „Muncă în spirit revoluţionar (Un subotnic comunist)“. Acest articol e atît de important, încît îl vom reproduce în întregime:

Muncă în spirit revoluţionar
(Un subotnic comunist)

Scrisoarea Comitetului Central al Partidului Comunist din Rusia cu privire la necesitatea de a munci în spirit revoluţionar a dat un puternic imbold organizaţiilor comuniste şi membrilor lor. Îndemnaţi de entuziasmul general, mulţi comunişti de la căile ferate au plecat pe front, dar majoritatea comuniştilor nu şi-au putut părăsi posturile de răspundere şi n-au avut posibilitatea de a găsi noi metode de muncă în spirit revoluţionar. Rapoartele primite de pe teren cu privire la încetineala muncii de mobilizare şi la tărăgăneala birocratică au determinat subraionul liniei ferate Moscova-Kazan să examineze mai îndeaproape felul cum se desfăşoară munca în atelierele căilor ferate. S-a constatat că, din cauza lipsei mînii de lucru şi a slabei intensităţi a muncii, întîrzie executarea unor comenzi urgente şi a unor urgente reparaţii de locomotive. La 7 mai, în adunarea generală a comuniştilor şi a simpatizanţilor din subraionul liniei ferate Moscova-Kazan s-a propus ca de la declaraţii pur verbale pe tema necesităţii de a se contribui la victoria asupra lui Kolceak să se treacă la fapte. Propunerea făcută suna astfel:

„Dată fiind greaua situaţie internă şi externă, pentru a obţine superioritatea asupra duşmanului de clasă, comuniştii şi simpatizanţii trebuie să-şi înmulţească eforturile şi să rupă din timpul lor de odihnă încă o oră de muncă, adică să-şi prelungească ziua de lucru cu o oră, să grupeze laolaltă aceste ore şi să facă sîmbăta 6 ore de muncă fizică, pentru a produce imediat o valoare reală. Considerînd că, atunci cînd e vorba de cuceririle revoluţiei, comuniştii nu trebuie să-şi precupeţească nici sănătatea, nici viaţa, propunem ca munca să fie efectuată fără plată. Subotnicul comunist să fie introdus în întregul subraion pînă la victoria deplină asupra lui Kolceak“.

După unele ezitări, această propunere a fost adoptată în unanimitate.

Sîmbătă 10 mai, la orele 6 seara, comuniştii şi simpatizanţii s-au prezentat milităreşte la lucru şi, după ce s-au încolonat, maiştrii i-au condus, în cea mai desăvîrşită ordine, la locurile lor de muncă.

Rezultatele muncii în spirit revoluţionar se văd. Tabelul de mai sus (vezi tabelul de la p. 507. — Nota trad.) arată întreprinderile şi felul de muncă.

Valoarea totală a lucrărilor efectuate — socotită la tariful normal — este de 5.000 de ruble, iar la tariful pentru ore suplimentare — de 7.500.

La lucrările de încărcare intensitatea muncii depăşeşte cu 270% pe aceea a muncitorilor obişnuiţi. La celelalte lucrări s-a înregistrat aproximativ aceeaşi intensitate.

Întîrzierile în executarea comenzilor (urgente), întîrzieri care, datorită lipsei mîinii de lucru şi practicilor birocratice, variau între şapte zile şi trei luni, au fost lichidate.

Munca a fost efectuată cu ajutorul unor dispozitive care aveau defecţiuni (uşor de înlăturat), ceea ce a pricinuit unora dintre grupe pierderi de timp variind între 30 şi 40 de minute.

Personalul administrativ care fusese însărcinat cu conducerea lucrărilor abia reuşea să pregătească noi lucrări, şi poate că nu e prea exagerată afirmaţia unui maistru bătrîn că în timpul subotnicului comunist s-a făcut cam cît fac într-o săptămînă nişte muncitori inconştienţi şi dezordonaţi.

Deoarece la această muncă au participat şi oameni care sînt pur şi simplu sinceri simpatizanţi ai Puterii sovietice şi deoarece se aşteaptă ca la subotnicele viitoare participarea lor să fie şi mai largă şi dat fiind, de asemenea, că alte raioane vor să imite exemplul comuniştilor de la linia ferată Moscova—Kazan, mă voi opri mai amănunţit asupra laturii organizatorice, pe baza comunicărilor primite de la diferitele locuri de muncă.

Circa 10% dintre participanţii la muncă au fost comunişti care lucrează permanent la respectivele locuri de muncă. Ceilalţi — oameni cu posturi de răspundere şi cu funcţii elective, de la comisarul liniei ferate pînă la comisari din diferite întreprinderi, precum şi activişti ai sindicatului, lucrători ai direcţiei şi ai Comisariatului căilor de comunicaţie.

Munca s-a desfăşurat într-o atmosferă de nemaivăzută însufleţire şi bună înţelegere. Cînd, fără sudălmi şi ciorovăieli, muncitori, funcţionari de birou şi lucrători ai direcţiei apucau un bandaj de roată în greutate de 40 de puduri pentru o locomotivă de pasageri şi, asemenea unor harnice furnici, îl rostogoleau şi-l aşezau la locul lui, în inimile tuturora se aprindea un cald simţămînt de bucurie, bucuria muncii colective, şi se întărea încrederea în trăinicia de nezdruncinat a victoriei clasei muncitoare. Rechinii imperialismului mondial nu vor reuşi să sugrume pe muncitorii învingători; zadarnic îl aşteaptă pe Kolceak sabotorii dinăuntrul ţării.

După terminarea lucrului, cei prezenţi au fost martorii unui spectacol impresionant: obosiţi, dar cu sclipiri de bucurie în ochi, cei o sută de comunişti au salutat succesul muncii cu acordurile solemne ale „Internaţionalei“ — şi se părea că aceste valuri ale imnului victoriei se vor revărsa triumfător dincolo de ziduri, deasupra Moscovei muncitoreşti, şi, asemenea undelor stîrnite de o piatră aruncată în apă, se vor împrăştia în tot cuprinsul Rusiei muncitoreşti şi vor trezi pe cei obosiţi şi lipsiţi de vlagă.“

Comentînd acest admirabil „exemplu, demn de imitat“, într-un articol publicat sub acest titlu, tov. N. R. scria în numărul din 20 mai al ziarului „Pravda“:

„Asemenea exemple de muncă efectuată de comunişti nu sînt rare. Cunosc cazuri asemănătoare la uzina electrică şi la diferite linii de cale ferată. În Atelierele căii ferate Nikolaevskaia, comuniştii au prestat ore suplimentare timp de cîteva nopţi pentru ridicarea unei locomotive care se prăbuşise pe placa turnantă; în Atelierele căii ferate de nord, toţi comuniştii şi simpatizanţii au lucrat astă-iarnă timp de cîteva duminici, curăţind liniile de zăpadă, iar în multe gări de mărfuri membrii respectivelor celule de partid patrulează noaptea pe teritoriul gării, pentru a preveni furturile de mărfuri. Dar toate acestea au avut şi au un caracter accidental, nesistematic. Tovarăşii de la linia ferată Moscova—Kazan au introdus un element nou, care face ca această muncă să capete un caracter sistematic, permanent. «Pînă la victoria deplină asupra lui Kolceak» — au hotărît tovarăşii de la această linie ferată, şi în aceasta rezidă toată însemnătatea muncii lor. Ei prelungesc cu o oră ziua de lucru a comuniştilor şi a simpatizanţilor pe tot timpul cît va dura starea de război şi dau, totodată, un exemplu de muncă productivă.

Acest exemplu a şi găsit imitatori şi trebuie să găsească şi în viitor oameni dornici de a-l imita. Adunarea generală a comuniştilor şi a simpatizanţilor de la linia ferată Aleksandrovskaia, luînd în discuţie situaţia de pe fronturile de luptă şi hotărîrea tovarăşilor de la linia Moscova—Kazan, a hotărît: 1) Să introducă «subotnice» pentru comuniştii şi simpatizanţii de la linia ferată Aleksandrovkaia. Primul subotnic se fixează pentru 17 mai. 2) Să fie organizaţi comuniştii şi simpatizanţii în brigăzi model, care să arate muncitorilor cum trebuie să se lucreze şi ce se poate face în realitate cu materialele şi uneltele existente şi în actualele condiţii de hrană.

După cum spun tovarăşii de la linia ferată Moscova—Kazan, exemplul lor a produs o mare impresie, iar pentru sîmbăta următoare se aşteaptă ca la această muncă să participe un număr considerabil de muncitori fără partid. În momentul în care scriem aceste rînduri, în Atelierele liniei ferate Aleksandrovskaia munca în ore suplimentare a comuniştilor n-a început încă; dar îndată ce s-a răspîndit zvonul că se va presta asemenea muncă, el a trezit un viu răsunet în masa celor fără partid: «Dacă ştiam de ieri, ne pregăteam şi veneam şi noi la lucru», «Sîmbăta viitoare vin negreşit» — se aude din toate părţile. Impresia pe care o produc aceste subotnice este deosebit de puternică.

Exemplul tovarăşilor de la linia ferată Moscova—Kazan trebuie să fie urmat de toate celulele comuniste din spatele frontului. Nu numai celulele comuniste de la nodul de cale ferată Moscova, ci toate organizaţiile de partid din Rusia trebuie să urmeze acest exemplu. Celulele comuniste de la sate trebuie să organizeze, în primul rînd, ajutorarea familiilor ostaşilor Armatei Roşii în munca cîmpului.

La primul lor subotnic comunist, tovarăşii de la linia Moscova—Kazan şi-au încheiat munca cîntînd «Internaţionala». Dacă organizaţiile comuniste din toată ţara vor urma acest exemplu şi-l vor transpune sistematic în practică, lunile grele ce ne aşteaptă vor fi trăite de Republica sovietică rusă în puternicele acorduri ale «Internaţionalei» cîntate de toţi oamenii muncii din republică...

La muncă, tovarăşi comunişti!“

„Pravda“ din 23 mai 1919 comunică:

„În ziua de 17 mai a avut loc la Atelierele căii ferate Aleksandrovskaia primul «subotnic» comunist. Nouăzeci şi opt de comunişti şi simpatizanţi au lucrat, în conformitate cu hotărîrea adunării generale, 5 ore suplimentare fără plată, obţinînd doar dreptul de a primi contra cost încă un prînz, la care li s-a distribuit, tot cu bani, cîte o jumătate de funt de pîine, ca unora care prestează muncă fizică“.

Deşi subotnicul a fost slab pregătit şi nu îndeajuns de bine organizat, productivitatea muncii a fost de 2—3 ori mai mare ca de obicei.

Iată cîteva exemple:

5 strungari au lucrat în 4 ore 80 de axuri. Productivitatea a fost de 213% faţă de cea obişnuită.

20 de muncitori necalificaţi au strîns în 4 ore 600 de puduri de material vechi şi 70 de arcuri de vagon de cîte 3½ puduri fiecare, în total 850 de puduri. Productivitatea a fost de 300% faţă de cea obişnuită.

„Tovarăşii spun că aceasta se explică prin faptul că în orele obişnuite munca e neatrăgătoare, plictisitoare, pe cînd aici se lucrează cu plăcere, cu însufleţire. Acum însă se vor jena să facă în orele obişnuite mai puţin decît la subotnicul comunist“.

„Mulţi muncitori fără partid, declară acum că vor să participe la subotnicele comuniste. Brigăzile de la locomotive se angajează ca într-un subotnic să scoată din «cimitir» o locomotivă, s-o repare şi s-o pună în funcţiune.

Sîntem informaţi că asemenea subotnice se organizează şi pe linia Moscova—Veazma“.

Despre felul în care se desfăşoară munca la aceste subotnice comuniste scrie tov. A. Diacenko în „Pravda“ din 7 iunie. Reproducem partea esenţială a acestui articol, apărut sub titlul „Însemnări de la un subotnic“:

„Cu mare bucurie ne-am pregătit, eu şi încă un tovarăş, să ne facem «stagiul» de sîmbăta, în conformitate cu hotărîrea subraionului de partid al căii ferate, şi să lăsăm pentru cîteva ore creierul să se odihnească, dînd de lucru muşchilor... Fuseserăm repartizaţi la atelierul de lemnărie al căii ferate. Prezentîndu-ne la locul de muncă, am găsit pe ai noştri şi, după ce ne-am strîns mîinile şi am schimbat cîteva glume, am făcut prezenţa şi am constatat că sîntem în total 30 de oameni... În faţa noastră zăcea «monstrul» — un cazan de aburi de o greutate respectabilă, de vreo 10—11 tone, pe care noi trebuia «să-l mutăm», adică să-l rostogolim pînă la platformă, pe o distanţă de circa 1/4 sau 1/3 de verstă. Un început de îndoială ni se strecoară în inimi... Dar iată-ne la treabă: tovarăşii au vîrît sub cazan nişte butuci de lemn, au legat de el două frînghii, şi munca a început... Cazanul a cedat cam greu, dar în cele din urmă s-a urnit. Asta ne bucură pe toţi; sîntem doar atît de puţini... La deplasarea aceluiaşi cazan au lucrat timp de aproape două săptămîni de trei ori mai mulţi muncitori necomunişti, dar el s-a împotrivit pînă am venit noi... Timp de o oră muncim încordat, cu eforturi unite, în ritmul cadenţat al comenzii: «Un, doi, trei!», pe care o dă organizatorul nostru, iar cazanul înaintează mereu. Deodată, buf! cîţiva tovarăşi cad pe spate în mod caraghios — i-a «trădat» frînghia... Dar întreruperea e de scurtă durată: în locul frînghiei fixăm un odgon... Între timp s-a înserat; întunericul se îngroaşă mereu, iar noi mai avem de biruit o pantă uşoară, după care treaba va fi repede terminată. Ne dor braţele, ne ard palmele, sîntem încinşi de atîta efort, dar împingem cu toată puterea, şi treaba sporeşte. Alături stau cîţiva tovarăşi de la administraţie şi, vădit impresionaţi de reuşita noastră, vrînd-nevrînd, apucă şi ei odgonul. Aşa, pune umărul, de mult trebuia! Mai la o parte stă un ostaş al Armatei Roşii şi se uită la ceea ce facem noi. În mîini ţine o armonică. Probabil că se întreabă: Ce fel de oameni sînt ăştia? Ce caută ei aici sîmbăta, cînd toată lumea stă acasă? Eu îi ghicesc gîndurile şi-i spun: «Tovarăşe, cîntă-ne ceva vesel, noi nu lucrăm aici de mîntuială, sîntem adevăraţi comunişti, — ia te uită cît de spornică ne e munca, nu ne lăsăm pe tînjeală, ci îi dăm mereu înainte!» Ostaşul leapădă grijuliu armonica şi se grăbeşte să pună mîna pe odgon...

— «Englezul cel şmecher!» — începe cu frumoasa lui voce de tenor tov. U. Noi îl acompaniem, şi în văzduh răsună vechiul cîntec muncitoresc: «Ei, dubinuşka, uhnem...» ^2')

Din lipsă de obişnuinţă, muşchii ne sînt obosiţi, ne dor umerii, spatele, dar... mîine e zi de odihnă şi vom putea dormi în voie. Încă puţin şi vom isprăvi: după cîteva mici ezitări, «monstrul» nostru ajunge la cîţiva paşi de platformă; nu vă mai rămîne decît să puneţi scînduri, să urcaţi cazanul pe platformă, şl el va putea să îndeplinească treaba pe care de mult o aşteptăm de la el! Ne îndreptăm cu toţii spre «clubul» celulei de aici; intrăm într-o cameră puternic luminată, cu pereţii acoperiţi de afişe, de arme atîrnate în cui, şi, după ce cîntăm din toată inima «Internaţionala», ne delectăm cu ceai cu «rom» şi chiar cu pîine. Această gustare, oferită de tovarăşii de aici, este cît se poate de binevenită după munca noastră încordată. Ne luăm rămas bun de la tovarăşi şi ne încolonăm. În liniştea nopţii, pe strada cufundată în somn răsună cîntece revoluţionare, acompaniate de cadenţa paşilor noştri. «Păşiţi înainte, tovarăşi!», «Sculaţi voi, oropsiţi ai vieţii!»^3') — se înalţă imnul nostru, imnul Internaţionalei şi al muncii.

A trecut o săptămînă. Braţele şi umerii s-au odihnit, şi iată-ne plecînd la un «subotnic» să reparăm vagoane, de data aceasta la o depărtare de 9 kilometri, la Perovo. Tovarăşii s-au urcat pe acoperişul locomotivei şi acum cîntă în cor «Internaţionala». Călătorii din tren ascultă şi sînt vădit miraţi. Trenul aleargă în ritmul cadenţat al roţilor, iar noi, nemaiavînd loc pe acoperiş, stăm agăţaţi pe scările locomotivei, făcînd pe «curajoşii». Iată şi halta; am ajuns la destinaţie. Trecem printr-o curte lungă şi dăm de tov. comisar G., care ne întîmpină cordial.

— De lucru este, dar nu prea avem oameni! Nu-s decît vreo 30, iar noi trebuie să gătăm în 6 ore 13 vagoane care au nevoie de reparaţii parţiale. Uite colo boghiurile marcate; avem de reparat nu numai vagoane goale, ci şi o cisternă plină... dar nu-i nimic, ne descurcăm noi cumva..., tovarăşi!

Treaba merge strună. Eu şi încă cinci tovarăşi lucrăm la pîrghii. Sub apăsarea umerilor noştri şi manevrate de pîrghii a căror acţiune e dirijată de tov. «şef de echipă», cuplurile de roţi, în greutate de 60—70 de puduri, sar sprinten de pe o linie pe alta. De îndată ce un cuplu e mutat, altul îi ia locul. Iată-le acum pe toate aşezate la rînd, şi în scurtă vreme aceste fiare vechi sînt «expediate» la magazie... Un, doi, trei, — şi, ridicate în aer cu ajutorul pîrghiei turnante, ele dispar de pe linie. De undeva, din întuneric, se aud lovituri de ciocane: sînt tovarăşii care, asemenea unor harnice albine, lucrează la vagoanele lor «bolnave». Se fac lucrări de tîmplărie, de vopsitorie, se repară acoperişul — treaba merge strună, spre bucuria noastră şi a tovarăşului comisar. Acum mergem să dăm o mînă de ajutor fierarilor. Într-o forjă portativă se află o «oişte» încinsă, adică o bară de cuplaj cu cîrligul turtit de pe urma unei izbituri. Incandescentă şi împroşcînd scîntei, ea zace acum pe o placă de fier, şi, sub loviturile noastre iscusite, supravegheate de ochiul ager al unul tovarăş cu experienţă, îşi recapătă forma normală. Capătul barei este încă încins, de un roşu aprins, dar, purtată pe umerii noştri, bara ajunge repede la destinaţie şi, împroşcînd scîntei, este vîrîtă prin deschizătura anume făcută în acest scop; cîteva lovituri, şi iat-o la locul ei. Ne băgăm sub vagon. Aici constatăm că mecanismul cuplajelor şi al barelor nu este atît de simplu pe cît pare: e un întreg sistem cu nituri şi arcuri spirale...

Munca e în toi; s-a întunecat de-a binelea, şi torţele ard mai viu. Curînd isprăvim. O parte dintre tovarăşi «s-au aciuat» lîngă o stivă de obezi şi «sug» ceai fierbinte. Răcoroasă e noaptea de mai şi fermecător de frumoasă e secera lunii pe cerul înstelat! Din toate părţile se aud glume, rîsete, vorbe de duh.

— Tovarăşe G., e timpul să dai semnalul de încetare a lucrului, îţi ajung 13 vagoane!

Dar tov. G. nu se mulţumeşte cu atît.

După ce am isprăvit de băut ceaiul, începem să cîntăm cu toţii şi ne îndreptăm spre ieşire...“

Mişcarea pentru organizarea de „subotnice comuniste“ nu se limitează numai la Moscova. „Pravda“ din 6 iunie comunică:

„La 31 mai a avut loc la Tver primul subotnic comunist. La calea ferată au lucrat 128 de comunişti. În trei ore şi jumătate s-au încărcat şi s-au descărcat 14 vagoane, s-au reparat 3 locomotive, s-au tăiat cu ferăstrăul 10 steri de lemne şi s-au efectuat diferite alte lucrări. Intensitatea muncii depuse de lucrătorii comunişti calificaţi a depăşit de 13 ori productivitatea obişnuită“.

În „Pravda“ din 8 iunie citim:

                                  Subotnice comuniste

„Saratov, 5 iunie. Comuniştii de la calea ferată, răspunzînd chemării tovarăşilor de la Moscova, au hotărît, la o adunare generală de partid, să lucreze în fiecare sîmbătă cîte cinci ore suplimentare fără plată, pentru sprijinirea economiei naţionale“.

***

Am reprodus extrem de amănunţit şi cît mai complet ştirile referitoare la subotnicele comuniste, căci ele constituie unul dintre cele mai importante aspecte ale construcţiei comuniste, căruia însă presa noastră nu-i acordă suficientă atenţie şi pe care noi toţi nu l-am apreciat încă îndeajuns.

Mai puţină trăncăneală politică şi mai multă atenţie la faptele cele mai simple, dar vii, ale construcţiei comuniste, fapte luate din viaţă şi verificate de viaţă — iată lozinca pe care trebuie s-o repetăm noi toţi, scriitorii noştri, agitatorii, propagandiştii, organizatorii noştri etc.

Este firesc şi inevitabil ca în primul timp de după revoluţia proletară să ne preocupe mai mult ca orice sarcina principală şi fundamentală — înfrîngerea împotrivirii burgheziei, victoria asupra exploatatorilor, înăbuşirea complotului lor (cum a fost „complotul stăpînilor de sclavi“ pentru cedarea Petrogradului, la care au participat toţi, de la ultrareacţionari şi cadeţi pînă la menşevici şi eseri inclusiv^[N250]). Dar paralel cu această sarcină se impune tot atît de inevitabil — şi pe măsura trecerii timpului se impune tot mai mult — sarcina, mai esenţială, a construcţiei comuniste pozitive, a făuririi unor noi relaţii economice, a unei noi societăţi.

Dictatura proletariatului — după cum am mai spus în repetate rînduri, între altele şi în cuvîntarea rostită la 12 martie în şedinţa Sovietului din Petrograd — nu înseamnă numai violenţă exercitată împotriva exploatatorilor şi nici nu înseamnă în primul rînd violenţă. Temelia economică a acestei violenţe revoluţionare, chezăşia viabilităţii şi a eficacităţii ei constă în aceea că proletariatul reprezintă şi înfăptuieşte un tip superior de organizare socială a muncii în comparaţie cu cel din capitalism. Aceasta este esenţialul. În aceasta rezidă izvorul forţei comunismului şi chezăşia inevitabilei sale victorii depline.

Organizarea iobăgistă a muncii sociale se sprijinea pe disciplina bîtei, în condiţii de extremă incultură şi abrutizare a oamenilor muncii, pe care îi jecmăneau şi batjocoreau o mînă de moşieri. Organizarea capitalistă a muncii sociale se sprijinea pe disciplina foamei, şi, cu tot progresul culturii burgheze şi al democraţiei burgheze, marea masă a oamenilor muncii rămînea, chiar şi în cele mai înaintate, mai civilizate şi mai democratice republici, o masă incultă şi abrutizată de robi salariaţi sau ţărani oprimaţi, pe care îi jecmăneau şi batjocoreau o mînă de capitalişti. Organizarea comunistă a muncii sociale, spre a cărei înfăptuire primul pas îl constituie socialismul, se sprijină — şi pe măsura trecerii timpului se va sprijini tot mai mult — pe disciplina liber consimţită şi conştientă a oamenilor muncii care au doborît atît jugul moşieresc cît şi jugul capitalist.

Această disciplină nouă nu cade din cer şi nu se naşte din pioase deziderate: ea izvorăşte din condiţiile materiale ale marii producţii capitaliste, şi numai din ele. Fără aceste condiţii, ea nu este cu putinţă. Iar purtătorul acestor condiţii materiale sau promotorul lor este o anumită clasă istorică, creată, organizată, închegată, instruită, luminată şi călită de marele capitalism. Această clasă este proletariatul.

Dictatura proletariatului, dacă e să traducem în cuvinte mai simple această expresie latinească, ştiinţifică, istorică-filozofică, înseamnă următoarele:

numai o anumită clasă, şi anume muncitorimea de a oraşe — şi în genere muncitorimea din fabrici şi uzine, din industrie —, este în stare să conducă întreaga masă a celor ce muncesc şi sînt exploataţi în lupta pentru răsturnarea puterii capitalului, în procesul răsturnării propriu-zise, în lupta pentru păstrarea şi consolidarea victoriei, în opera de făurire a orînduirii sociale noi, socialiste, în întreaga luptă pentru desfiinţarea definitivă a claselor. (În paranteză fie zis: deosebirea ştiinţifică dintre socialism şi comunism se rezumă la aceea că primul cuvînt înseamnă prima treaptă a societăţii noi care se naşte din capitalism, iar cel de-al doilea — treapta mai înaltă, ulterioară a acestei societăţi.)

Greşeala Internaţionalei galbene, „de la Berna“, constă în faptul că liderii ei recunosc doar în vorbe lupta de clasă şi rolul conducător al proletariatului, temîndu-se să ducă raţionamentul pînă la capăt, temîndu-se tocmai de acea concluzie inevitabilă care e deosebit de înspăimîntătoare şi cu desăvîrşire inacceptabilă pentru burghezie. Ei se tem să recunoască faptul că dictatura proletariatului este tot o perioadă de luptă de clasă, care — lupta de clasă — este inevitabilă atîta timp cît nu au fost desfiinţate clasele şi care îşi schimbă formele, căpătînd, în prima perioadă de după răsturnarea domniei capitalului, un caracter deosebit de înverşunat şi cu totul specific. Cucerind puterea politică, proletariatul nu încetează lupta de clasă, ci o continuă pînă la desfiinţarea claselor, dar, bineînţeles, în alte condiţii, într-o altă formă, cu alte mijloace.

Ce înseamnă însă „desfiinţarea claselor“? Toţi cei care se intitulează socialişti recunosc acest scop final al socialismului, dar nu toţi îi aprofundează semnificaţia. Prin clase înţelegem mari grupuri de oameni care se deosebesc între ele după locul pe care-l ocupă într-un anumit sistem de producţie socială istoriceşte determinat, după raportul lor (de cele mai multe ori formulat şi consfinţit prin legi) faţă de mijloacele de producţie, după rolul lor în organizarea socială a muncii şi, deci, după modul de obţinere şi după mărimea acelei părţi din avuţia socială de care dispun ele. Clasele sînt grupuri de oameni dintre care un grup îşi poate însuşi munca altuia datorită locului diferit pe care îl ocupă într-un anumit sistem de economie socială.

Este clar că pentru desfiinţarea completă a claselor nu e de ajuns să fie răsturnaţi exploatatorii, moşierii şi capitaliştii, nu e de ajuns să fie desfiinţată proprietatea lor, ci mai trebuie desfiinţată, de asemenea, orice proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, trebuie să fie lichidată atît deosebirea dintre oraş şi sat, cît şi deosebirea dintre oamenii muncii fizice şi cei ai muncii intelectuale. Acesta este un proces foarte îndelungat. Pentru a-l putea înfăptui, societatea trebuie să facă un uriaş pas înainte în dezvoltarea forţelor de producţie, să învingă împotrivirea numeroaselor rămăşiţe ale micii producţii (împotrivire adesea pasivă, foarte tenace şi foarte greu de înfrînt), să învingă enorma putere a obişnuinţei şi rutinei, legate de aceste rămăşiţe.

A considera că toţi „oamenii muncii“ sînt deopotrivă de apţi pentru această muncă înseamnă a debita vorbe goale sau a nutri iluzii de socialist antediluvian, premarxist. Căci această aptitudine nu e dată de la sine, ci se formează istoriceşte şi numai în condiţiile materiale ale marii producţii capitaliste. La începutul drumului care duce de la capitalism la socialism, numai proletariatul posedă această aptitudine. El este în stare să îndeplinească gigantica sarcină care apasă pe umerii lui, în primul rînd, pentru că este clasa cea mai puternică şi cea mai înaintată a societăţilor civilizate, în al doilea rînd, pentru că în ţările cele mai dezvoltate el reprezintă majoritatea populaţiei, iar în al treilea rînd, pentru că în ţările capitaliste înapoiate, ca în Rusia, de pildă, majoritatea populaţiei e formată din semiproletari, adică din oameni care o parte a anului duc în mod constant un trai proletar, care în mod constant îşi cîştigă o anumită parte din subzistenţa lor prestînd muncă salariată în întreprinderi capitaliste.

Cei care încearcă să rezolve problemele trecerii de la capitalism la socialism pornind de la fraze generale despre libertate, egalitate, democraţie în general, despre egalitatea democraţiei muncii etc. (cum fac Kautsky, Martov şi ceilalţi eroi ai Internaţionalei galbene, de la Berna) nu fac decît să-şi trădeze mentalitatea lor de mici burghezi, de filistini, care pe plan ideologic se tîrăsc slugarnic în coada burgheziei. La o justă rezolvare a acestei probleme se poate ajunge numai prin studierea concretă a relaţiilor speciale dintre clasa care a cucerit puterea politică, clasa proletariatului, şi toată masa neproletară şi semiproletară a populaţiei muncitoare, ţinîndu-se seama totodată de faptul că aceste relaţii nu se formează într-o ireală lume armonioasă, „ideală“, ci în condiţiile reale ale împotrivirii înverşunate pe care burghezia o opune sub cele mai variate forme.

În orice ţară capitalistă, inclusiv Rusia, marea majoritate a populaţiei — şi cu atît mai mult marea majoritate a populaţiei muncitoare — a simţit pe propria ei piele apăsarea capitalului, jaful practicat de capitalişti, batjocura la care se dedau ei. Războiul imperialist — în care zece milioane de oameni au plătit cu viaţa rivalitatea dintre capitalul englez şi cel german în lupta pentru întîietate în jefuirea lumii întregi — a dat acestor încercări o ascuţime, o amploare şi o adîncime fără precedent şi a făcut ca oamenii să-şi dea seama care e izvorul lor. De aici simpatia inevitabilă a marii majorităţi a populaţiei, şi îndeosebi a masei muncitoare, faţă de proletariat, care, cu îndrăzneală eroică şi cu neînduplecare revoluţionară doboară jugul capitalului, răstoarnă pe exploatatori, înfrînge împotrivirea lor şi cu preţul sîngelui său croieşte drumul spre crearea unei societăţi noi, în care nu va fi loc pentru exploatatori.

Oricît de mari şi de inevitabile sînt şovăielile şi oscilările mic-burgheze manifestate de masele neproletare şi semiproletare ale populaţiei muncitoare, care trag înapoi, spre „ordinea“ burgheză, sub „aripioara“ burgheziei, ele nu pot totuşi să nu recunoască autoritatea morală şi politică a proletariatului, care nu numai că-i răstoarnă pe exploatatori şi le înfrînge împotrivirea, ci şi făureşte relaţii sociale noi, superioare, o disciplină socială nouă, superioară: disciplina oamenilor muncii conştienţi şi uniţi, care nu cunosc nici un jug şi nici o autoritate în afară de autoritatea propriei lor uniuni, a propriei lor avangărzi revoluţionare, care e mai conştientă, mai cutezătoare, strîns unită şi disciplinată.

Pentru a putea învinge, pentru a putea făuri şi consolida socialismul, proletariatul trebuie să îndeplinească o dublă sarcină, sau o sarcină unică cu dublu aspect: în primul rînd, să antreneze prin eroismul său fără preget întreaga masă muncitoare şi exploatată în lupta revoluţionară împotriva capitalului, s-o antreneze, s-o organizeze şi s-o conducă pentru a răsturna burghezia şi a sfărîma fără cruţare orice împotrivire din partea ei; iar în al doilea rînd, să ducă după sine întreaga masă muncitoare şi exploatată, precum şi toate păturile mic-burgheze pe calea noii construcţii economice, pe calea creării unor noi relaţii sociale, a unei noi discipline a muncii, a unei noi organizări a muncii, care să unească ultimul cuvînt al ştiinţei şi al tehnicii capitaliste cu organizarea în masă a oamenilor muncii conştienţi, care făuresc marea producţie socialistă.

Această a doua sarcină este mai grea decît prima, pentru că în nici un caz nu poate fi îndeplinită prin eroismul unui asalt izolat, ci necesită un foarte îndelungat şi extrem de perseverent eroism în masă în munca de fiecare zi, eroismul cel mai greu dintre toate. Dar această sarcină este totodată mai esenţială decît prima, căci, în ultimă analiză, cel mai adînc izvor de forţă pentru victoriile asupra burgheziei şi unica chezăşie a trăiniciei şi permanenţei acestor victorii poate fi numai un mod de producţie socială nou, superior, înlocuirea producţiei capitaliste şi mic-burgheze prin marea producţie socialistă.

***

Marea însemnătate istorică a „subotnicelor comuniste“ se datoreşte tocmai faptului că în ele îşi găseşte expresia iniţiativa conştientă şi voluntară a muncitorilor în dezvoltarea productivităţii muncii, în trecerea la o nouă disciplină a muncii, în crearea condiţiilor socialiste în economie şi în viaţă.

J. Jacoby, unul dintre puţinii, sau, mai bine zis, unul dintre rarisimii democraţi burghezi din Germania care, după învăţămintele anilor 1870—1871, n-au trecut în tabăra şovinismului şi nici în cea a naţional-liberalismului, ci în tabăra socialismului, a spus că înfiinţarea unei singure asociaţii muncitoreşti are o însemnătate istorică mai mare decît bătălia de la Sadova^[N251]. Şi pe bună dreptate. Bătălia de la Sadova a decis care dintre cele două monarhii burgheze, monarhia austriacă sau cea prusacă, va avea supremaţia în opera de creare a statului naţional capitalist german. Înfiinţarea unei asociaţii muncitoreşti era un mic pas înainte spre victoria mondială a proletariatului asupra burgheziei. Aşa şi noi putem spune că primul subotnic comunist, organizat la Moscova în ziua de 10 mai 1919 de către muncitorii liniei ferate Moscova—Kazan, are o însemnătate istorică mai mare decît oricare dintre victoriile repurtate de Hindenburg sau de Foch şi de englezi în războiul imperialist din 1914—1918. Victoriile imperialiştilor înseamnă măcelărirea a milioane de muncitori pentru profiturile miliardarilor anglo-americani şi francezi; ele denotă brutalitatea capitalismului ghiftuit, care piere putrezind de viu. Subotnicul comunist al muncitorilor de la linia ferată Moscova—Kazan este una dintre celulele societăţii noi, socialiste, care aduce tuturor popoarelor lumii eliberarea de sub jugul capitalului, izbăvirea de războaie.

Domnii burghezi şi acoliţii lor, inclusiv menşevicii şi eserii, care s-au deprins să se considere reprezentanţi ai „opiniei publice“, iau, fireşte, în zeflemea aceste speranţe ale comuniştilor, numindu-le „baobab într-un ghiveci de rezedă“, fac haz de numărul infim al subotnicelor în comparaţie cu numeroasele cazuri de fraudă, de trîndăvie, de scădere a productivităţii muncii, de irosire a materiilor prime şi a produselor etc. Noi vom răspunde acestor domni: dacă intelectualitatea burgheză şi-ar pune cunoştinţele în slujba poporului muncitor, iar nu a capitaliştilor ruşi şi străini pentru restaurarea puterii acestora, revoluţia s-ar desfăşura mai rapid şi mai paşnic. Dar asta e o utopie, căci problema se decide prin luptă de clasă, iar majoritatea intelectualităţii trage spre burghezie. Nu cu ajutorul intelectualităţii, ci în pofida faptului că (cel puţin în majoritatea cazurilor) ea ne pune beţe-n roate, proletariatul va învinge, înlăturînd pe intelectualii incorigibil burghezi, transformînd, reducînd şi subordonîndu-şi pe cei şovăitori, cîştigînd treptat de partea sa o parte din ce în ce mai mare dintre ei. Jubilarea în faţa greutăţilor şi insucceselor revoluţiei, semănarea de panică, propagarea revenirii la trecut — toate acestea sînt armele şi metodele luptei de clasă a intelectualităţii burgheze. Proletariatul nu se va lăsa înşelat de ele.

Dar dacă privim lucrurile în fond, s-a întîmplat oare vreodată în istorie ca un mod de producţie nou să fi prins rădăcină dintr-o dată, fără a trece printr-un lung şir de insuccese, greşeli şi răbufniri ale trecutului? La o jumătate de secol după desfiinţarea iobăgiei, satul rus mai păstra numeroase rămăşiţe feudale. La o jumătate de secol după desfiinţarea sclaviei negrilor în America, aceştia mai aveau încă pretutindeni o situaţie de oameni pe jumătate sclavi. Intelectualii burghezi, inclusiv menşevicii şi eserii, îşi rămîn fideli lor înşişi cînd stau în slujba capitalului şi continuă să uzeze de o argumentare pe de-a-ntregul falsă: înainte de revoluţia proletară ei ne acuzau de utopism, iar după revoluţie ne pretind să ştergem cît ai bate din palme urmele trecutului!

Noi însă nu sîntem utopişti şi cunoaştem adevărata valoare a „argumentelor“ burgheze; ştim de asemenea că, un anumit timp după revoluţie, rămăşiţele vechiului în moravuri vor precumpăni inevitabil asupra mlădiţelor noului. Aşa se întîmplă întotdeauna atît în natură cît şi în viaţa socială; cînd noul este abia născut, vechiul întotdeauna rămîne cîtva timp mai puternic decît el. Zeflemelile pe tema slăbiciunii mlădiţelor noului, ieftinul scepticism de intelectual etc. etc., — toate acestea sînt în fond metode ale luptei de clasă a burgheziei împotriva proletariatului şi înseamnă apărarea capitalismului împotriva socialismului. Noi trebuie să studiem minuţios mlădiţele noului, să le acordăm maximum de atenţie, să le stimulăm pe toate căile creşterea, „să îngrijim“ aceste slabe mlădiţe. Este inevitabil ca unele dintre ele să piară. Nu se poate afirma cu certitudine că tocmai „subotnicele comuniste“ vor juca un rol deosebit de important. Dar nu asta contează. Important e să sprijinim absolut toate mlădiţele noului, din care viaţa va selecţiona pe cele mai viabile. Dacă, spre a ajuta oamenilor să învingă sifilisul, un savant japonez a avut răbdarea să încerce 605 preparate pînă ce a reuşit să găsească pe al 606-lea, care satisface anumite cerinţe, — este de netăgăduit că cei care vor să rezolve o sarcină mult mai grea, care vor să învingă capitalismul, trebuie să dea dovadă de tenacitatea necesară pentru a încerca sute şi mii de noi metode, procedee şi mijloace de luptă, spre a putea elabora pe cele mai potrivite dintre ele.

Importanţa „subotnicelor comuniste“ rezidă în faptul că ele au fost iniţiate nu de muncitori care se bucură de condiţii excepţional de bune, ci de muncitori cu calificare diferită, inclusiv muncitori fără nici o calificare, salahori, care trăiesc în condiţii obişnuite, adică în condiţii dintre cele mai grele. Cu toţii cunoaştem foarte bine cauza principală a scăderii productivităţii muncii, fenomen care se observă nu numai în Rusia, ci în lumea întreagă: ruina şi mizeria, întărîtarea şi oboseala provocate de războiul imperialist, bolile şi subalimentarea. Ca importanţă, aceasta din urmă ocupă primul loc. Foametea — iată cauza. Dar pentru a înlătura foametea e nevoie de ridicarea productivităţii muncii atît în agricultură cît şi în transporturi şi în industrie. Rezultă, aşadar, un cerc vicios: pentru a ridica productivitatea muncii trebuie să scăpăm de foamete, iar pentru a scăpa de foamete trebuie să ridicăm productivitatea muncii.

Se ştie că asemenea contradicţii se rezolvă în practică prin ruperea acestui cerc vicios, printr-o schimbare radicală în starea de spirit a maselor, prin iniţiativa eroică a unor grupuri, care, în cadrul acestei schimbări, are adesea rolul decisiv. Salahorii şi feroviarii din Moscova (ne referim, bineînţeles, la majoritate, iar nu la mănunchiul de speculanţi, birocraţi şi alţi albgardişti de aceeaşi teapă) sînt oameni ai muncii care trăiesc în condiţii extrem de grele. Subalimentarea este permanentă, iar acum, înainte de noua recoltă, în condiţiile înrăutăţirii generale a situaţiei alimentare, în ţară bîntuie o adevărată foamete. Ei bine, aceşti muncitori flămînzi, înconjuraţi de perfida agitaţie contrarevoluţionară a burgheziei, a menşevicilor şi eserilor, organizează „subotnice comuniste“, lucrează ore suplimentare fără nici o plată şi obţin o sporire enormă a productivităţii muncii, cu toate că sînt obosiţi, istoviţi de suferinţă, sleiţi din pricina subalimentării. Nu este oare acesta un eroism măreţ? Nu este oare acesta începutul unei cotituri care are o însemnătate istorică universală?

Productivitatea muncii este, în ultimă analiză, factorul cel mai important, cel mai de seamă al victoriei noii orînduiri sociale. Capitalismul a creat o productivitate a muncii pe care n-a cunoscut-o feudalismul. Capitalismul poate fi şi va fi definitiv învins prin aceea că socialismul creează o nouă şi mult mai înaltă productivitate a muncii. Este o operă extrem de anevoioasă şi foarte îndelungată, dar ea a fost începută, şi aceasta este esenţialul. Dacă în Moscova înfometată, în vara anului 1919, muncitori flămînzi, care au îndurat cei patru ani de crîncen război imperialist şi apoi un an şi jumătate de şi mai crîncen război civil, au putut să înceapă această operă măreaţă, atunci care va fi ritmul de dezvoltare după ce vom fi învins în războiul civil şi vom fi cucerit pacea?

În comparaţie cu capitalismul, comunismul înseamnă o mai înaltă productivitate a muncii prestate de muncitori liberi, conştienţi, uniţi, care folosesc o tehnică înaintată. Subotnicele comuniste sînt extrem de preţioase ca început efectiv al comunismului, dar fenomenele de acest gen sînt extrem de rare, căci noi ne aflăm pe treapta pe care „se fac abia primii paşi pe calea trecerii de la capitalism la comunism“ (cum foarte just se spune în programul partidului nostru^[N252]).

Comunismul începe acolo unde muncitorii de rînd, biruind greutăţile muncii, manifestă o grijă neprecupeţită pentru ridicarea productivităţii muncii, pentru păstrarea fiecărui pud de grîu, de cărbune, de fier sau de alte produse, care nu le revin lor personal şi nici fiinţelor ce le sînt „apropiate“, ci unor fiinţe „îndepărtate“, adică întregii societăţi, zecilor şi sutelor de milioane de oameni uniţi la început în cadrul unui singur stat socialist, iar apoi în cadrul unei Uniuni de Republici sovietice.

În lucrarea sa „Capitalul“, Karl Marx persiflează grandilocvenţa marii carte burghezo-democratice a libertăţilor şi drepturilor omului, toată frazeologia bombastică pe tema libertăţii, egalităţii şi fraternităţii în general, cu care se îmbată micii burghezi şi filistinii tuturor ţărilor, inclusiv mîrşavii eroi de astăzi ai mîrşavei Internaţionale de la Berna. Acestor pompoase declaraţii de drepturi Marx le opune felul simplu, modest, practic şi concret în care proletariatul pune problema: reducerea prin lege a zilei de muncă, — iată un model tipic al acestui fel de a pune problema^[N253]. Toată justeţea şi profunzimea observaţiei lui Marx ne apar cu atît mai clare şi mai evidente cu cît mai larg se desfăşoară conţinutul revoluţiei proletare. „Formulele“ adevăratului comunism se deosebesc de frazeologia pompoasă, meşteşugită şi festivă a celor de teapa lui Kautsky, a menşevicilor şi eserilor în cîrdăşie cu preaiubiţii lor „confraţi“ de la Berna tocmai prin faptul că ele reduc totul la condiţiile de muncă. Mai puţină trăncăneală despre „democraţia muncii“, despre „libertate, egalitate, fraternitate“, despre „suveranitatea poporului“ etc.; în aceste fraze grandilocvente, muncitorul şi ţăranul conştient din zilele noastre vor descoperi uşor şarlatania intelectualului burghez, aşa cum un om cu experienţă de viaţă, văzînd mutra „pomădată“ şi înfăţişarea sclivisită a unui „domn bine“, va stabili îndată şi fără greş: „Desigur că e un pungaş“.

Mai puţine fraze pompoase, mai multă treabă simplă, de fiecare zi, mai multă grijă pentru pudul de grîu şi pentru pudul de cărbune! Mai multă grijă ca acest pud de grîu şi acest pud de cărbune, atît de necesare muncitorului flămînd şi ţăranului zdrenţăros şi dezbrăcat, să fie procurate nu prin tranzacţii de tarabă, nu în maniera capitalistă, ci prin munca conştientă, liberă, eroică şi neprecupeţită a muncitorilor de rînd, de felul salahorilor şi feroviarilor de la linia ferată Moscova—Kazan.

Trebuie să recunoaştem cu toţii că rămăşiţele manierei bombastice în care intelectualul burghez tratează problemele revoluţiei se fac simţite pretutindeni, la fiecare pas, chiar şi în rîndurile noastre. Presa noastră, de pildă, acordă prea puţină atenţie luptei împotriva acestor putrede rămăşiţe ale putredului trecut burghezo-democratic, acordă prea puţin sprijin mlădiţelor simple, modeste, dar vii, ale adevăratului comunism.

Să luăm situaţia femeii. Nici un partid democratic din lume, în nici una dintre republicile burgheze cele mai înaintate, n-a făcut în această privinţă, în decurs de decenii, nici a suta parte din ceea ce am făcut noi chiar în primul an de existenţă a Puterii sovietice. Noi n-am lăsat literalmente piatră pe piatră din mîrşavele legi care proclamă inegalitatea în drepturi a femeii, îngrădesc divorţul, statornicesc odioasele formalităţi care-l însoţesc, nerecunoaşterea copiilor nelegitimi, interzic căutarea paternităţii etc., — legi din care, spre ruşinea burgheziei şi a capitalismului, s-au păstrat numeroase rămăşiţe în toate ţările civilizate. Avem tot dreptul să ne mîndrim cu ceea ce am făcut în acest domeniu. Dar cu cît mai temeinic am curăţit noi terenul de balastul legilor şi instituţiilor vechi, burgheze, cu atît mai clar a devenit pentru noi faptul că aceasta este numai o curăţire a terenului pentru construcţie, iar nu construcţia însăşi.

Cu toate legile care o eliberează, femeia continuă să rămînă o sclavă casnică, căci o apasă, o înăbuşă, o îndobitoceşte şi o înjoseşte mărunta gospodărie casnică, care o leagă de bucătărie şi de camera copiilor, irosindu-i munca într-o activitate stupid de neproductivă, măruntă, enervantă, îndobitocitoare şi abrutizantă. Adevărata eliberare a femeii, adevăratul comunism va începe numai acolo unde şi numai atunci cînd va începe (sub conducerea proletariatului aflat la cîrma statului) lupta de masă împotriva acestei mărunte gospodării casnice, sau, mai bine zis, reconstrucţia în masă a acestei gospodării şi transformarea ei în mare gospodărie socialistă.

Acordăm noi în practică suficientă atenţie acestei probleme, care este teoreticeşte incontestabilă pentru orice comunist? Desigur că nu. Ne îngrijim noi îndeajuns de mlădiţele comunismului deja existente în acest domeniu? Nu, şi iarăşi nu. Cantinele, creşele, grădiniţele de copii — iată exemple de asemenea mlădiţe, iată acele mijloace simple, cotidiene, care nu au în ele nimic pompos, grandilocvent şi festiv, dar care sînt de natură să elibereze efectiv femeia, să micşoreze şi să desfiinţeze efectiv inegalitatea dintre ea şi bărbat în ceea ce priveşte rolul ei în producţia socială şi în viaţa socială. Mijloacele acestea nu sînt noi; ele (ca şi, în genere, toate premisele materiale ale socialismului) au fost create de marele capitalism, dar în condiţiile acestuia ele erau, în primul rînd, extrem de rare, iar în al doilea rînd — şi asta e deosebit de important — erau fie întreprinderi negustoreşti, cu toate odioasele lor aspecte de speculă, jecmăneală, înşelăciune şi falsificare, fie „exhibiţii ale filantropiei burgheze“, pe care cei mai buni dintre muncitori o urau şi o dispreţuiau pe bună dreptate.

Este cert că avem azi mult mai multe instituţii din acestea şi că ele încep să-şi schimbe caracterul. Este cert că printre muncitoare şi ţărance există mult mai multe talente organizatorice decît cunoaştem noi, femei care se pricep să pună pe roate o treabă practică, cu participarea unui mare număr de colaboratori şi a unui număr şi mai mare de consumatori, fără acel prisos de fraze, de sterilă agitaţie, ciorovăială şi palavrageală despre planuri, sisteme etc. de care „suferă“ în permanenţă mult prea încrezuta „intelectualitate“ sau „comuniştii“ făcuţi în pripă. Dar noi nu îngrijim cum se cuvine aceste mlădiţe ale noului.

Priviţi burghezia. Cît de bine se pricepe ea să facă reclamă instituţiilor de care are ea nevoie! Priviţi cum întreprinderile „model“, din punctul de vedere al capitaliştilor, sînt zgomotos elogiate în milioanele de exemplare ale ziarelor lor, cum instituţiile burgheze „model“ sînt transformate în obiecte de mîndrie naţională! Presa noastră însă nu se preocupă de loc, sau nu se preocupă decît în mică măsură să descrie cele mai bune cantine şi creşe, să obţină prin insistenţe zilnice transformarea unora dintre ele în instituţii model, să le popularizeze, să explice amănunţit ce economie de muncă omenească, ce înlesniri pentru consumatori, ce economie de produse, ce eliberare a femeii de sub jugul gospodăriei, ce îmbunătăţire a condiţiilor sanitare se obţin printr-o muncă comunistă exemplară şi se pot obţine şi extinde asupra întregii societăţi, asupra tuturor celor ce muncesc.

Producţie exemplară, subotnice comuniste exemplare, grijă şi conştiinciozitate exemplară în producerea şi distribuirea fiecărui pud de grîu, cantine-model, curăţenie exemplară în cutare bloc muncitoresc, în cutare cvartal de locuinţe — toate acestea trebuie să constituie, într-o măsură de zece ori mai mare decît acum, obiectul atenţiei şi grijii presei noastre, a fiecărei organizaţii muncitoreşti şi ţărăneşti. Toate acestea sînt mlădiţe ale comunismului, şi îngrijirea lor constituie datoria noastră comună şi de căpetenie. Oricît de grea ar fi situaţia noastră în domeniul aprovizionării şi al producţiei, totuşi, după 18 luni de putere bolşevică, progresele realizate pe toată linia sînt evidente: colectările de cereale s-au ridicat de la 30.000.000 de puduri (în perioada 1 august 1917 — 1 august 1918) la 100.000.000 de puduri (în perioada 1 august 1918 — 1 mai 1919); suprafaţa cultivată cu legume a crescut, la cereale suprafaţa rămasă neînsămînţată e mai mică anul acesta, transportul feroviar a început să se îmbunătăţească în pofida enormelor greutăţi de aprovizionare cu combustibil etc. Pe acest fond general şi cu sprijinul puterii de stat proletare, mlădiţele comunismului nu se vor ofili, ci se vor dezvolta şi transforma în comunism deplin.

***

Trebuie să aprofundam temeinic semnificaţia „subotnicelor comuniste“, pentru a putea trage din această mare iniţiativă toate învăţămintele practice de mare importanţă care decurg din ea.

Sprijinirea pe toate căile a acestei iniţiative — iată primul şi cel mai important dintre aceste învăţăminte. Cuvîntul „comună“ a început să fie cu prea multă uşurinţă întrebuinţat la noi. Aproape că nu există întreprindere organizată de comunişti sau cu participarea lor care să nu fie imediat declarată „comună“, uitîndu-se adesea că un asemenea, titlu de onoare trebuie cucerit prin muncă îndelungată şi tenace, prin succese practice efectiv obţinute în construcţia cu adevărat comunistă.

De aceea este întru totul justă, socot eu, concluzia la care a ajuns majoritatea Comitetului Executiv Central, şi anume că în decretul Consiliului Comisarilor Poporului trebuie modificată denumirea de „comune de consum“^[N254]. E de preferat o denumire cît mai simplă — atunci şi deficienţele, lipsurile, inerente primilor paşi ai noii munci organizatorice, nu vor fi puse pe seama „comunei“, ci (cum e şi drept) pe seama acelor comunişti care nu sînt la înălţimea sarcinilor încredinţate. Ar fi foarte util să scoatem din uzul curent cuvîntul „comună“, să interzicem primului venit să înhaţe acest cuvînt sau să recunoaştem această denumire numai adevăratelor comune, care au dovedit efectiv în practică (şi au confirmat prin recunoaşterea unanimă a întregii populaţii din împrejurimi) că sînt în stare şi se pricep să organizeze munca în spirit comunist. Dovedeşte mai întîi că eşti în stare să munceşti fără plată în interesul societăţii, în interesul tuturor oamenilor muncii, că eşti în stare „să munceşti în spirit revoluţionar“, să ridici productivitatea muncii, să organizezi în mod exemplar treaba, şi abia după aceea întinde mîna spre acest titlu de onoare care e „comuna“!

În această privinţă „subotnicele comuniste“ constituie o excepţie deosebit de valoroasă, pentru că aici salahorii şi feroviarii de la calea ferată Moscova—Kazan au arătat mai întîi prin fapte că sînt în stare să muncească în spirit comunist, şi abia după aceea au dat iniţiativei lor denumirea de „subotnice comuniste“. Trebuie să tindem şi să obţinem ca şi pe viitor să fie la fel, ca toţi cei care dau întreprinderii, instituţiei sau operei lor denumirea de comună fără a fi dovedit — prin muncă grea şi prin succesul practic al unei munci îndelungate, printr-o organizare exemplară şi cu adevărat comunistă — că au dreptul la această denumire, să fie fără milă făcuţi de rîs şi înfieraţi ca şarlatani sau flecari.

Marea iniţiativă a „subotnicelor comuniste“ trebuie să fie folosită şi în altă privinţă, şi anume pentru curăţirea rîndurilor partidului. În prima perioadă de după revoluţie, cînd masa oamenilor „leali“ şi cu mentalitate filistină avea o atitudine extrem de rezervată, cînd întreaga intelectualitate burgheză, inclusiv, bineînţeles, menşevicii şi eserii, sabota pe capete, aducînd astfel servicii burgheziei, în această perioadă era cu desăvîrşire inevitabil ca în partidul aflat la cîrma ţării să se strecoare aventurieri şi alte elemente arhidăunătoare. Aşa a fost şi aşa va fi în orice revoluţie. Esenţialul este ca partidul aflat la cîrma ţării şi care se sprijină pe o clasă înaintată, sănătoasă şi puternică să ştie să-şi cureţe rîndurile.

În această direcţie am început să lucrăm de multă vreme. Acţiunea începută trebuie continuată cu perseverenţă şi tenacitate. Mobilizarea pe front a comuniştilor ne-a fost de folos: laşii şi nemernicii s-au cărat din partid. Călătorie sprîncenată! O asemenea reducere a numărului membrilor de partid înseamnă o enormă creştere a tăriei şi ponderii lui. Trebuie să continuăm acţiunea de curăţire, folosind totodată iniţiativa „subotnicelor comuniste“: primirea în partid să se facă după un „termen de încercare“, de „verificare“, să zicem, de şase luni de „muncă în spirit revoluţionar“. O verificare similară trebuie să cerem tuturor celor care au intrat în partid după 25 octombrie 1917 şi care nu şi-au dovedit, prin activităţi sau merite deosebite, devotamentul şi fidelitatea faţă de partid, capacitatea de a fi comunişti.

Curăţirea rîndurilor partidului, îmbinată cu sporirea necontenită a exigenţei lui în ceea ce priveşte desfăşurarea unei activităţi cu adevărat comuniste, va îmbunătăţi aparatul puterii de stat şi va grăbi enorm trecerea definitivă a ţăranilor de partea proletariatului revoluţionar.

Între altele, „subotnicele comuniste“ au aruncat o lumină neobişnuit de vie asupra caracterului de clasă al aparatului de stat în condiţiile dictaturii proletariatului. Comitetul Central al partidului scrie o scrisoare cu privire la „munca în spirit revoluţionar“²⁾. Ideea a fost sugerată de Comitetul Central al unui partid cu 100.000—200.000 de membri (presupun că atîţia vor rămîne după o curăţire serioasă, căci acum sînt mai mulţi).

Această idee a fost îmbrăţişată de muncitorii organizaţi în sindicate. La noi, în Rusia şi în Ucraina, sindicatele numără circa 4.000.000 de membri. În covîrşitoarea lor majoritate, aceştia sînt partizani ai puterii de stat proletare, ai dictaturii proletariatului. 200.000 şi 4.000.000 — iată raportul dintre aceste două „roţi dinţate“, dacă ne este îngăduit să ne exprimăm astfel. Urmează apoi zecile de milioane de ţărani, care se împart în trei grupuri principale: semiproletarii, sau sărăcimea, care formează grupul cel mai numeros şi cel mai apropiat de proletariat; apoi ţărănimea mijlocaşă; în sfîrşit, chiaburii, sau burghezia sătească, care formează un grup foarte restrîns.

Atîta timp cît are posibilitatea de a-şi vinde pe piaţă grînele şi de a specula foametea, ţăranul rămîne (şi acest lucru e inevitabil în decursul unei anumite perioade de timp sub dictatura proletariatului) pe jumătate om al muncii, pe jumătate speculant. Ca speculant, el ne e ostil nouă, statului proletar şi înclină să se înţeleagă cu burghezia şi cu slugile ei credincioase, inclusiv cele de teapa menşevicului Şer sau a eserului B. Cernenkov, care sînt pentru libertatea comerţului cu grîne. Dar ca om al muncii, ţăranul e prietenul statului proletar, aliatul cel mai de nădejde al muncitorului în lupta împotriva moşierului şi a capitalistului. Ca om al muncii, ţăranul, în marea sa masă de multe milioane, sprijină acea „maşină“ de stat în fruntea căreia se află o sută-două sute de mii de oameni ai avangărzii proletare comuniste şi care e alcătuită din milioane de proletari organizaţi.

Un stat mai democratic, în înţelesul adevărat al cuvîntului, un stat mai strîns legat de masele muncitoare şi exploatate n-a existat încă pe lume.

Munca proletară de felul celei care îşi găseşte expresia în „subotnicele comuniste“ şi pe care o promovează ele este singura în măsură să asigure definitiv statului proletar respectul şi dragostea ţărănimii. Numai o asemenea muncă îl convinge definitiv pe ţăran de dreptatea noastră, de dreptatea comunismului, şi-l transformă într-un partizan devotat al nostru, ceea ce la rîndul său duce la înlăturarea deplină a greutăţilor de aprovizionare, la victoria deplină a comunismului asupra capitalismului în problema producţiei şi distribuirii cerealelor, la consolidarea incontestabilă a comunismului.

28 iunie 1919.

Publicat în iulie 1919, într-o broşură apărută în Editura de stat, Moscova

Semnat: N. Lenin

Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 39, ed. rom., p. 1—30

Nota red. Editurii Politice

1). Munca voluntară se presta de obicei sîmbăta, pe ruseşte „subota“, de aici denumirea de „subotnice“. — Nota trad. Editurii Politice

2). V. I. Lenin. Opere complete, vol. 38, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 268—273. — Nota trad. Editurii Politice

[N250]. Lenin se referă la complotul prin care se urmărea predarea Petrogradului, complot condus de organizaţia contrarevoluţionară „centrul naţional“, care coordona activitatea unei serii de grupuri antisovietice şi a unei reţele de spionaj. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1919 complotiştii au declanşat o rebeliune la fortul Krasnaia Gorka, situat pe una dintre principalele căi de acces spre Petrograd.

Conducătorul rebeliunii era Nekliudov, comandantul fortului, fost locotenent în armata ţaristă. — Nota red. Editurii Politice

[N251]. Bătălia de la Sadova (sat, astăzi oraş, din regiunea Hradec-Klrálové, Cehoslovacia) a avut loc la 3 iulie 1866. Această bătălie, care s-a încheiat cu victoria deplină a Prusiei şi cu înfrîngerea Austriei, a hotărît soarta războiului austro-prusian. — Nota red. Editurii Politice

[N252]. Este vorba de programul partidului adoptat la Congresul al VIII-lea al P.C. (b) din Rusia (V. I. Lenin. Opere complete, vol. 38, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 98, 120). — Nota red. Editurii Politice

[N253]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 312—313. — Nota red. Editurii Politice

[N254]. Printr-un decret adoptat la 16 martie 1919, Consiliul Comisarilor Poporului a unit toate cooperativele de consum şi le-a reorganizat în cadrul unui organ unic de distribuţie, pe care l-a denumit „comună de consum“. Pe alocuri însă, noua denumire a cooperativelor a dus la o greşită înţelegere şi interpretare a decretului. Ţinînd seama de aceasta, C.E.C. al Sovietelor din Rusia, prin hotărîrea sa „Cu privire la asociaţiile de consum muncitoreşti ţărăneşti“, adoptată la 30 iunie 1919, aprobînd decretul de mai sus, a hotărît ca denumirea de „comună de consum“ să fie înlocuită prin aceea de „asociaţie de consum“, cu care populaţia se obişnuise. — Nota red. Editurii Politice

1'). Pud = unitate (rusească) de măsură pentru greutăţi, egală cu 16,38 kg

2'). Dubinuşka (Дубинушка) — mp3; versuri (în limbile rusă şi engleză)

3'). Internaţionala —- mp3 (în limba rusă); mp3 (în limba română); versuri (în limbile rusă, franceză şi engleză); versuri (în limba română)

MIA  |  Secţiunea română  |  Lenin