A perora împotriva catolicismului, cum fac liberii gînditori, sau a-l ignora pe Dumnezeu cum fac pozitiviştii, nu elucidează nici persistenţa credinţei în Dumnezeu, în ciuda progresului şi a vulgarizării cunoştinţelor ştiinţifice, nici durata creştinismului, cu toate zeflemisirile lui Voltairei), persecuţiile revoluţionarilor şi critica exegeţilor. Este comod să perorezi şi să ignori şi este incomod de a explica, fiindcă pentru acest lucru este necesar să ne interesăm cum şi din ce cauză credinţa în Dumnezeu şi Ideile spiritualiste s-au strecurat în capul uman, au prins rădăcini şi s-au dezvoltat; răspunsul la aceste întrebări nu poate fi găsit decît prin revenirea la ideologia sălbaticilor, unde s-au înfiripat idolii spiritualişti care îngreunează creierul oamenilor civilizaţi.
Ideea despre suflet şi supravieţuirea acestuia sînt o invenţie a sălbaticilor, care şi-au acordat un spirit imaterial şi imortal pentru a explica fenomenul visului. Sălbaticul, care nu se îndoieşte că visele sale sînt adevărate, îşi imaginează că dacă în timpul somnului vînează, se bate sau se răzbună şi dacă la trezirea din somn se regăseşte în locul în care s-a culcat, acest lucru se datorează faptului că este un alt „el însuşi“, o dublură după cum spune, impalpabilă, invizibilă şi uşoară ca aerul, care a părăsit corpul adormit pentru a pleca departe să vîneze sau să lupte; dat fiind că se întîmplă ca să-şi vadă în vis strămoşii şi prietenii decedaţ, el ajunge la concluzia că a fost vizitat de spiritul lor, care supravieţuieşte distrugerii cadavrelor lor.
Sălbaticul, «acest copil al speciei umane», după cum l-a denumit Vicoi), are, aidoma copilului, noţiuni puerile despre natură; el crede că poate porunci elementelor după cum porunceşte membrelor sale, că poate, cu ajutorul cuvintelor şi a practicilor magice, să ordone ploii să cadă, vîntului să sufle etc.; dacă, de exemplu, se teme că noaptea îl va prinde drum, el leagă într-un anumit fel anumite ierburi pentru a opri soarele, după cum a făcut Iosua din Biblie cu o rugăciune. Dat fiind că spiritele morţilor posedă la un grad superior această putere asupra elementelor în comparaţie cu cei în viaţă, el le invocă pentru ca acestea să producă fenomenul atunci cînd nu-l poate determina. Un războinic curajos şi un vrăjitor abil posedă mai multă putere de acţiune asupra naturii decît muritorii de rînd, prin urmare, după moarte, trebuie să aibă o influenţă mai mare asupra ei faţă de sufletele oamenilor de rînd; sălbaticul îi alege din mulţimea de spirite pentru a-i onora cu ofrande şi sacrificii şi pentru a-i implora să facă să plouă cînd ariditatea periclitează recoltele, să-i acorde victoria cînd intră în luptă, să-l vindece cînd este bolnav. Pornind de la o explicaţie eronată a visului, oamenii primitivi au elaborat elementele ce au servit mai tîrziu la crearea unui Dumnezeu unic care, în definitiv, nu este decît un spirit mai puternic decît alte spirite.
Ideea despre Dumnezeu nu este nici o idee înnăscută, nici o idee a priori, ci este o idee a posteriori, aşa cum sînt toate ideile, fiindcă omul nu poate gîndi decît după ce a venit în contact cu fenomenele lumii reale, pe care le explică cum poate.