1. Polemica lui Plehanov cu anarhiştii
2. Polemica lui Kautsky cu oportuniştii
3. Polemica lui Kautsky cu Panneckoek
Problema raportului dintre stat şi revoluţia socială şi dintre revoluţia socială şi stat i-a preocupat foarte puţin pe cei mai de seamă teoreticieni şi publicişti ai Internaţionalei a II-a (1889-1914), ca de altfel şi problema revoluţiei în general. Dar faptul cel mai caracteristic în procesul creşterii treptate a oportunismului, care a dus în 1914 la falimentul Internaţionalei a II-a, este acela că, chiar atunci cînd această problemă se punea pe tapet, ei căutau s-o ocolească sau să n-o observe.
Se poate spune, în general, că din tendinţa de a ocoli problema raportului dintre revoluţia proletară şi stat, tendinţă care era în avantajul oportunismului şi care îl alimenta, a izvorît denaturarea marxismului şi completa lui vulgarizare.
Pentru a caracteriza, cel puţin pe scurt, acest trist proces, să luăm pe cei mai de seamă teoreticieni ai marxismului, pe Plehanov şi pe Kautsky.
Plehanov a consacrat problemei atitudinii anarhismului faţă de socialism o broşură specială: „Anarhism şi socialism“, care a apărut în limba germană în 1894.
Plehanov a reuşit să trateze această temă ocolind complet ceea ce era mai actual, la ordinea zilei, şi mai esenţial din punct de vedere politic în lupta împotriva anarhismului, şi anume raportul dintre revoluţie şi stat şi în general problema statului! Broşura lui poate fi împărţită în două părţi: una istorică-literară, cuprinzînd un material preţios asupra istoriei ideilor lui Stirner, Proudhon etc, iar a doua, filistină, cuprinzînd consideraţii de prost gust pe tema că nu poţi deosebi pe un anarhist de un bandit.
Este o îmbinare extrem de amuzantă şi cît se poate de caracteristică pentru întreaga activitate a lui Plehanov din ajunul revoluţiei şi din cursul perioadei revoluţionare din Rusia: aşa s-a şi manifestat Plehanov între 1905 şi 1917 - semidoctrinar, semifilistin, tîrîndu-se pe tărîm politic în coada burgheziei.
Am văzut că Marx şi Engels, polemizînd cu anarhiştii, au lămurit foarte minuţios concepţiile lor în ceea ce priveşte raportul dintre revoluţie şi stat. Publicînd în 1891 „Critica Programului de la Gotha“ a lui Marx, Engels scria că „pe atunci - nu trecuseră nici doi ani de la Congresul de la Haga al Internaţionalei I[82] - noi (adică Engels şi Marx) ne aflam în toiul luptei cu Bakunin şi anarhiştii lui“[83].
Tocmai Comuna din Paris încercaseră anarhiştii s-o declare, ca să zicem aşa, „a lor“, s-o prezinte ca o confirmare a învăţăturii lor; dar ei n-au înţeles cîtuși de puţin învăţămintele Comunei şi analiza acestor învăţăminte făcută de Marx. Anarhismul n-a dat nimic care să se apropie, măcar cu aproximaţie, de adevăr în problemele politice concrete: trebuie oare să fie sfărîmată vechea maşină de stat? şi cu ce trebuie în locuită ?
Dar a vorbi despre „anarhism şi socialism“ ocolind întreaga problemă a statului şi neobservînd întreaga dezvoltare a marxismului înainte şi după Comună însemna a aluneca inevitabil spre oportunism. Căci oportunismului îi e necesar, mai mult decît orice, tocmai ca cele două probleme menţionate de noi mai sus sa nu fie puse de fel. Acest lucru înseamnă deja victoria oportunismului.
În literatura rusă există, fără îndoială, un număr incomparabil mai mare de traduceri din operele lui Kautsky decît în oricare alta. Nu în zadar unii social-democraţi germani au lansat gluma că în Rusia Kautsky e mult mai citit decît în Germania (în paranteză fie zis, această glumă are un conţinut istoric mult mai profund decît bănuiesc aceia care au lansat-o: în rîndurile muncitorilor ruşi a existat în 1905 o cerere extraordinar de mare, fără precedent, pentru cele mai bune opere ale celei mai bune literaturi social-democrate din lume şi, obţinînd un număr de traduceri şi de ediţii ale acestor opere nemaiîntîlnit în alte ţări, au transplantat, ca să zicem aşa, în mod accelerat experienţa uriaşă a ţării vecine, mai înaintate, pe terenul proaspăt al mişcării noastre proletare).
Kautsky e foarte cunoscut la noi nu numai prin expunerea marxismului într-o formă populară, ci şi prin polemica lui cu oportuniştii, în frunte cu Bernstein. Un fapt este însă aproape necunoscut, şi acest fapt nu poate fi ocolit atunci cînd ne propunem sarcina de a urmări modul în care a alunecat Kautsky pînă la o neînchipuit de ruşinoasă dezorientare şi pînă la apărarea social-şovinismului în timpul uriaşei crize din 1914-1915. Şi anume: înainte de a fi luat atitudine împotriva reprezentanţilor celor mai de seamă ai oportunismului din Franţa (Millerand şi Jaures) şi din Germania (Bernstein), Kautsky a dat dovadă de foarte mari şovăieli. Revista marxistă „Zarea“, care a apărut în 1901-1902 la Stuttgart şi care apăra concepţiile proletare revoluţionare, a fost nevoită să polemizeze cu Kautsky, să dea denumirea de rezoluţie „de cauciuc“ rezoluţiei prezentate de dînsul la Congresul socialist internaţional de la Paris care a avut loc în 1900, rezoluţie echivocă, evazivă, împăciuitoare faţă de oportunişti. În literatura germană au fost publicate scrisori de-ale lui Kautsky în care el a dat dovadă de nu mai puţine şovăieli înainte de a fi pornit campania împotriva lui Bernstein.
O semnificaţie mult mai profundă are însă faptul că în însăşi polemica lui Kautsky cu oportuniştii, în felul lui de a pune şi de a trata problema observăm acum, cînd studiem istoria celei mai recente trădări de către el a marxismului, o abatere sistematică spre oportunism tocmai în problema statului.
Să luăm prima lucrare vastă a lui Kautsky împotriva oportunismului, cartea sa „Bernstein şi programul social-democrat“. Kautsky combate cu meticulozitate pe Bernstein. Dar iată un fapt caracteristic.
În cartea sa de faimă herostratică „Premisele socialismului“, Bernstein aduce marxismului acuzaţia de „blanquism“ (acuzaţie repetată de mii de ori de atunci încoace în Rusia de către oportunişti şi burghezii liberali împotriva reprezentanţilor marxismului revoluţionar, bolşevicii). Cu acest prilej, Bernstein se opreşte în mod special asupra operei lui Marx „Războiul civil din Franţa“, încereînd, după cum am văzut, într-un mod cît se poate de nereuşit să identifice punctul de vedere al lui Marx cu privire la învăţămintele Comunei cu punctul de vedere al lui Proudhon. O deosebită atenţie acordă Bernstein concluziei lui Marx pe care acesta a subliniat-o în prefaţa din 1872 la „Manifestul Comunist“ şi care glăsuieşte: „clasa muncitoare nu poate să ia pur şi simplu în stăpînire maşina de stat aşa cum este şi s-o pună în funcţiune pentru propriile ei scopuri“[84].
Lui Bernstein „i-a plăcut“ atît de mult această formulă, încît el o citează în cartea lui de cel puţin trei ori, interpretînd-o în sensul cel mai denaturat şi mai oportunist.
Marx, după cum am văzut, vrea să spună că clasa muncitoare trebuie să sfărîme, să zdrobească, să arunce în aer (Sprengung, explozie, - expresie întrebuinţată de Engels) întreaga maşină de stat. După Bernstein rezultă însă că prin aceste cuvinte Marx ar fi pus în gardă clasa muncitoare împotriva unui revoluţionarism exagerat în momentul cuceririi puterii.
O denaturare mai grosolană şi mai neruşinată a ideii lui Marx nici că se poate imagina.
Şi cum a procedat oare Kautsky, combătînd cu meticulozitate bernsteiniada?
El s-a eschivat să cerceteze în toată profunzimea ei denaturarea marxismului de către oportunism în această problemă. Reproducînd din prefaţa lui Engels la „Războiul civil“ al lui Marx fragmentul citat mai sus, Kautsky a afirmat că, după Marx, clasa muncitoare nu poate să ia pur şi simplu în stăpînire maşina de stat aşa cum este, în general însă o poate lua în stăpînire, şi atîta tot. Că Bernstein a atribuit lui Marx o idee exact contară adevăratei idei a lui Marx, ca începînd din 1852 Marx a formulat ca sarcină a revoluţiei proletare „sfărîmarea“ maşinii de stat[85], despre toate acestea nu găseşti nici un cuvînt la Kautsky.
Rezultatul a fost că deosebirea esenţială dintre marxism şi oportunism în problema sarcinilor revoluţiei proletare a a fost escamotată de Kautsky!
Rezolvarea problemei dictaturii proletare - a scris Kautsky «împotriva» lui Bernstein - o putem lăsa fără grijă pe seama viitorului“ (p. 172, ediţia germ.).
Aceasta nu înseamnă a polemiza împotriva lui Bernstein, ci înseamnă a-i face în fond o concesie, înseamnă a capitula în faţa oportunismului, căci oportuniştilor nici nu le trebuie deocamdată nimic altceva decît „să lase fără grijă pe seama viitorului“ toate problemele fundamentale privitoare la sarcinile revoluţiei proletare.
Timp de 40 de ani, din 1852 şi pînă în 1891, Marx si Engels au învăţat proletariatul că el trebuie să sfărîme maşina de stat. Iar în 1899, în faţa trădării complete a marxismului în această problemă de către oportunişti, Kautsky substituie problemei dacă această maşină trebuie sau nu să fie sfărîmată problema formelor concrete ale sfărîmării şi se refugiază sub scutul „incontestabilului“ (şi sterilului) adevăr filistin după care formele concrete nu pot fi cunoscute dinainte!!
Între Marx şi Kautsky este o prăpastie în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de sarcina partidului proletar de a pregăti clasa muncitoare pentru revoluţie.
Să luăm următoarea lucrare, mai matură, a lui Kautsky, consacrată şi ea într-o însemnată măsură combaterii greşelilor oportunismului. Este vorba de broşura lui despre „Revoluţia socială“. Autorul şi-a luat aici ca temă specială problema „revoluţiei proletare“ şi a „regimului proletar“. În această broşura, autorul aduce multe lucruri extrem de preţioase, dar ocoleşte tocmai problema statului. În lucrare se vorbeşte peste tot de cucerirea puterii de stat, şi atît; a fost aleasă adică o asemenea formulare care face concesii oportuniştilor, întrucît ea admite cucerirea puterii fără distrugerea maşinii de stat. Tocmai ceea ce Marx declara în 1872 drept „învechit“ în programul „Manifestului Comunist“[86] este reînviat de Kautsky în 1902.
Broşura consacră un paragraf special „Formelor şi armelor revoluţiei sociale“. Se vorbeşte aici şi despre greva politică de masă, şi despre războiul civil, şi despre asemenea „instrumente ale forţei unui mare stat modern, cum sînt birocraţia şi armata“, dar despre cele ce i-a învăţat pe muncitori Comuna nu se suflă nici un cuvînt. Evident că nu degeaba Engels a pus în gardă, mai ales pe socialiştii germani, împotriva „venerării superstiţioase“ a statului.
Kautsky prezintă lucrurile astfel: proletariatul învingător „va înfăptui programul democratic“, şi expune punctele acestuia. Despre elementele noi pe care le-a adus anul 1871 în problema înlocuirii democraţiei burgheze prin democraţia proletară, nici un cuvînt. Kautsky se eschivează prin banalităţi care sună „solid“:
„Este de la sine înţeles că nu vom obţine dominaţia în condiţiile existenţei actualelor rînduieli. Revoluţia presupune ea însăşi lupte de lungă durată, mergînd în adîncime, care vor reuşi să schimbe structura noastră politică şi socială de azi“.
Fără îndoială că acest lucru este „de la sine înţeles“, ca şi adevărul potrivit căruia calul mănîncă ovăz şi Volga se varsă în Marea Caspică. Păcat numai că printr-o frază goală şi umflată despre lupta care „merge în adîncime“ este ocolită o problemă vitală pentru proletariatul revoluţionar, problema de a şti prin ce anume se exprimă „adîncimea'“ revoluţiei lui în raport cu statul, în raport cu democraţia, spre deosebire de revoluţiile precedente, neproletare.
Ocolind această problemă, Kautsky face de fapt o concesie oportunismului în această problemă esenţială, declarînd în vorbe un război înverşunat oportunismului, subliniind importanţa „ideii revoluţiei“ (ce valoare poate avea această „idee“ din moment ce te temi să propagi printre muncitori învăţămintele concrete ale revoluţiei?), sau proclamînd: „idealism revoluţionar înainte de toate“, sau declarînd că astăzi muncitorii englezi nu prea sînt „altceva decît nişte mic-burghezi“.
„În societatea socialistă - scrie Kautsky - pot fiinţa alături... cele mai diferite forme de întreprinderi: birocratice (??), trade-unioniste, cooperatiste, individuale“... „Există, de pildă, întreprinderi, cum ar fi căile ferate, care nu se pot lipsi de o organizare birocratică (??). Organizarea democratică poate căpăta în acest caz următorul aspect: muncitorii aleg delegaţi care alcătuiesc un fel de parlament, şi acest parlament stabileşte regimul de lucru şi supraveghează felul în care funcţionează aparatul birocratic. Alte întreprinderi pot fi încredinţate sindicatelor muncitoreşti, iar altele pot fi organizate pe baze cooperatiste“ (p. 148 şi 115 din traducerea rusă, ediţia apărută la Geneva în 1903).
Acest raţionament este greşit şi reprezintă un pas înapoi faţă de explicaţiile date în perioada dintre 1870 şi 1880 de Marx şi de Engels în lumina învăţămintelor Comunei.
Din punctul de vedere al organizării „birocratice“, pasămite necesare, căile ferate nu se deosebesc absolut cu nimic de toate întreprinderile marii industrii mecanizate în general, de orice fabrică, de orice mare magazin, de orice mare întreprindere agricolă capitalistă. În toate aceste întreprinderi tehnica impune în mod imperios cea mai strictă disciplină, cea mai mare exactitate în îndeplinirea de către fiecare persoană a părţii de muncă ce-i este încredinţată, sub ameninţarea opririi întregii întreprinderi sau a deteriorării mecanismului, a stricării produsului. În toate întreprinderile de acest fel, de bună seamă că muncitorii „vor alege delegaţi care vor alcătui un fel de parlament“.
Dar tocmai aici e miezul chestiunii: acest „un fel de parlament“ nu va fi un parlament în sensul instituţiilor burghezo-parlamentare. Toată chestiunea constă aici in faptul că acest „un fel de parlament“ nu se va mărgini numai „să stabilească regimul de lucru şi să supravegheze felul în care funcţionează aparatul birocratic“, precum îşi închipuie Kautsky, a cărui gîndire nu depăşeşte cadrul parlamentarismului burghez. În societatea socialistă, acest „un fel de parlament“, alcătuit din deputaţi ai muncitorilor, „va stabili“, desigur, „regimul de lucru şi va supraveghea felul în care funcţionează“ „aparatul“, dar aparatul acesta nu va fi un aparat „birocratic“. Cucerind puterea politică, muncitorii vor sfărîma vechiul aparat birocratic, îl vor dărîma din temelii, nu vor lăsa dintr-însul piatră pe piatră, îl vor înlocui cu un aparat nou, alcătuit din aceiaşi muncitori şi funcţionari, iar împotriva transformării acestora în birocraţi se vor lua imediat măsurile care au fost amănunţit examinate de Marx şi Engels: 1) nu numai eligibilitatea, dar şi revocabilitatea acestora în orice moment; 2) un salariu care să nu depăşească pe acela al unui muncitor; 3) trecerea imediată la sistemul exercitării funcţiilor de control şi de supraveghere de către toată lumea, încît toată lumea să devină pentru un timp „birocrată“ şi astfel să nu poată nimeni deveni „birocrat“.
Kautsky n-a aprofundat de loc sensul cuvintelor lui Marx: „Comuna trebuia să fie nu un organism parlamentar, ci un organism activ, atît executiv cît şi legislativ“[87].
Kautsky n-a înţeles de loc deosebirea dintre parlamentarismul burghez, care reuneşte democraţia (nu pentru popor) cu birocratismul (împotriva poporului), şi democratismul proletar, care va lua îndată măsuri pentru a smulge birocratismul din rădăcini şi care va fi capabil să ducă aceste măsuri pînă la capăt, pînă la nimicirea deplină a birocratismului, pînă la introducerea deplină a unei democraţii pentru popor.
Kautsky a manifestat aici aceeaşi „venerare superstiţioasă“ a statului, aceeaşi „credinţă superstiţioasă“ în birocratism.
Să trecem la ultima şi cea mai bună lucrare a lui Kautsky împotriva oportuniştilor, la broşura sa „Drumul spre putere“ (nepublicată, pare-mi-se, în ruseşte, căci ea a apărut în 1909, cînd reacţiunea era la noi în toi). Această broşură reprezintă un mare pas înainte, deoarece ea tratează nu chestiunea programului revoluţionar în genere, ca broşura din 1899 îndreptată împotriva lui Bernstein, nu chestiunea sarcinilor revoluţiei sociale independent de momentul izbucnirii ei, ca broşura „Revoluţia socială“ din 1902, ci chestiunea împrejurărilor concrete care ne obligă să recunoaştem că „era revoluţiilor“ începe.
Autorul arată în mod precis că contradicţiile de clasă se înăspresc în general şi că imperialismul are un rol deosebit de însemnat în această privinţă. După „perioada revoluţionară 1789-1871“ din Europa occidentală, din 1905 a început o perioadă analogă în Orient. Războiul mondial se apropie cu o repeziciune ameninţătoare. „Proletariatul nu mai poate vorbi de o revoluţie prematură“. „Am intrat într-o perioadă revoluţionară“. „Era revoluţionară începe“.
Aceste declaraţii sînt absolut clare. Broşura aceasta a lui Kautsky poate servi ca măsură de comparaţie între ceea ce promisese să fie social-democraţia germană înainte de războiul imperialist şi starea de decădere totală în care a ajuns ea (inclusiv Kautsky însuşi la izbucnirea războiului. „Situaţia actuală - scria Kautsky în această broşură - creează primejdia ca noi (adică social-democraţia germană) să putem fi lesne consideraţi mai moderaţi decît sîntem în realitate“. În realitate însă, Partidul social-democrat german s-a dovedit incomparabil mai moderat şi mai oportunist decît părea să fie!
Cu atît mai caracteristic este faptul că, după ce a declarat categoric că era revoluţiilor a început, Kautsky, pînă şi în broşura consacrată, după cum spune el însuşi, analizării tocmai a problemei „revoluţiei politice“, a ocolit din nou cu desăvîrşire problema statului.
Din ansamblul acestor ocoliri ale problemei, treceri sub tăcere, eschivări a rezultat în mod inevitabil acea trecere totală la oportunism despre care trebuie să vorbim acum.
Prin Kautsky, social-democraţia germană parca ar declara: îmi menţin concepţiile revoluţionare (1899). Recunosc în special că revoluţia socială a proletariatului este inevitabilă (1902). Recunosc că începe o nouă eră a revoluţiilor (1909). Dar dau înapoi în comparaţie cu cele spuse de Marx încă în 1852, de îndată ce se pune problema sarcinilor revoluţiei proletare în ceea ce priveşte statul (1912).
Tocmai astfel, în mod categoric, a fost pusa problema în polemica lui Kautsky cu Panneckoek.
Panneckoek luase atitudine împotriva lui Kautsky în calitate de reprezentant al curentului „radical de stînga“, care număra printre exponenţii lui pe Rosa Luxemburg, Karl Radek şi alţii; susţinînd tactica revoluţionară, acest curent era unit prin convingerea că Kautsky se situează pe poziţia „centrului“, poziţia unei oscilări lipsite de principii între marxism şi oportunism. Justeţea acestei păreri a fost dovedită pe deplin de război, atunci cînd curentul „centrist“ (pe nedrept denumit marxist) sau „kautskist“ s-a manifestat în toată dezgustătoarea lui netrebnicie.
În articolul său: „Acţiunile de masă şi revoluţia“(„Neue Zeit“, 1912, XXX, 2), în care era atinsă şi problema statului, Panneckoek a caracterizat poziţia lui Kautsky drept „radicalism pasiv“, „teorie a aşteptării inerte“. „Kautsky nu vrea să vadă procesul revoluţiei“ (p. 616). Punînd astfel problema Panneckoek s-a referit la tema care ne interesează pe noi, şi anume la tema sarcinilor revoluţiei proletare în ceea ce priveşte statul.
„Lupta proletariatului - scria el - nu este pur şi simplu o lupta împotriva burgheziei pentru puterea de stat, ci o luptă împotriva puterii de stat... Conţinutul revoluţiei proletare constă în nimicirea şi înlăturarea (textual: dizolvarea, Auflösung) instrumentelor de forţă ale statului de către instrumentele de forţă ale proletariatului... Lupta încetează abia atunci cînd, ca rezultat final, are loc distrugerea completă a organizaţiei de stat. Organizaţia majorităţii îşi dovedeşte superioritatea prin aceea că nimiceşte organizaţia minorităţii dominante“ (p. 548).
Formularea în care şi-a îmbrăcat Panneckoek ideile are foarte mari neajunsuri. Dar ideea este totuşi limpede, şi este interesant de văzut cum a fost ea combătută de Kautsky.
“Pînă acum - scria acesta - opoziţia dintre social-democrați şi anarhişti consta în faptul că primii voiau să cucerească puterea de stat, iar cei din urmă s-o distrugă. Panneckoek vrea şi una şi alta“ (p. 724).
Dacă expunerea lui Panneckoek nu este destul de clară şi concretă (fără să mai vorbim aici de alte neajunsuri ale articolului său, care nu au legătură cu tema in discuţie), apoi Kautsky s-a ocupat tocmai de esenţa principială a problemei, aşa cum este schiţată de Panneckoek, şi în problema principială fundamentală el a părăsit complet poziţiile marxismului, trecînd cu totul la oportunism. Deosebirea dintre social-democrați şi anarhişti e definită de el într-un mod cu totul greşit, marxismul este complet denaturat şi vulgarizat.
Deosebirea dintre marxişti şi anarhişti constă în aceea că (1) marxiştii, punîndu-şi ca ţel desfiinţarea completă a statului, admit că acest ţel e realizabil numai după desfiinţarea claselor de către revoluţia socialistă, ca rezultat al instaurării socialismului, care duce la dispariţia treptată a statului; anarhiştii vor desfiinţarea completă a statului de azi pe mîine, fără să înţeleagă condiţiile în care această desfiinţare e realizabilă. (2) Marxiştii consideră că este necesar ca proletariatul, cucerind puterea politică, să distrugă complet vechea maşină de stat şi s-o înlocuiască cu una nouă, constînd într-o organizaţie a muncitorilor înarmaţi, de tipul Comunei; anarhiştii, susținînd ideea distrugerii maşinii de stat, îşi reprezintă în mod cu totul neclar cu ce va înlocui proletariatul această maşină şi cum se va servi acesta din urmă de puterea revoluţionară; ei neagă chiar necesitatea folosirii puterii de stat de către proletariatul revoluţionar, neagă dictatura revoluţionară a acestuia. (3) Marxiştii preconizează pregătirea proletariatului pentru revoluţie pe calea folosirii statului actual; anarhiştii resping acest lucru.
În această discuţie, Panneckoek a fost acela care a reprezentat marxismul împotriva lui Kautsky, căci tocmai Marx ne-a învăţat că proletariatul nu poate cuceri pur şi simplu puterea de stat în sensul trecerii vechiului aparat de stat în alte mîini, ci trebuie să zdrobească, să sfărîme acest aparat, să-l înlocuiască cu unul nou.
Kautsky părăseşte marxismul, trecînd în tabăra oportuniştilor, căci la el dispare cu totul tocmai această nimicire a maşinii de stat, nimicire cu totul inacceptabilă pentru oportunişti, lăsînd acestora o portiţă de ieşire în sensul că s-ar putea interpreta „cucerirea“ ca o simplă dobîndire a majorităţii.
Pentru a masca această denaturare a marxismului, Kautsky procedează ca un adevărat bucher: el reproduce un „citat“ chiar din Marx. În 1850 Marx scrisese despre necesitatea centralizării energice a forţei în mîinile puterii de stat[88]. Şi Kautsky întreabă triumfător: nu cumva vrea Panneckoek să distrugă „centralismul“?
Dar aceasta e pur şi simplu o scamatorie, asemănătoare cu identificarea bernsteinistă a marxismului cu proudhonismul în ceea ce priveşte concepţiile lor asupra federaţiei şi a centralismului.
„Citatul“ folosit de Kautsky se potriveşte aici ca nuca în perete. Centralismul e compatibil şi cu vechea maşină de stat, şi cu cea nouă. Dacă muncitorii îşi vor uni de bunăvoie forţele armate, acesta va fi centralism, dar acesta se va baza pe „distrugerea completă“ a aparatului de stat centralizat, a armatei permanente, a poliţiei, a birocraţiei. Kautsky procedează într-un mod cu desăvîrşire şarlatanese, ocolind binecunoscutele consideraţii ale lui Marx şi Engels privitoare la Comună şi scormonind un citat care n-are nici o legătură eu problema dată.
„...Poate Panneckoek vrea să desfiinţeze funcţiile de stat ale funcţionarilor? - continuă Kautsky. - Noi nu ne putem lipsi însă de funcţionari nici în organizaţiile de partid, nici în cele sindicale şi cu atît mai puţin în administraţia statului. Programul nostru cere nu desfiinţarea funcţionarilor de stat, ci alegerea funcţionarilor de către popor... Este vorba acum nu de forma pe care o va lua aparatul administrativ al «viitorului stat», ci dacă lupta noastră politică va desfiinţa (textual: va dizolva, auflöst) puterea de stat încă înainte ca noi s-o fi cucerit (subliniat de Kautsky). Care minister împreună cu funcţionarii săi ar putea fi desfiinţat?“ Sînt enumerate: Ministerul Învăţămîntului, al Justiţiei, Ministerul de Finanţe, de Război. „Nu, nici unul dintre actualele ministere nu va fi înlăturat de lupta noastră politică împotriva guvernului... Repet pentru a evita orice neînţelegere: aici nu este vorba de forma pe care o va da «viitorului stat» social-democraţia victorioasă, ci de felul în care opoziţia noastră transformă statul actual“ (p. 725).
Aceasta este o vădită falsificare. Panneckoek a pus în mod expres problema revoluţiei. Acest lucru este pus limpede atît în titlul articolului său, cît şi în pasajele citate. Sărind la chestiunea „opoziţiei“, Kautsky nu face altceva decît să substituie punctului de vedere revoluţionar pe cel oportunist. La el rezultă următoarele: acum opoziţie, iar după cucerirea puterii vom vorbi despre celelalte. Revoluţia dispare! Este tocmai ceea ce le trebuia oportuniştilor.
Nu e vorba aici nici de opoziţie şi nici de lupta politică în general, ci tocmai de revoluţie. Revoluţia constă în faptul că proletariatul distruge „aparatul administrativ“ şi întreg aparatul de stat, înlocuindu-l cu unul nou, alcătuit din muncitorii înarmaţi. Kautsky dă dovadă de „venerare superstiţioasă“ a „ministerelor“, dar de ce n-ar putea fi ele înlocuite, să zicem, prin comisii de specialişti care să funcţioneze pe lîngă Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, Soviete cu depline puteri şi atotputernice?
Esenţa chestiunii nu constă în a şti dacă vor rămîne „ministerele“ sau dacă vor exista „comisii de specialişti“ sau alt fel de instituţii, acest lucru este cu totul lipsit de importanţă. Esenţa chestiunii constă în faptul dacă va fi păstrată vechea maşină de stat (legată prin mii de fire de burghezie şi îmbibată pe de-a-ntregul de rutină şi de conservatism), sau dacă ea va fi distrusă şi înlocuită cu una nouă. Revoluţia nu trebuie să constea în aceea ca o nouă clasă să comande, să cîrmuiască cu ajutorul vechii maşini de stat, ci în aceea ca ea să sfărîme această maşină şi să comande, să cîrmuiască cu ajutorul unei noi maşini, - această idee fundamentală a marxismului Kautsky ori o disimulează, ori n-a înţeles-o de loc.
Întrebarea lui cu privire la funcţionari arată limpede că el n-a înţeles învăţămintele Comunei şi nici învăţătura lui Marx. „Nu ne putem lipsi de funcţionari nici în organizaţiile de partid, nici în cele sindicale...“
Nu ne putem lipsi de funcţionari în capitalism, în condiţiile dominaţiei burgheziei. Proletariatul este asuprit, masele muncitoare sînt subjugate de capitalism. În societatea capitalistă, democratismul e îngustat, comprimat, ciuntit, mutilat de către întreaga ambianţă a robiei salariate, a sărăciei şi a mizeriei maselor. De aceea, şi numai de aceea, în organizaţiile noastre politice şi sindicale funcţionarii sînt pervertiţi (sau, mai bine zis, au tendinţa de a fi pervertiţi) de către ambianţa capitalismului şi manifestă tendinţa de a se transforma în birocraţi, adică în persoane privilegiate, rupte de mase, situate deasupra maselor.
În aceasta constă esenţa birocratismului, şi pînă nu vor fi expropriaţi capitaliştii, pînă nu va fi răsturnată burghezia, pînă atunci este inevitabilă o anumită „birocratizare“ chiar şi a funcţionarilor proletari.
La Kautsky rezultă următoarele: din moment ce rămîn deţinători de funcţii publice eligibili, înseamnă că şi în socialism rămîn funcţionari, rămîne birocraţia! Tocmai acest lucru este inexact. Tocmai pe baza exemplului Comunei, Marx a arătat că în socialism deţinătorii de funcţii publice încetează de a fi „birocraţi“, încetează de a fi „funcţionari“ pe măsură ce, pe lîngă principiul eligibilităţii lor, este introdusă şi revocabilitatea lor în orice moment, precum şi reducerea salariului lor la salariul mediu al unui muncitor, ca şi înlocuirea instituţiilor parlamentare prin instituţii „active, adică prin instituţii atît legislative cît şi executive“[89].
În fond, toată argumentarea lui Kautsky împotriva lui Panneckoek, şi mai ales superbul argument al lui Kautsky că nici în organizaţiile sindicale, nici în organizaţiile de partid nu ne putem lipsi de funcţionari, nu reprezintă altceva decît o repetare de către Kautsky a vechilor „argumente“ ale lui Bernstein împotriva marxismului în general. În cartea sa „premisele socialismului“ - operă de renegat -, Bernstein duce război împotriva ideilor democraţiei „primitive“, împotriva a ceea ce numeşte el „democratism doctrinar“: mandate imperative, deţinători de funcţii publice care nu primesc retribuţii, reprezentanţă centrală lipsită de putere etc. Pentru a dovedi inconsistenţa acestui democratism „primitiv'', Bernstein se referă la experienţa trade-unionurilor engleze, în interpretarea dată acesteia de soţii Webb[90]. După şaptezeci de ani de dezvoltare, zice el, trade-unionurile, care s-au dezvoltat, chipurile, „în deplină libertate“ (p. 137, ed. germ.), s-au convins de ineficacitatea democratismului primitiv şi l-au înlocuit prin cel obişnuit: parlamentarism unit cu birocratism.
În realitate însă, trade-unionurile nu s-au dezvoltat „în deplină libertate“, ci în deplină robie capitalistă, în care, se înţelege, „eşti nevoit“ să faci un şir de concesii răului dominant, violenţei, nedreptăţii, excluderii sărăcimii de la treburile conducerii „superioare“. În socialism vor învia în mod inevitabil multe trăsături ale democraţiei „primitive“, deoarece „masa populaţiei se va ridica pentru prima dată în istoria societăţilor civilizate pînă la participarea de sine stătătoare nu numai la vot şi la alegeri, ci şi la conducerea de fiecare zi. În societatea socialistă, toată lumea va conduce pe rînd şi se va obişnui repede ca nimeni să nu conducă.
Cu genialul său spirit critic şi analitic, Marx a văzut în măsurile practice ale Comunei acea cotitură de care se tem şi pe care nu vor s-o recunoască oportuniştii din laşitate, din lipsa de dorinţă de a rupe definitiv cu burghezia, şi pe care nu vor s-o vadă anarhiştii fie din cauza grabei lor, fie pentru că nu înţeleg condiţiile în care au loc în general transformările sociale cu caracter de masă. „Nici nu trebuie să ne gîndim la distrugerea vechii maşini de stat, cum s-o scoatem la capăt fără ministere şi fără funcţionari?“ - astfel raţionează oportunistul, îmbibat pînă în măduva oaselor de filistinism şi care în fond nu numai că nu crede în revoluţie, în geniul creator al revoluţiei, dar se şi teme de ea ca de foc (precum se tem de ea socialiştii-revoluţionari şi menşevicii noştri).
„Trebuie să ne gîndim numai la distrugerea vechii maşini ele stat, nu-i nevoie să aprofundam învăţămintele concrete ale revoluţiilor proletare anterioare şi să analizăm prin ce şi cum trebuie să fie înlocuit ceea ce se distruge“ - astfel raţionează anarhistul (cel mai bun dintre anarhişti, bineînţeles, şi nu acela care, urmînd pilda d-lor Kropotkin & Co., se tîrăşte în coada burgheziei); de aceea anarhistul ajunge la o tactică a desperării, şi nu la tactica activităţii revoluţionare implacabile, îndrăzneţe, care îşi pune sarcini concrete şi care totodată ţine seama de condiţiile practice ale mişcării de masă.
Marx ne învaţă să evităm ambele aceste greşeli, ne învaţă să dăm dovadă de o îndrăzneală fără preget în opera de nimicire a întregii maşini de stat vechi şi ne învaţă în acelaşi timp să punem problemele în mod concret: Comuna a putut în cîteva săptămîni să înceapă construirea într-un mod sau altul a unei noi maşinii de stat, proletare, punînd în aplicare măsurile indicate, menite să realizeze mai mult democratism şi să stîrpească birocratismul. Să luăm de la comunarzi lecţii de îndrăzneală revoluţionară, să vedem în măsurile lor practice o schiţă a măsurilor practice imperioase şi imediat posibile, şi atunci vom ajunge, mergînd pe această cale, la distrugerea completă a birocratismului.
Posibilitatea unei asemenea distrugeri este asigurată prin faptul că socialismul va reduce ziua de lucru, va ridică masele la o viaţă nouă, va pune majoritatea populaţiei în condiţii care vor permite tuturor, fără excepţie, să îndeplinească „funcţii de stat“, şi acest lucru va duce la dispariţia totală a oricărui stat în general.
“...Sarcina grevei de masă - continuă Kautsky - nu poate niciodată să constea în a distruge puterea de stat, ci numai în a constrînge guvernul să facă concesii într-o anumită problemă sau în a înlocui un guvern ostil proletariatului cu un guvern binevoitor (entgegenkommende)... Dar niciodată şi în nici un fel de condiţii acest lucru“ (adică victoria repurtată de proletariat asupra unui guvern ostil) „nu poate duce la distrugerea puterii de stat, ci numai la o anumită deplasare (Verscheibung) a raportului de forţe în cadrul puterii de stat... Şi ţelul luptei noastre politice rămîne atunci acelaşi ca şi pînă acum, anume cucerirea puterii de stat prin obţinerea majorităţii în parlament şi transformarea parlamentului în stăpîn al guvernului“ (p. 726, 727, 732).
Acesta este oportunismul cel mai pur şi de cea mai vulgară speţă, este recunoaşterea revoluţiei în vorbe şi renunţarea la revoluţie în fapt. Gîndul lui Kautsky nu merge mai departe de „un guvern binevoitor faţă de proletariat“ - ceea ce reprezintă un pas înapoi spre filistinism în comparaţie cu anul 1847, cînd „Manifestul Comunist“ proclamase „organizarea proletariatului ca clasă dominantă“[91].
Lui Kautsky nu-i rămîne decît să înfăptuiască mult îndrăgita lui „unitate“ cu oameni ca Scheidemann, Plehanov, Vandervelde, care cu toţii sînt de acord să lupte pentru un guvern „binevoitor faţă de proletariat“.
Noi însă o vom rupe cu aceşti trădători ai socialismului şi vom lupta pentru distrugerea întregii maşini de stat vechi, astfel încît însuşi proletariatul înarmat să devină guvernul. Acestea sînt „două lucruri cu totul deosebite“.
Kautsky va rămîne în plăcuta companie a Legieinilor şi Davizilor, Plehanovilor, Potresovilor, Ţeretelilor, Cernovilor, care sînt întru totul de acord să lupte pentru „deplasarea raportului de forţe în cadrul puterii de stat“, pentru „obţinerea majorităţii în parlament şi transformarea parlamentului în stăpîn al guvernului'“, - ţel foarte nobil, în toate privinţele acceptabil pentru oportunişti, totul rămînînd în cadrul republicii parlamentare burgheze.
Noi însă o vom rupe cu oportuniştii, şi întregul proletariat conştient va fi alături de noi în lupta nu pentru „deplasarea raportului de forţe“, ci pentru doborîrea burgheziei, pentru distrugerea parlamentarismului burghez, pentru o republică democratică de tipul Comunei sau pentru o republică a Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, pentru dictatura revoluţionară a proletariatului.
În cadrul socialismului internaţional, pe poziţii mai de dreapta decît Kautsky se situează curente ca: „Sozialistische Monatshefte“[92] în Germania (Legien, David, Kolb şi mulţi alţii, inclusiv scandinavii Stauning şi Branting), jaurèsiştii şi Vandervelde în Franţa şi Belgia, Turati, Treves şi alţi reprezentanţi ai aripii de dreapta a partidului italian, fabienii şi „independenţii“ („partidul muncitoresc independent“, în realitate întotdeauna dependent de liberali) în Anglia şi alţii. Toţi aceşti domni, jucînd un rol imens, foarte adesea preponderent în activitatea parlamentară şi în publicistica partidului, neagă de-a dreptul dictatura proletariatului, promovează un oportunism nedeghizat. Pentru aceşti domni, „dictatura“ proletariatului este „în contradicţie“ cu democraţia!! În fond, ei nu se deosebesc prin nimic serios de democraţii mic-burghezi.
Luînd în consideraţie această împrejurare, sîntem îndreptăţiţi să tragem concluzia că Internaţionala a II-a, în covîrşitoarea majoritate a reprezentanţilor ei oficiali, a alunecat cu totul spre oportunism. Experienţa Comunei n-a fost numai uitată, ci şi denaturată. Nu numai că nu li s-a insuflat maselor muncitoreşti ideea că se apropie vremea cînd ele vor trebui să se ridice şi să sfărîme vechea maşină de stat, pentru a o înlocui cu una nouă, transformînd astfel dominaţia lor politică în bază a reconstruirii socialiste a societăţii, dar li s-a insuflat maselor tocmai ideea contrară, şi „cucerirea puterii“ le-a fost în aşa fel înfăţişată încît oportunismului îi rămîneau mii de portiţe de ieşire.
Denaturarea şi trecerea sub tăcere a problemei atitudinii revoluţiei proletare faţă de stat n-a putut să nu joace un rol uriaş atunci cînd statele cu aparatul lor militar, întărit datorită rivalităţii imperialiste, s-au transformat în monştri militari, care extermină milioane de oameni pentru a decide care din doi, Anglia sau Germania, un capital financiar sau altul, să stăpînească lumea *.
* În manuscris urmează :
„Capitolul al VII-lea
Experienţa revoluţiilor ruse din 1905 şi 1917
Tema indicată în titlul acestui capitol este atît de nemărginit de vastă, încît despre ea pot fi şi trebuie să fie scrise volume întregi. În broşura de faţă trebuie să ne mărginim, bineînţeles, numai la cele mai importante învăţăminte ale experienţei, la acelea care vizează în mod direct sarcinile proletariatului în revoluţie în ceea ce priveşte puterea de stat“. (Aici manuscrisul se întrerupe.). - Nota red. Editurii Politice
[82]. Congresul de la Haga al Internaţionalei I a avut loc între 2 şi 7 septembrie 1872.
Hotărîrile Congresului de la Haga, ale cărui lucrări s-au desfăşurat sub conducerea directă a lui Marx şi Engels şi cu participarea lor activă, au marcat victoria marxismului asupra concepţiilor mic-burgheze despre lume ale anarhiştilor şi au pus baza pentru crearea în viitor a partidelor politice naţionale de sine stătătoare ale clasei muncitoare.
[83]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti. Editura politică, 1965, p. 90-91.
[84]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti. Editura politică, 1963, p. 313; vol. 18, 1964, p. 98.
[85]. Vezi K. Marx. „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 206-207).
[86]. Vezi K. Marx şl F. Engels. „Prefaţă la ediţia germană din 1872 a «Manifestului Partidului Comunist»“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 98).
[87]. Vezi K. Marx „Războiul civil din Franţa“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 356).
[88]. Vezi K. Marx şi F. Engels. „Adresa Organului Central către Liga comuniştilor“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7. Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 271).
[89]. Vezi K. Marx. „Războiul civil din Franţa“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 356).
[90]. Este vorba de cartea soţilor S. şi B. Webb „Theorie und Praxis der englischen Gewerksvereine (Industrial democracy)“.
[91]. Vezi K. Marx şi F. Engels. „Manifestul Partidului Comunist“, Bucureşti, Editura politică, 1969, ed. a IX-a. p. 57.
[92]. „Sozialistische Monatshefte“ - revistă, principalul organ de presă al oportuniştilor germani şi una dintre publicaţiile revizionismului internaţional. A apărut la Berlin din 1897 pînă în 1933. În timpului primului război mondial s-a situat pe o poziţie social-şovină.