Anexă 89
Ne mai rămîne să descriem tactica pe care „Iskra“ a adoptat-o și a aplicat-o în mod consecvent în relațiile ei organizatorice cu „Rabocee Delo“. Această tactică a fost expusă în întregime încă în numărul 1 al „Iskrei“, în articolul „Sciziunea din rîndurile Uniunii din străinătate a social-democraților ruși“ *1. De la bun început noi ne-am situat pe punctul de vedere că adevărata „Uniune din străinătate a social-democraților ruși“, care, la primul congres al partidului nostru, a fost recunoscută ca reprezentant al partidului în străinătate, s-a scindat în două organizații; că problema reprezentării partidului rămîne deschisă, fiind soluționată doar în mod provizoriu și condiționat prin faptul că la congresul internațional de la Paris au fost aleși din partea Rusiei doi membri în Biroul internațional socialist permanent, și anume cîte unul din partea fiecărei fracțiuni a „Uniunii“ 90 scindate. Noi am declarat că, în fond, „Rabocee Delo“ nu are dreptate; din punct de vedere principial ne-am pronunțat categoric în favoarea grupului „Eliberarea muncii“, dar în același timp am refuzat să intrăm în amănuntele sciziunii și am relevat meritele „Uniunii“ în domeniul activității pur practice *2.
Așadar, într-o anumită măsură, poziția noastră era o poziție de expectativă: făceam o concesie părerii dominante în rîndurile majorității social-democraților ruși potrivit căreia și adversarii cei mai hotărîți ai „economismului“ pot să lucreze mînă în mînă cu „Uniunea“, deoarece „Uniunea“ a declarat în repetate rînduri că în ceea ce privește principiile este de acord cu grupul „Eliberarea muncii“, că n-ar avea pretenții la o fizionomie proprie în problemele fundamentale ale teoriei și tacticii. Justețea poziției adoptate de noi a fost confirmată în mod indirect de faptul că, aproape concomitent cu apariția primului număr al „Iskrei“ (decembrie 1900), trei membri ai „Uniunii“ s-au despărțit de ea, formînd așa-numitul „grup de inițiatori“, și s-au adresat: 1. secției din străinătate a organizației „Iskrei“, 2. organizației revoluționare „Soțial-demokrat“ 91 și 3. „Uniunii“, oferindu-se ca mediatori pentru tratative în vederea unei împăcări. Primele două organizații s-au declarat imediat de acord; a treia a respins propunerea. E drept că, atunci cînd la congresul „de unificare“ care a avut loc anul trecut un orator a expus aceste fapte, unul dintre membrii administrației „Uniunii“ a declarat că refuzul a fost provocat în mod exclusiv de faptul că „Uniunea“ nu era mulțumită de componența grupului de inițiatori. Socotind că e de datoria mea să menționez această explicație, nu pot totuși să nu relev că, în ceea ce mă privește, o consider nesatisfăcătoare: întrucît „Uniunea“ știa că celelalte două organizații erau dispuse să înceapă tratative, ea ar fi putut să li se adreseze și prin alți mediatori sau în mod direct.
În primăvara anului 1901, atît „Zarea“ (în nr. 1 din aprilie) cît și „Iskra“ (în nr. 4 din mai) *3 au pornit o polemică deschisă împotriva revistei „Rabocee Delo“. „Iskra“ a atacat în special „Cotitura istorică“ a revistei „Rabocee Delo“, care în numărul său din aprilie, adică după evenimentele din primăvară, a adoptat o atitudine șovăitoare față de pasiunea pentru teroare și pentru îndemnurile „sîngeroase“. În pofida acestei polemici, „Uniunea“ a consimțit la reluarea tratativelor în vederea unei împăcări, și anume prin intermediul unui nou grup de „împăciuitori“ 92. În iunie a avut loc o conferință preliminară a reprezentanților celor trei organizații menționate mai sus, care a elaborat un proiect de acord pe baza unei „înțelegeri principiale“ foarte amănunțite, pe care „Uniunea“ a publicat-o în broșura „Două congrese“, iar Liga în broșura „Documente ale congresului «de unificare»“.
Conținutul acestei înțelegeri principiale (sau al rezoluțiilor conferinței din iunie, cum i se spune cel mai adesea) arată cît se poate de limpede că am cerut, ca o condiție indispensabilă a unificării, cea mai categorică condamnare a oricăror manifestări ale oportunismului în general și ale oportunismului rus în special. „Respingem — se spune în punctul 1 — toate încercările de a introduce oportunismul în lupta de clasă a proletariatului, încercări care și-au găsit expresia în așa-zisul «economism», în bernsteinism, în millerandism etc.“ „În sfera de activitate a social-democrației intră... lupta ideologică împotriva tuturor adversarilor marxismului revoluționar“ (4, c); „În nici un domeniu al activității organizatorice-agitatorice, social-democrația nu trebuie să piardă nici o clipă din vedere sarcina imediată a proletariatului rus: răsturnarea absolutismului“ (5, a); ...„agitație nu numai pe terenul luptei de zi cu zi a muncii salariate împotriva capitalului“ (5, b); ...„fără a admite... un stadiu de luptă pur economică și de luptă pentru revendicări politice parțiale“ (5, c); ...„considerăm importantă pentru mișcare critica tendințelor care ridică la rangul de principiu... primitivismul... și îngustimea formelor inferioare ale mișcării“ (5, d). Citind cu oarecare atenție aceste rezoluții, pînă și un om cu totul străin de mișcare va vedea, chiar din felul cum sînt formulate, că ele erau îndreptate împotriva celor care erau oportuniști și „economiști“, care uitau, fie și numai pentru un moment, de sarcina răsturnării absolutismului, care admiteau teoria stadiilor, care ridicau îngustimea la rangul de principiu etc. Și cine cunoaște în cît de mică măsură polemica purtată de grupul „Eliberarea muncii“, de publicațiile „Zarea“ și „Iskra“ împotriva revistei „Rabocee Delo“ nu se va îndoi nici un moment că aceste rezoluții resping punct cu punct tocmai erorile în care a căzut „Rabocee Delo“. De aceea, cînd la congresul „de unificare“ un membru al „Uniunii“ a declarat că articolele din nr. 10 al lui „Rabocee Delo“ n-au fost provocate de noua „cotitură istorică“ a „Uniunii“, ci de caracterul extrem de „abstract“ *4 al rezoluțiilor, unul dintre oratori a luat, pe bună dreptate, în derîdere această afirmație. Rezoluțiile nu numai că nu sînt abstracte, a răspuns el, ci, dimpotrivă, sînt cum nu se poate mai concrete: e destul să arunci o privire asupra lor ca să vezi intenția „de a prinde pe cineva“.
Această expresie a servit drept prilej pentru iscarea unui incident caracteristic la congres. Pe de o parte, B. Kricevski s-a legat de cuvîntul „a prinde“, spunînd că este un lapsus care trădează o rea intenție din partea noastră („de a întinde o cursă“), şi a exclamat pe un ton patetic: „Dar cine, cine anume urma să fie prins?“ — „Da, într-adevăr, cine?“ — a întrebat ironic Plehanov. — „Am să-i dau o mînă de ajutor tovarășului Plehanov, care nu bănuiește cine — a răspuns B. Kricevski —, să-i explic că cea care urma să fie prinsă era redacția revistei «Rabocee Delo» (ilaritate generală). Dar noi nu ne-am lăsat prinși!“ (voci din stînga: cu atît mai rău pentru voi!). — Pe de altă parte, un membru al grupului „Borba“ (grupul împăciuitorilor), pronunțîndu-se împotriva amendamentelor la rezoluții propuse de „Uniune“ și dorind să ia apărarea oratorului nostru, a declarat că, probabil, acestuia i-a scăpat în focul polemicii expresia „a prinde“.
În ceea ce mă privește, sînt de părere că o asemenea „apărare“ reprezintă un prost serviciu adus oratorului care a folosit expresia amintită. Cred că fraza: se vede aici intenția „de a prinde pe cineva“ „a fost spusă în glumă, dar a fost gîndită serios“; noi am acuzat întotdeauna revista „Rabocee Delo“ de instabilitate și oscilări, și de aceea trebuia, firește, să căutăm s-o prindem pentru a face ca pe viitor aceste oscilări să nu mai fie cu putință. De rea intenție nici vorbă nu putea fi, deoarece se avea în vedere instabilitatea în principii. Și am știut „să prindem“ „Uniunea“ într-un mod atît de tovărășesc *5, încît rezoluțiile din iunie au fost semnate de B. Kricevski însuși și de încă un membru al administrației „Uniunii“.
Din articolele apărute în nr. 10 al revistei „Rabocee Delo“ (tovarășii noștri au văzut acest număr abia cînd au venit la congres, cu cîteva zile înainte de începerea ședințelor) reiese limpede că din vară pînă în toamnă în „Uniune“ s-a produs o nouă cotitură: din nou „economiștii“ erau cei care dădeau tonul, iar redacția, care-și pleacă docil urechea la orice „adiere“ nouă, a început iar să apere pe „bernsteinienii cei mai inveterați“ și „libertatea criticii“, să apere „spontaneitatea“ și să predice prin gura lui Martînov „teoria îngustării“ sferei influenței noastre politice (urmărind, chipurile, să facă mai complexă influența însăși). S-a confirmat o dată mai mult cît de justă este observația lui Parvus că e greu să-l prinzi pe oportunist cu vreo formulă oarecare: el va subscrie cu ușurință orice formulă și cu aceeași ușurință o va renega, deoarece oportunismul constă tocmai în lipsa oricăror principii cît de cît precise și consecvente. Astăzi oportuniștii resping orice încercare de a introduce oportunismul, resping orice îngustime și promit solemn „că nu vor uita nici un moment de răsturnarea absolutismului“, că vor face „agitație nu numai pe terenul luptei de zi cu zi a muncii salariate împotriva capitalului“ etc. etc. Dar mîine își schimbă limbajul și revin la cele vechi, apărînd spontaneitatea, mersul progresiv al luptei mărunte de zi cu zi, punerea pe primul plan a unor revendicări care să promită rezultate palpabile etc. Continuînd să susțină acum că în articolele din nr. 10, „«Uniunea» nu a văzut și nu vede nici un fel de abatere eretică de la principiile generale ale proiectului consfătuirii“ („Două congrese“, pag. 26), prin aceasta „Uniunea“ nu face decît să dovedească că este complet incapabilă sau că nu vrea să înțeleagă esența divergențelor.
În urma apariției articolelor din nr. 10 al revistei „Rabocee Delo“, nu ne-a mai rămas decît să facem următoarea încercare: să angajăm o discuție generală pentru a vedea dacă întreaga „Uniune“ este de acord cu aceste articole și cu redacția sa. „Uniunea“ este forte nemulțumită de noi din această cauză și ne acuză că am încercat să semănăm discordie în rîndurile „Uniunii“, că ne-am amestecat în chestiuni care nu ne privesc etc. Aceste acuzații sînt vădit neîntemeiate, deoarece atunci cînd ai de-a face cu o redacție eligibilă și care o „cotește“ la cea mai ușoară adiere a vîntului, ceea ce hotărăște totul este tocmai direcția vîntului, și noi am definit această direcție în ședințe secrete, la care, în afară de membrii organizațiilor întruniți pentru a se uni, nu a asistat nimeni. Amendamentele prezentate în numele „Uniunii“ la rezoluțiile din iunie au stins în noi ultima licărire de speranță într-o înțelegere. Aceste amendamente constituiau o mărturie documentară a unei noi cotituri spre „economism“ și a solidarizării majorității „Uniunii“ cu nr. 10 al revistei „Rabocee Delo“. Din sfera formelor de manifestare a oportunismului era eliminat „așa-numitul economism“ (sub pretextul „sensului neprecis“ al acestor trei cuvinte, deși din această motivare nu rezultă decît necesitatea de a se defini mai exact esența acestei erori atît de răspîndite); era eliminat și „millerandismul“ (deși B. Kricevski îi luase apărarea în „Rabocee Delo“ nr. 2—3, pag. 83—84, și într-un mod și mai fățiș în „Vorwärts“ *6). Cu toate că rezoluțiile din iunie arătau limpede care este sarcina social-democrației — „a conduce toate manifestările luptei proletariatului împotriva tuturor formelor de oprimare politică, economică și socială“, cerîndu-se deci implicit o sistematizare și o coordonare a tuturor acestor manifestări de luptă —, „Uniunea“ mai adăuga aceste cuvinte cu totul superflue: „lupta economică este un stimulent puternic al mișcării de masă“ (aceste cuvinte ca atare sînt indiscutabile, dar, atunci cînd există un „economism“ îngust, nu se putea ca ele să nu dea loc la interpretări false). Mai mult, în rezoluțiile din iunie se introducea chiar o vădită îngustare a „politicii“ atît prin înlăturarea cuvintelor: „nici un moment“ (nu se va uita țelul de a răsturna absolutismul), cît și prin adăugarea cuvintelor: „lupta economică este mijlocul cel mai larg utilizabil pentru antrenarea maselor la lupta politică activă“. Se înțelege că, după ce s-au propus aceste amendamente, toți vorbitorii din partea noastră, unul după altul, au renunțat la cuvînt, considerînd că este absolut inutil să continue discuțiile cu oameni care coteau din nou spre „economism“ și care căutau să-și asigure libertatea de a oscila.
„Tocmai ceea ce «Uniunea» considera ca o condiție sine qua non *7 a trăiniciei viitorului acord, anume ca «Rabocee Delo» să-și păstreze fizionomia independentă și autonomia, «Iskra» a considerat-o drept o piedică în calea înțelegerii“ („Două congrese“, pag. 25). Absolut inexact. La autonomia revistei „Rabocee Delo“ nu am atentat niciodată *8. Ideea ca „Rabocee Delo“ să păstreze o fizionomie proprie, într-adevăr, am respins-o în mod categoric, dacă prin aceasta se înțelege „o fizionomie proprie“ în problemele principiale ale teoriei și tacticii: rezoluțiile din iunie resping categoric tocmai o asemenea fizionomie proprie, deoarece, repetăm, în practică această „fizionomie proprie“ a însemnat întotdeauna oscilări de tot felul și alimentarea prin aceste oscilări a disensiunilor ideologice care domnesc la noi și care din punct de vedere partinic nu pot fi tolerate, în articolele din nr. 10 și în „amendamente“, „Rabocee Delo“ și-a arătat limpede dorința de a păstra tocmai o asemenea fizionomie proprie; această dorință a provocat în mod firesc și inevitabil o ruptură și o declarație de război. Dar am fost cu toții de acord să admitem „o fizionomie proprie“ a revistei „Rabocee Delo“, în sensul de a-i fi rezervate anumite funcții publicistice. O justă repartizare a acestor funcții se impunea de la sine: 1. o revistă științifică; 2. un ziar politic și 3. culegeri și broșuri de popularizare. Numai consimțind la această repartizare „Rabocee Delo“ ar fi dovedit dorința sa sinceră de a termina definitiv cu erorile împotriva cărora erau îndreptate rezoluțiile din iunie; numai o asemenea repartizare ar fi înlăturat orice posibilitate de fricțiune și ar fi asigurat cu adevărat trăinicia înțelegerii, servind în același timp ca bază pentru un nou avînt și pentru noi succese ale mișcării noastre.
Astăzi nici un social-democrat rus nu se mai poate îndoi că ruptura definitivă dintre curentul revoluționar și cel oportunist nu a fost provocată de cauze „organizatorice“, ci tocmai de dorința oportuniștilor de a consolida fizionomia proprie a oportunismului și de a continua să semene confuzie în minți cu ajutorul raționamentelor unui Kricevski sau ale unui Martînov.
*1. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 4, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 375—376. — Nota red.
*2. Această apreciere a sciziunii se baza nu numai pe cunoașterea literaturii, ci și pe datele pe care le-au adunat în străinătate unii membri ai organizației noastre, care au fost acolo.
*3. Vezi V. I. Lenin, Opere complete, vol. 5, Editura politică, 1961, ediția a doua, pag. 1—13. — Nota red.
*4. Această afirmație este repetată în „Două congrese“, pag. 25.
*5. Și anume: am spus în introducerea la rezoluțiile din iunie că social-democrația rusă în întregul ei s-a situat pe terenul principiilor grupului „Eliberarea muncii“ și că meritul „Uniunii“ a constat în special în activitatea ei pe tărîm publicistic și organizatoric. Cu alte cuvinte, ne-am declarat gata să uităm tot trecutul și să recunoaștem ceea ce a fost util (cauzei) în munca tovarășilor noștri din „Uniune“, cu condiția ca oscilările pe care căutăm „să le prindem“ să înceteze cu desăvîrșire. Orice om imparțial care citește rezoluțiile din iunie nu poate să le înțeleagă decît în modul acesta. Dar dacă acum, după ce a provocat o ruptură prin noua sa cotitură spre economism (în articolele din numărul 10 și în amendamente), „Uniunea“ ne acuză în mod solemn de neadevăr („Două congrese“, pag. 30) pentru aceste cuvinte în legătură cu meritele ei, se înțelege că o asemenea acuzație nu poate decît să provoace zîmbete.
*6. În „Vorwärts“ s-a angajat, în legătură cu aceasta, o polemică între redacția actuală a acestui ziar, Kautsky şi „Zarea“. Vom avea grijă să informăm pe cititorii ruși despre această polemică 93.
*7. — absolut necesară. — Nota trad.
*8. Bineînțeles, dacă nu sînt considerate ca o îngrădire a autonomiei consfătuirile redacționale în legătură cu înființarea unui consiliu superior comun al organizațiilor reunite, consfătuiri în privința cărora în iunie și „Rabocee Delo“ s-a declarat de acord.
89. Cu prilejul retipăririi lucrării „Ce-i de făcut?“ în culegerea „În 12 ani“ din 1907, V. I. Lenin nu a inclus această anexă.
90. Biroul internațional socialist (B.S.I.) — organ executiv și informativ permanent al Internaționalei a II-a. Hotărîrea cu privire la înființarea Biroului internațional socialist din reprezentanții partidelor socialiste din toate țările a fost adoptată la Congresul de la Paris al Internaționalei a II-a (septembrie 1900). Ca reprezentanți ai social-democraților ruși în B.S.I. au fost aleși G. V. Plehanov și B. N. Kricevski. Din 1905 V. I. Lenin a făcut parte din B.S.I. în calitate de reprezentant al P.M.S.D.R. B.S.I. și-a încetat activitatea în 1914.
91. „Organizația revoluționară «Soţial-demokrat»“ a fost creată de membru grupului „Eliberarea muncii“ și de tovarășii lor de idei în mai 1900, după sciziunea care a avut loc în rîndurile „Uniunii social-democraților ruși din străinătate“ la cel de-al II-lea Congres al ei. Într-o foaie-manifest, organizația „Soțial-demokrat“ a declarat că își pune ca scop „să ajute mișcarea socialistă din rîndurile proletariatului rus“ și să lupte împotriva tuturor încercărilor oportuniste de denaturare a marxismului. Organizația a scos o traducere rusă a „Manifestului Partidului Comunist“, cîteva broșuri scrise de G. V. Plehanov, Kautsky etc. La propunerea lui V. I. Lenin, această organizație s-a unit, în octombrie 1901, cu secția din străinătate a organizației „Iskra“, formînd Liga din străinătate a social-democrației revoluționare ruse.
92. V. I. Lenin se referă la grupul social-democrat din străinătate „Borba“, din care făceau parte D. B. Reazanov, I. M. Steklov (Nevzorov) și E. L. Gurevici (V. Danevici, E. Smirnov), format la Paris în vara anului 1900 și care în mai 1901 a luat numele de „Grupul «Borba»“. Încercînd să împace tendința revoluționară cu cea oportunistă din rîndurile social-democrației ruse, grupul „Borba“ a luat inițiativa de a convoca la Geneva o conferință a reprezentanților organizațiilor social-democrate din străinătate: redacția ziarului „Iskra“ și a revistei „Zarea“, organizația „Soțial-demokrat“, Comitetul din străinătate al Bundului și „Uniunea social-democraților ruși“ (iunie 1901) și a participat la lucrările congresului „de unificare“ (octombrie 1901). În noiembrie 1901 a lansat „Comunicatul cu privire la publicațiile grupului social-democrat «Borba»“, comunicat care avea caracter de program. În publicațiile sale („Materiale pentru elaborarea programului de partid“, partea I—III, „Foaia volantă a grupului «Borba»“ etc.), grupul denatura teoria revoluționară a marxismului, interpretînd-o în spirit scolastic-doctrinar, și avea o atitudine ostilă față de principiile leniniste de organizare a construcției de partid. Ținînd seama de abaterile de la concepțiile și tactica social-democrată, de acțiunile de dezorganizare și de lipsa de legătură cu organizațiile social-democrate din Rusia, grupul nu a fost admis la Congresul al II-lea al P.M.S.D.R. Potrivit hotărîrii Congresului al II-lea, grupul „Borba“ a fost dizolvat (vezi „Rezoluțiile și hotărîrile congreselor, conferințelor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și ale plenarelor C.C.“, partea I, Editura pentru literatură politică, 1954, pag. 57).
93. Polemica dintre redacția organului central al Partidului social-democrat din Germania, „Vorwärts“ („Înainte“), K. Kautsky și „Zarea“ a izbucnit în legătură cu articolul lui Martov (Ignotus) „Congresul de la Lübeck al social-democrației germane“ („Zarea“ nr. 2—3 din decembrie 1901), în care se releva caracterul tendențios al corespondențelor lui B. N. Kricevski de la Paris, apărute în „Vorwärts“. În aceste corespondențe, Kricevski dădea informații denaturate despre starea de lucruri din mișcarea socialistă franceză, îi ataca pe partizanii lui Guesde și ducea o propagandă sistematică în favoarea lui Millerand și a jauresiștilor, care-l sprijineau. Redacția ziarului „Vorwärts“ îl apăra pe Kricevski, învinuindu-l pe Martov de rea-credință. La polemica încinsă în ziarul „Vorwärts“ în legătură cu aceasta a participat și K. Kautsky, care arăta redacției ziarului că ea denaturează sensul articolului lui Martov. În ziarul „Vorwärts“ au publicat articole și Martov și Kricevski (căruia redacția ziarului „Vorwärts“ i-a oferit posibilitatea de a scrie cuvîntul de încheiere). Dar polemica a depășit cadrul ziarului „Vorwärts“: în apărarea revistei „Zarea“ s-au ridicat C. Zetkin, cu un referat ținut la o întrunire muncitorească din Berlin, organul Partidului muncitoresc francez, „Le Socialiste“ (nr. 55 din 20—27 ianuarie 1902), și Parvus, în articolul „Millerand și «Vorwärts». Pentru caracterizarea psihologiei oportunismului“, articol retipărit de „Zarea“ nr. 4 din august 1902.
În „Iskra“ nr. 18 din 10 martie 1902 a fost publicată, la rubrica „Din viața partidului“, nota „Polemica revistei «Zarea» cu redacția ziarului «Vorwärts»“, în care era expus punctul de vedere al redacției ziarului „Iskra“ și al revistei „Zarea“ cu privire la această polemică.