Conferința neoiskriștilor nu s-a menținut pe poziția anarhistă pe care a ajuns să se situeze „Iskra“ cea nouă (numai „de jos“, iar nu „de jos și de sus“). Absurditatea punctului de vedere al celor ce admiteau insurecția fără să admită victoria și intrarea într-un guvern revoluționar provizoriu devenise prea evidentă. De aceea rezoluția a introdus unele rezerve și restricții în modul în care fusese rezolvată problema de către Martînov și Martov. Să examinăm aceste rezerve, care sînt expuse în următorul pasaj din rezoluție :
„Această tactică («să rămînem un partid de extremă opoziție revoluționară»), firește, nu exclude cîtuși de puțin utilitatea unei cuceriri parțiale, episodice a puterii și a formării unor comune revoluționare într-un oraș sau altul, într-o regiune sau alta, cu scopul exclusiv de a contribui la extinderea insurecției și la dezorganizarea guvernului“.
Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că, în principiu, se admite acțiunea nu numai de jos, ci și de sus. Înseamnă că teza expusă în cunoscutul foileton al lui L. Martov din „Iskra“ (nr. 93) este respinsă și se consideră drept justă tactica enunțată de ziarul „Vpered“ : nu numai „de jos“, ci și „de sus“.
Totodată, cucerirea puterii (fie ea chiar parțială, episodică etc.) presupune, cum e și evident, participarea nu numai a social-democrației și nu numai a proletariatului. Aceasta reiese din faptul că nu numai proletariatul este interesat și participă în mod activ la revoluția democratică ; din faptul că insurecția are un caracter „popular“, cum se spune la începutul rezoluției pe care o examinăm, că participă la ea și „grupurile neproletare“ (expresia aceasta este luată din rezoluția cu privire la insurecție, adoptată de conferențiști), adică și burghezia. Va să zică, principiul că orice participare a socialiștilor, împreună cu mica burghezie, la un guvern revoluționar provizoriu înseamnă o trădare a clasei muncitoare a fost aruncat peste bord de conferință, așa cum a cerut ziarul „Vpered“. „Trădarea“ nu încetează să fie trădare prin faptul că acțiunea ei are un caracter parțial, episodic, că ea privește doar un anumit sector etc. Va să zică, încercarea de a prezenta intrarea într-un guvern revoluționar provizoriu drept „jaurèsism vulgar a fost aruncată peste bord de conferință, așa cum a cerut „Vpered“33. Un guvern nu încetează să fie guvern prin faptul că puterea lui nu se întinde peste multe orașe, ci peste unul singur, că ea nu se întinde peste multe regiuni, ci peste una singură, sau pentru că poartă cutare sau cutare nume. Așadar, modul de a pune problema din punct de vedere principial, preconizat de „Iskra“ nouă, a fost părăsit de conferință.
Să vedem dacă restricțiile pe care le fixează conferința în ce privește formarea, admisă acum în principiu, de guverne revoluționare și intrarea în asemenea guverne sînt sau nu raționale. Nu știm prin ce anume se deosebește noțiunea de „episodic“ de cea de „provizoriu“. Tare ni-i teamă că, sub acest cuvînt străin și „nou“, nu se ascunde, în cazul de față, decît lipsa unei idei clare. Se pare că e ceva „mai profund“, dar în realitate e ceva mai obscur și mai confuz. Care e deosebirea dintre „utilitatea“ „cuceririi puterii“ în mod parțial, într-un oraș sau într-o regiune, și aceea a intrării într-un guvern revoluționar provizoriu al întregului stat ? Oare printre „orașe“ nu există unul ca Petersburg, în care au avut loc evenimentele de la 9 ianuarie ? Oare printre regiuni nu există și Caucazul, care este mai mare decît multe state ? Oare problemele (care au frămîntat cîndva „Iskra“ nouă) : ce să facem cu închisorile, cu poliția, cu administrațiile financiare etc. etc., nu se pun în fața noastră și în cazul „cuceririi puterii“ într-un singur oraș, ca să nu mai vorbim de regiune ? Nimeni nu va tăgădui, firește, că, în cazul cînd nu vor fi forțe suficiente, cînd insurecția nu va înregistra un succes deplin, cînd victoria ei nu va fi hotărîtoare, va fi posibilă formarea unor guverne revoluționare provizorii parțiale, orășenești etc. Dar despre asta este vorba aici, domnilor ? Nu vorbiți chiar dv., la începutul rezoluției, despre „victoria hotărîtoare a revoluției“, despre „insurecția populară victorioasă“ ?? De cînd își asumă social-democrații rolul anarhiștilor de a fărîmița atenția și țelurile proletariatului ? de a-l îndruma spre o acțiune „parțială“, și nu spre o acțiune generală, unitară, completă și deplină ? Atunci cînd plănuiți „cucerirea puterii“ într-un oraș, chiar dv. vorbiți despre „extinderea insurecției“ - asupra altui oraș, îndrăznim să credem - asupra tuturor orașelor, ne permitem să nădăjduim. Concluziile dv., domnilor, sînt tot atît de șubrede și de întîmplătoare, tot atît de contradictorii și de confuze ca și premisele dv. Congresul -al III-lea al P.M.S.D.R. a dat un răspuns complet și limpede la problema guvernului revoluționar provizoriu în general. Acest răspuns cuprinde și toate guvernele provizorii parțiale, în timp ce răspunsul conferinței, separînd în mod artificial și arbitrar o parte din problemă, nu face decît să ocolească (fără succes însă) problema în întregimea ei și să semene confuzie.
Ce înseamnă „comune revoluționare“ ? Se deosebește această noțiune de aceea a „guvernului revoluționar provizoriu“ și, dacă da, prin ce anume ? Lucrul acesta nu-l știu nici domnii conferențiști. Gîndirea lor revoluționară confuză duce, cum se întîmplă în mod obișnuit, la o frazeologie revoluționară. Da, folosirea termenului „comună revoluționară“ într-o rezoluție a unor reprezentanți ai social-democrației nu este altceva decît frazeologie revoluționară. Marx a condamnat în repetate rînduri asemenea frazeologie, în care un termen „fermecător“ dintr-un trecut perimat ascunde sub el sarcinile viitorului. Farmecul unui termen care și-a jucat rolul său în istorie se transformă, în asemenea cazuri, într-o strălucire amăgitoare și dăunătoare, într-un sunet gol. Trebuie să facem în așa fel ca muncitorii și întregul popor să înțeleagă clar și fără echivoc de ce urmărim noi să aducem la putere un guvern revoluționar provizoriu, ce transformări anume vom realiza noi dacă vom exercita o influență hotărîtoare asupra ocîrmuirii, chiar mîine, în cazul unui deznodămînt victorios al insurecției populare, care a ți început. Iată problemele oare stau în fața conducătorilor politici.
Congresul al III-lea al P.M.S.D.R. răspunde la aceste întrebări într-un mod cît se poate de clar, dînd un program complet al acestor transformări: programul-minimum al partidului nostru. Cuvîntul „comună“, dimpotrivă, nu dă nici un răspuns și nu face decît să întunece mințile cu un sunet îndepărtat... sau cu un sunet gol. Cu cît ne este mai scumpă, să zicem, Comuna din Paris din 1871, cu atît ne este mai puțin permis să căutăm să ne sustragem de la un răspuns direct prin invocarea ei, fără a analiza greșelile ei și condițiile ei speciale. A proceda în felul acesta înseamnă a repeta exemplul stupid al blanquiștilor, de care și-a bătut joc Engels și care (în „manifestul“ lor din 1874) se prosternau în fața fiecărui act al Comunei34. Ce va răspunde un conferențist cînd un muncitor îl va întreba ce este această „comună revoluționară“ despre care se vorbește în rezoluție ? El nu va putea să-i spună decît că în istorie este cunoscut sub această denumire un guvern muncitoresc care nu se pricepea și nu putea, pe vremea aceea, să facă deosebire între elementele revoluției democratice și ale celei socialiste, și care confunda sarcinile luptei pentru republică cu sarcinile luptei pentru socialism ; care n-a știut să-și îndeplinească misiunea de a desfășura o energică ofensivă militară asupra Versaillesului ; care a făcut greșeala de a nu ocupa Banca Franței ș.a.m.d. într-un cuvînt, indiferent dacă vă veți referi la Comuna din Paris sau la o altă comună, răspunsul vostru va fi numai unul : ea a fost un guvern cum nu trebuie să fie al nostru. Bun răspuns, nimic de zis ! Nu înseamnă că dai dovadă de filozofare de buchet și de neputință de revoluționar atunci cînd treci sub tăcere programul practic al partidului și, tam-nesam, într-o rezoluție începi să dai lecții de istorie ? Nu vădește asta tocmai greșeala de care în zadar au căutat unii să ne acuze pe noi : aceea de a confunda revoluția democratică cu cea socialistă, între care n-a știut să facă deosebire nici una dintre „comune“ ?
Se precizează că scopul „exclusiv“ al constituirii unui guvern provizoriu (căruia în chip atît de nepotrivit i se spune comună) este extinderea insurecției și dezorganizarea guvernului. Acest „exclusiv“ înlătură, așa cum reiese din sensul literal al cuvîntului, orice alte sarcini, și el nu este altceva decît o rămășiță a absurdei teorii „numai de jos“. Această înlăturare a celorlalte sarcini nu dovedește, iarăși, altceva decît miopie și nechibzuință. „Comuna revoluționară“, adică puterea revoluționară, fie chiar și într-un singur oraș, va trebui neapărat să rezolve (fie chiar și în mod provizoriu, „parțial, episodic“) toate treburile de stat, și a proceda în acest caz ca struțul înseamnă a da dovadă de cea mai mare nechibzuință. Această putere de stat va trebui să legifereze ziua de lucru de 8 ore, să instituie inspecția muncitorească în fabrici, să introducă învățămîntul general gratuit și eligibilitatea organelor judiciare, să formeze comitetele țărănești etc., într-un cuvînt va trebui neapărat să realizeze o serie de reforme. A subsuma aceste reforme ideii de „contribuție la extinderea insurecției“ înseamnă a te juca cu cuvintele și a spori în mod intenționat confuzia acolo unde e nevoie de claritate deplină.
Partea finală a rezoluției neoiskriste nu oferă un material nou pentru critica tendințelor principiale ale „economismului“, care și-a făcut din nou apariția în partidul nostru, dar ea ilustrează sub un aspect oarecum diferit cele spuse mai sus.
Iată această parte :
„Numai într-un singur caz ar trebui social-democrația, din proprie inițiativă, să-și îndrepte eforturile spre cucerirea puterii și să caute s-o mențină cît mai mult timp în mîinile ei, și anume în cazul cînd revoluția s-ar extinde și în țările înaintate din Europa apuseană, unde condițiile pentru înfăptuirea socialismului au atins deja un anumit grad (?) de maturitate. În acest caz, cadrul istoric limitat al revoluției ruse s-ar putea lărgi într-o măsură considerabilă și s-ar ivi posibilitatea de a porni pe calea transformărilor socialiste.
Stabilindu-și tactica ei în așa fel ca partidul social-democrat să-și mențină, în decursul întregii perioade revoluționare, o poziție de extremă opoziție revoluționară față de toate guvernele care s-ar succeda în cursul revoluției, social-democrația se poate pregăti cel mai bine și pentru folosirea puterii guvernamentale dacă aceasta va nimeri (??) în mîinile ei“.
Ideea fundamentală este aici identică cu aceea pe care, în repetate rînduri, a formulat-o „Vpered“ atunci cînd spunea că nu trebuie să ne temem (cum se teme Martînov) de victoria deplină a social-democrației în revoluția democratică, adică de dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii, căci o asemenea victorie ne va da putința să ridicăm Europa, iar proletariatul socialist european, scuturînd de pe umerii săi jugul burgheziei, ne va ajuta, la rîndul său, să săvîrșim revoluția socialistă. Priviți însă cît de deformată apare această idee în expunerea neoiskriștilor. Nu ne vom opri asupra unor chestiuni de amănunt, asupra afirmației absurde că e posibil ca puterea „să nimerească“ în mîinile unui partid conștient care consideră cucerirea ei drept o tactică dăunătoare ; asupra faptului că în Europa condițiile pentru făurirea socialismului n-au atins un anumit grad de maturitate, ci maturitatea în general ; asupra faptului că programul partidului nostru nu vorbește de nici un fel de transformări socialiste, ci numai de revoluția socialistă. Să luăm, bunăoară, deosebirea principală și fundamentală dintre concepția enunțată de „Vpered“ și cea formulată în rezoluție. „Vpered“ a arătat că proletariatului revoluționar din Rusia îi revine o sarcină activă : aceea de a ieși învingător în lupta pentru democrație și de a folosi această victorie pentru extinderea revoluției în Europa. Rezoluția nu înțelege această legătură dintre „victoria hotărîtoare“ (nu în sensul neoiskrist) și revoluția din Europa, și de aceea ea nu vorbește despre sarcinile proletariatului sau despre perspectivele victoriei lui, ci despre una dintre posibilități în general : „în cazul cînd revoluția s-ar extinde“... „Vpered“ a indicat în mod direct și precis - și indicațiile lui au intrat în rezoluția Congresului al III-lea al P.M.S.D.R. - cum anume poate și trebuie „să fie folosită puterea guvernamentală“ în interesul proletariatului, ținînd seama de ceea ce se poate înfăptui imediat, pe treapta actuală a dezvoltării sociale, și ceea ce trebuie înfăptuit mai întîi, ca premisă democratică a luptei pentru socialism. Rezoluția se tîrăște și aici în mod lamentabil în coadă, spunînd : „se poate pregăti pentru folosire“, dar fără să știe să spună cum poate, cum să se pregătească și în ce fel să folosească. Noi nu ne îndoim, de pildă, că neoiskriștii „pot să se pregătească pentru folosirea“ situației conducătoare pe care o au ei în partid ; dar adevărul este că pînă în prezent experiența lor în această direcție și pregătirea lor nu promit mare lucru în ce privește transformarea posibilității în realitate...
„Vpered“ a spus precis în ce anume constă, pentru social-democrație, reala „posibilitate de a menține puterea în mîinile ei“ : în dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii, în forța lor comună de masă în stare să precumpănească asupra tuturor forțelor contrarevoluției, în inevitabila lor coincidență de interese în ce privește transformările democratice. Rezoluția conferinței nu aduce nici în această privință nimic pozitiv, ea nefăcînd decît să ocolească problema. Este evident că posibilitatea de a menține puterea în Rusia e strîns legată de compoziția forțelor sociale ale țării, de condițiile în care se desfășoară actuala noastră revoluție democratică. Este evident că victoria proletariatului în Europa (iar de la extinderea revoluției în Europa și pînă la victoria proletariatului mai este o distanță destul de mare) va împinge burghezia rusă la luptă contrarevoluționară înverșunată, și rezoluția neoiskriștilor nu spune nici un cuvînt despre această forță contrarevoluționară, a cărei importanță a fost caracterizată în rezoluția Congresului al III-lea al P.M.S.D.R. Dacă în lupta pentru republică și democrație nu ne-am putea sprijini, în afară de proletariat, și pe țărănime, sarcina de „a menține puterea“ n-ar avea nici o șansă de reușită. Iar dacă ea are șanse de reușită, dacă „victoria hotărîtoare a revoluției asupra țarismului“ creează o asemenea posibilitate, atunci trebuie să atragem atenția asupra acestei posibilități, să chemăm cu toată energia la luptă pentru transformarea ei în realitate, să dăm lozinci practice nu numai pentru cazul cînd revoluția se va extinde în Europa, ci și pentru a ajunge la o asemenea extindere. La codiștii social-democrației, referirea la „cadrul istoric limitat al revoluției ruse“ nu face decît să mascheze felul lor mărginit de a înțelege sarcinile acestei revoluții democratice și rolul de avangardă al proletariatului în această revoluție !
Una dintre obiecțiile care se ridică împotriva lozincii „dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii“ constă în aceea că dictatura presupune „unitate de voință“ („Iskra“ nr. 95) ; or, între proletariat și mica burghezie nu poate să existe unitate de voință. Această obiecție este lipsită de temei, deoarece se bazează pe o interpretare abstractă, „metafizică“ a noțiunii „unitate de voință“. Poate să existe unitate de voință într-o privință și să nu existe în altă privință. Lipsa de unitate în problemele socialismului și în lupta pentru socialism nu exclude unitatea de voință în problemele democratismului și în lupta pentru republică. A uita acest lucru înseamnă a uita deosebirea logică și istorică dintre revoluția democratică și cea socialistă. A trece cu vederea acest lucru înseamnă a trece cu vederea caracterul general-popular al revoluției democratice : dacă ea are un caracter „general-popular“ înseamnă că există „unitate de voință“ în măsura în care această revoluție satisface nevoile și trebuințele întregului popor. Dincolo de limitele democratismului nici nu poate fi vorba de unitate de voință între proletariat și burghezia țărănească. Lupta de clasă între ele e inevitabilă, dar pe terenul republicii democrate tocmai ea va fi cea mai adîncă și mai largă luptă populară pentru socialism. Dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii are, ca orice lucru pe lumea asta, un trecut și un viitor. Trecutul ei îl reprezintă absolutismul, iobăgia, monarhia, privilegiile. În lupta cu acest trecut, în lupta cu contrarevoluția, este posibilă „o unitate de voință“ între proletariat și țărănime, pentru că există unitate de interese.
Viitorul ei îl constituie lupta împotriva proprietății private, lupta muncitorului salariat împotriva patronului, lupta pentru socialism. Aici nu este cu putință o unitate de voință*1. Aici nu avem în fața noastră drumul care duce de la absolutism la republică, ci pe cel care duce de la republica democratică mic-burgheză la socialism.
Desigur că în orice situație istorică concretă se împletesc elemente ale trecutului cu cele ale viitorului, se confundă un drum cu celălalt. Munca salariată și lupta ei împotriva proprietății private există și în condițiile absolutismului ; în germene, ea există chiar în condițiile iobăgiei. Dar asta nu ne împiedică cîtuși de puțin ca, pe plan logic și istoric, să distingem marile perioade ale dezvoltării. Cu toții opunem, doar, una alteia revoluția burgheză și revoluția socialistă, cu toții insistăm neapărat asupra necesității de a face o distincție cît se poate de riguroasă între ele ; dar se poate oare nega că în istorie diferite elemente ale uneia și ale celeilalte se împletesc între ele ? Și nu cunoaște epoca revoluțiilor democratice din Europa o serie de mișcări socialiste și de încercări socialiste ? Iar viitoarei revoluții socialiste din Europa nu i-au rămas încă atîtea și atîtea de făcut în sensul democratismului ?
Un social-democrat nu trebuie niciodată și nici o clipă să scape din vedere inevitabila luptă de clasă pe care o duce proletariatul pentru socialism, împotriva chiar și a celei mai democratice și mai republicane burghezii și mici burghezii. Asupra acestui lucru nu încape nici o îndoială. De aici decurge necesitatea absolută a existenței unui partid social-democrat cu caracter de clasă strict precizat, care să fie bine delimitat și de sine stătător. De aici decurge caracterul vremelnic al lozincii noastre „să lovim împreună“ cu burghezia, obligația noastră de a supraveghea cu strictețe „pe aliat ca pe un dușman“ etc. Toate acestea sînt, de asemenea, în afară de orice îndoială. Dar ar fi ridicol și reacționar să tragem de aici concluzia că pot fi uitate, ignorate sau neglijate sarcinile arzătoare ale momentului de față, chiar dacă ele sînt trecătoare și vremelnice. Lupta împotriva absolutismului este pentru socialiști o sarcină vremelnică, trecătoare, dar a o ignora sau neglija într-un fel sau altul înseamnă a comite o trădare împotriva socialismului și a aduce un serviciu reacțiunii. Dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii constituie, fără îndoială, doar o sarcină trecătoare, vremelnică a socialiștilor, dar ar fi pur și simplu reacționar ca ea să fie ignorată în perioada revoluției democratice.
Sarcinile politice concrete trebuie puse în cadrul unei situații concrete. Totul este relativ, totul curge, totul se schimbă. Printre revendicările înscrise de social-democrația germană în programul ei nu figurează și instaurarea republicii. Acolo situația este de așa natură, încît, în practică, această problemă cu greu ar putea fi despărțită de aceea a socialismului (cu toate că, și în ceea ce privește Germania, Engels în 1891, în observațiile sale pe marginea proiectului de program de la Erfurt, a atras atenția că nu trebuie subapreciată însemnătatea republicii și a luptei pentru instaurarea ei !35). În rîndurile social-democrației din Rusia nici nu s-a pus măcar problema ca revendicarea instaurării republicii să fie înlăturată din program și din activitatea de agitație, fiindcă la noi nici nu poate fi vorba de o legătură strînsă între problema republicii și aceea a socialismului. Un social-democrat german din 1898 care nu pune pe primul plan problema specială a republicii reprezintă un fenomen firesc, care nu provoacă mirare sau dezaprobare. Un social-democrat german care în 1848 ar fi pus în umbră problema republicii ar fi fost pur și simplu un trădător al revoluției. Nu există adevăr abstract. Adevărul este totdeauna concret.
Va veni o vreme cînd lupta împotriva absolutismului rusesc va lua sfîrșit, cînd epoca revoluției democratice va fi depășită pentru Rusia, și atunci va fi ridicol să se și vorbească măcar despre „unitatea de voință“ dintre proletariat și țărănime, despre dictatura democratică etc. Atunci vom pune în mod direct problema instaurării dictaturii socialiste a proletariatului și vom vorbi despre ea în mod amănunțit. Acum însă partidul clasei înaintate nu poate să nu depună eforturile cele mai energice pentru a obține o victorie hotărîtoare a revoluției democratice asupra țarismului. Or, o victorie hotărîtoare nu înseamnă altceva decît dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii.
Notă 36
1) Amintim cititorilor noștri că, în polemica ei cu „Vpered“, „Iskra“ s-a referit, printre altele, la o scrisoare a lui Engels către Turati în care conducătorului (de mai tîrziu) al reformiștilor italieni i se atrăgea atenția că nu trebuie să confunde revoluția democratică cu cea socialistă. Viitoarea revoluție în Italia, scria Engels în 1894 referindu-se la situația politică din această țară, va fi o revoluție mic-burgheză, democratică, și nu socialistă37. „Iskra“ i-a reproșat ziarului „Vpered“ că se abate de la principiul stabilit de Engels. Acest reproș nu este îndreptățit, deoarece „Vpered“ (nr. 14) în general a recunoscut întru totul justețea teoriei lui Marx cu privire la deosebirea dintre cele trei forțe principale ale revoluțiilor din secolul al XIX-lea*2. Potrivit acestei teorii, împotriva vechii orînduiri, împotriva absolutismului, feudalismului, iobăgiei, luptă 1) marea burghezie liberală, 2) mica burghezie radicală și 3) proletariatul. Prima luptă numai pentru o monarhie constituțională, a doua pentru o republică democratică, iar al treilea pentru revoluția socialistă. Socialismul care confundă lupta mic-burgheză pentru o revoluție democratică deplină cu lupta proletară pentru revoluția socialistă este amenințat de faliment politic. Acest avertisment al lui Marx este pe deplin justificat. Dar tocmai de aceea este greșită lozinca „comune revoluționare“, fiindcă comunele cunoscute în istorie au făcut tocmai această confuzie între revoluția democratică și cea socialistă. Dimpotrivă, lozinca noastră : dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii este o garanție deplină împotriva unei asemenea greșeli. Recunoscînd fără rezerve caracterul burghez al revoluției, care nu este capabilă să depășească în mod nemijlocit cadrul unei revoluții doar democratice, lozinca noastră împinge înainte această revoluție care are loc azi, caută să-i imprime forme cît mai avantajoase pentru proletariat, caută deci să folosească cît mai din plin revoluția democratică în scopul viitoarei lupte victorioase a proletariatului pentru socialism.
*1 Dezvoltarea capitalismului, care în condiții de libertate este și mai largă și mai rapidă, în mod inevitabil va pune repede capăt unității de voință, și îi va pune capăt cu atît mai repede, cu cît va fi zdrobită mai repede contrarevoluția și reacțiunea.
*2 Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 10, Editura politică, 1962, ediția a doua, pag. 1—19. — Nota red.
33 Este vorba de articolele lui Lenin „Social-democrația și guvernul revoluționar provizoriu“ și „Dictatura revoluționar-democratică a proletariatului și a țărănimii“, publicate în ziarul bolșevic „Vpered“ nr. 13 și 14 (vezi Opere complete, vol. 10, Editura politică,. 1962, ediția a doua, pag. 1—19 și 20—31). — 65. [Nota red.]
34 Lenin se referă la programul publicat în 1874 de grupul din Londra al blanquiștilor, foști membri ai Comunei din Paris (vezi articolul lui F. Engels „Literatura din emigrație. II. Programul emigranților blanquiști ai Comunei“), apărut în „Der Volkstaat“ nr. 117—118 din 1874.
Blanquiști — adepții unui curent din mișcarea socialistă franceză în fruntea căruia se afla Louis-Auguste Blanqui (1805—1881), eminent revoluționar, reprezentant de seamă al comunismului utopic francez.
Blanquiștii, după cum scria Lenin, așteptau „salvarea omenirii din robia salariată nu prin lupta de clasă a proletariatului, ci prin complotul unei mici minorități de intelectuali“ (Opere, vol. 10, E.S.P.L.P. 1956, pag. 383). Substituind activității unui partid revoluționar acțiunile unui grup secret de complotiști, ei nu țineau seama de situația concretă, necesară pentru victoria revoluției, și subapreciau importanța legăturii cu masele. — 67. [Nota red.]
35 Programul de la Erfurt al Partidului social-democrat din Germania a fost adoptat în octombrie 1891, la Congresul de la Erfurt. Acest program a reprezentat un pas înainte în comparație cu programul de la Gotha (1875). La baza lui a fost pusă teoria marxistă a pieirii inevitabile a modului de producție capitalist și a înlocuirii lui cu modul de producție socialist ; programul sublinia necesitatea pentru clasa muncitoare de a duce luptă politică, arăta rolul partidului ca conducător al acestei lupte etc. Dar și programul de la Erfurt conținea o serie de concesii serioase făcute oportunismului. F. Engels a făcut o critică amplă proiectului de program de la Erfurt (în lucrarea sa „Cu privire la critica proiectului de program social-democrat din 1891“, apărută în „Die Neue Zeit“, 1891, vol. II, fascicula 1) ; aceasta era de fapt o critică la adresa oportunismului întregii Internaționale a II-a, pentru ale cărei partide programul de la Erfurt era un fel de model. Dar conducerea social-democrației germane a ascuns maselor de partid critica făcută de Engels, iar principalele lui observații n-au fost luate în considerare la elaborarea textului definitiv al programului. Faptul că în program nu se spune nimic despre dictatura proletariatului, — principală lipsă a programului de la Erfurt, a fost considerat de V. I. Lenin ca o concesie lașă făcută oportunismului. — 73. [Nota red.]
36 Nota la capitolul al zecelea din „Două tactici ale social-democrației în revoluția democratică“ a fost scrisă de V. I. Lenin pe niște foi separate, în timp ce lucra la manuscrisul acestei broșuri. În manuscrisul notei. Lenin a făcut următoarea însemnare : „De introdus în § 10“. În prima ediție a broșurii, această notă nu a fost inclusă, după cum nu a fost inclusă nici în 1907, cu prilejul publicării broșurii în culegerea „În 12 ani“. Nota a fost publicată pentru prima oară în 1926, în „Culegeri din Lenin“, vol. V. În ediția a 4-a a Operelor lui V. I. Lenin, ea a fost inclusă în textul broșurii după capitolul al 10-lea, potrivit însemnării făcute de V. I. Lenin. În volumul de față ea e la fel ca în ediția a 4-a. — 73. [Nota red.]
37 Vezi K. Marx și F. Engels. Ausgewählte Briefe, Dietz Verlag, 1953, pag. 563—565. — 73. [Nota red.]