Fenomenele economice şi evenimentele politice pe care le-au generat şi-au pus scop să ruineze idealul eroic şi să desfiinţeze uniunea primitivă a virtuţilor morale şi a bunurilor materiale pe care limbajul o înregistrează într-un mod atît de naiv.
Împărţirea pămînturilor arabile, posedate în comun de toţi membrii clanului, a început să introducă între ei inegalitatea. Datorită acţiunii unei multitudini de cauze, pămînturile s-au concentrat în mîinile cîtorva familii din clan şi au ajuns chiar în posesia unor străini, în aşa fel încît un număr crescînd de patricieni au fost deposedaţi de bunurile lor; ei se refugiau în oraşe, unde trăiau ca paraziţi, ca viespi, după cum spune Socratei): ei nu puteau fi altfel. Acest fenomen provenea din faptul că în societăţile antice şi, de fapt, în orice societate fondată pe sclavaj, munca manuală şi chiar cea intelectuală, fiind prestată numai de sclavi şi străini, era puţin retribuită şi era considerată ca degradantă, cu excepţia agriculturii şi paza turmelor.
Situaţia politică creată de fenomenele economice este expusă de Platoni) în cartea a VIII-a a Republicii cu o forţă şi o claritate a viziunii care nu poate fi prea mult admirată: o violentă luptă de clase tulbura oraşele Greciei. După cum afirmă Socrate, statul oligarhic, adică bazat pe evaluarea bogăţiei materiale, «prin natura sa nu este unul, el include în mod necesar două State, unul compus din oamenii bogaţi, iar celălalt din oamenii săraci, care trăiesc pe acelaşi pămînt şi complotează unii împotriva altora». Socrate include printre pauperi numai patricienii ruinaţi, dar nu artizanii şi încă mai puţin sclavii.
«Cel mai mare viciu al Statului oligarhic este libertatea acordată fiecăruia de a-şi vinde bunul sau cel de a cumpără bunul celuilalt şi libertatea celui care şi-a vîndut bunul să rămînă în Stat fără să muncească ca artizan, comerciant, cavaler, hoplit şi să nu aibă nici un alt titlu în afară de cel de nevoiaş(1). Este imposibil de a stăvili această dezordine, fiindcă, în cazul în care aceasta ar fi prevenită, unii nu ar avea averi excesive, în timp ce alţii ar fi reduşi la ultimul grad de mizerie...Dat fiind că membrii clasei guvernante nu datorează autoritatea lor decît marilor bunuri pe care le posedă, ei se abţin să reprime cu severitatea legilor libertinajul tinerilor dezmăţaţi şi nu intervin pentru a-i împiedica să se ruineze prin cheltuieli excesive, pentru că ei plănuiesc să cumpere bunurile lor şi să şi le însuşească prin camătă, pentru ca ei să-şi mărească bogăţiile şi puterea».
Concentrarea de bunuri a creat în Stat o clasă «de oameni înzestraţi cu ace de albină, ca viespile, unii încovoiaţi de datorii, iar alţii marcaţi de infamie, unii care au pierdut bunurile şi onorurile, fiind într-o situaţie de ostilitate şi constantă conspiraţie împotriva celor care s-au îmbogăţit din rezidurile averii lor şi împotriva celorlalţi cetăţeni, iubind numai revoluţiile... În acest timp, cămătarii avizi, cu capul plecat şi fără să creeze impresia că au luat notă de cei pe care i-au ruinat, pe măsură ce alţii se prezintă, le cauzează mari răni prin intermediul banilor pe care îi împrumută cu o mare dobîndă; cu cît aceştia îşi multiplică veniturile, cu atît ei fac să crească în Stat gloata de viespi şi cerşetori».
Atunci cînd prin numărul şi turbulenţa lor, viespile deveneau o ameninţare pentru siguranţa clasei guvernante, ele erau expediate pentru a întemeia colonii, iar cînd această resursă ajungea să lipsească, bogătaşii şi Statul încercau să-i calmeze prin hrană şi bani. Periclei) nu s-a putut menţine la putere decît prin a exporta şi a hrăni viespile: el a expediat 1.000 de cetăţeni din Atena să colonizeze Chersones-ul, 500 Naxos-ul, 250 Andros-ul, 1.000 Tracia, şi acelaşi număr la Thurium, în Sicilia; el a distribuit prin tragere la sorţi pămînturile de pe insula Egina, iar locuitorii acesteia au fost masacraţi sau expulzaţi. El a plătit viespile de care nu a putut scăpa Atena; le dădea bani chiar şi pentru a merge la spectacol; el a fost cel care a introdus obiceiul de a plăti 6.000 de cetăţeni, adică jumătate din populaţia care se bucura de drepturi politice, pentru a îndeplini funcţia de judecători (dikastes)(2): la început, salariul judecătorilor a fost de un obol pe zi şi a fost mărit de către demagogul Cleoni) de trei ori pe atît (circa 0.47 fr.); suma anuală ajungea la 5.560 talanţi sau circa 930.000 franci, care era o sumă considerabilă chiar şi pentru un oraş ca Atena; de asemenea, atunci cînd Peisandrosi) a abolit guvernul democrat, el a declarat că judecătorii nu vor mai fi plătiţi, numai soldaţii vor primi un salariu, iar administrarea afacerilor publice va fi încredinţată unui număr de 5.000 de cetăţeni, capabili să servească Statul prin averea şi persoana lor. Pentru a-i menţine de partea lui şi pentru a da satisfacţie artizanilor, care se aliau cu viespile, Pericle a fost nevoit să întreprindă mari lucrări publice.
Fenomenele economice, care prin deposedarea unei părţi a clasei patriciene au creat o pătură socială de declasaţi, ruinaţi şi revoluţionari, s-au dezvoltat mai rapid în oraşele care datorită amplasării lor maritime deveneau centre de activitate comercială şi industrială. Clasa de plebei îmbogăţiţi prin comerţ, industrie şi dobîndă creştea pe măsură ce urca numărul de patricieni ruinaţi şi parazitari. Pentru a extorca de la guvern drepturi politice, aceşti plebei parveniţi s-au aliat cu nobilii sărăciţi, dar atunci cînd obţineau aceste drepturi, ei se aliau cu guvernele pentru a-i combate pe patricienii sărăciţi şi plebei săraci sau cu o mică avere; la rîndul lor, atunci cînd aceştia deveneau stăpînii oraşului, ei anulau datoriile, alungau bogătaşii şi îşi împărţeau între ei bunurile acestora. Bogătaşii deportaţi implorau ajutorul extern cu scopul de reveni în oraşele lor şi la rîndul lor îi masacrau pe învingătorii lor. Aceste lupte de clasă au cauzat vărsări de sînge în toate oraşele Greciei şi le-au pregătit pentru dominaţia macedoneană şi romană.
Fenomenele economice şi luptele de clasă pe care le-au generat au bulversat condiţiile de viaţă în mijlocul cărora s-a format idealul eroic.
Modalitatea de a face război a fost profund transformată de fenomenele economice. Pirateria şi jefuirea, aceste ocupaţii îndrăgite de eroii barbari, au devenit dificile de cînd fortificaţiile perfecţionate ale oraşelor le puneau la adăpost de lovituri. Cu toate că era şeful unui oraş comercial şi el însuşi era negustor, Soloni) a fost obligat să fondeze la Atena un colegiu de piraţi pentru a se complace cu obiceiurile inveterate, dar înfiinţarea numeroaselor colonii de-a lungul ţărmurilor mediteraneene şi dezvoltarea comercială care a urmat în consecinţă au forţat oraşele maritime să stabilească poliţia maritimă şi să izgonească piraţii, a căror prestigiu era în scădere pe măsură ce beneficiile lor se diminuau.
Schimbări de o importanţă capitală erau efectuate în organizarea armatelor maritime şi terestre. Atunci cînd plecau în expediţie maritimă, eroii homerici, la fel ca şi cei Scandinavi, care mai tîrziu trebuiau să facă ravagii pe malurile europene ale Atlanticului, nu luau cu ei decît vîslaşi şi mateloţi: ambarcaţiunile lor cu fund plat, pe care le construiau singuri, şi care, după cele spuse de Homeri), nu puteau avea mai mult de 50 pînă la 120 de pasageri, erau folosite numai de războinici care vîsleau şi luptau; bătăliile nu aveau loc decît pe uscat, iar Iliada nu menţionează lupte pe mare. Perfecţionările pe care Corintieniii) le-au adus construcţiilor maritime, precum şi mărirea forţelor navale, au creat necesitatea de a utiliza vîslaşi şi mateloţi mercenari care nu luau parte la luptele pe care le purtau hopliţii şi alţi războinici mai slab înarmaţi pe mare şi pe uscat. După ce a fost acceptat în cadrul flotei, mercenariatul s-a impus şi armatelor terestre; la început, aceste armate erau compuse numai din cetăţeni care intrau în campanie fiind echipaţi cu caii şi hrana pe care o aduceau ei singuri pentru trei sau cinci zile; cînd se terminau proviziile, ei se hrăneau pe contul inamicului lor şi reveneau la vatră cînd scurta expediţie era terminată. Dar, din momentul în care războiul era purtat la distanţă, Statul era obligat să furnizeze hrana războinicului. La începutul războiului peloponesiaci), Pericle a acordat pentru prima oară la Atena o soldă războinicilor, care astfel au devenit soldaţi, adică salariaţi, mercenari; solda unui hoplit era de 2 drahme, adică în jur de 2 franci pe zi. Diodor din Siciliai) spune că Romanii au introdus solda în armatele lor cu ocazia asediul de la Veii). Din momentul în care se plătea pentru luptă, războiul a devenit o profesiune lucrativă, ca în timpurile homerice; s-au format corpuri de soldaţi în care se înrolau cetăţeni săraci şi patricieni declasaţi şi ruinaţi, aşa cum existau deja trupe de vîslaşi şi mateloţi mercenari care îşi vindeau serviciile celui care plătea cel mai mult(3).
Socrate afirmă că un Stat oligarhic, adică guvernat de bogătaşi, «este incapabil să facă război fiindcă trebuie să înarmeze mulţimea şi, în consecinţă, trebuie să-i fie frică de ea mai mult decît de inamic sau să nu facă uz de mulţime şi să se prezinte la luptă cu o armată cu adevărat oligarhică», adică o armată redusă a cetăţenilor bogaţi. Dar noile necesităţi ale războiului au forţat bogătaşii să-şi lase la o parte temerile, să încalce vechile obiceiuri şi i-au obligat să înarmeze săracii şi chiar sclavii. Atenienii au înrolat sclavii în flotă făcîndu-le promisiuni de libertate şi i-au eliberat pe cei care s-au luptat curajos la Arginuse (406 înainte de Isus Hristos). Înşişi Spartanii au fost nevoiţi să-i înarmeze şi să-i elibereze pe iloţi; atunci cînd cei din Siracuza au fost asediaţi de Atenieni, ei au trimis un corp de 600 de hopliţi, format din iloţi şi neodamodes (noi eliberaţi). În timp ce guvernul Republicii din Sparta îi acuza de infamie pe Spartanii care au predat armele la Sphacteria, cu toate că mulţi dintre ei au ocupat înalte poziţii politice, acelaşi guvern a acordat libertatea iloţilor care le-au transmis bunuri în timp ce erau asediaţi de trupele ateniene.
În scurt timp, solda care a transformat războinicul în mercenar, în soldat(4), devine un instrument de disoluţie socială: Grecii au jurat la Plateea «că vor transmite prin moştenire nepoţilor lor ura împotriva Persanilor, pentru ca această ură să dureze atît timp cît fluviile vor curge spre mare»; cu toate acestea, la o jumătate de secol după acest solemn jurămînt, Atenienii, Spartanii şi Peloponezii încercau să fie pe placul regelui Persiei cu scopul de a obţine subsidii pentru a-şi achita mateloţii şi soldaţii. Războiul peloponesiac a precipitat căderea partidelor aristocratice şi a făcut să apară la lumina zilei ruina obiceiurilor eroice care au fost pregătite pe neauzite de fenomenele economice.
Bogătaşii care îşi rezervaseră ca prim privilegiu dreptul de a purta arme şi de a apăra patria s-au obişnuit repede să fie înlocuiţi de mercenari la armată; un secol după inovaţia lui Pericle, grosul armatei ateniene era format din soldaţi salariaţi. Într-unul din discursurile sale Olintiene, Demostenei) afirmă că în armata expediată împotriva Olintuluii) erau 4.000 de cetăţeni şi 10.000 de mercenari; că în cea care a fost înfrîntă de Filipi) la Cheroneiai) erau 2.000 de Atenieni şi Tebanii) şi 15.000 de mercenari. Cu toate că nu luptau, bogătaşii erau cei care recoltau beneficiile războiului: Athenagoras, demagogul din Siracuza spunea că «cei bogaţi sînt excelenţi pentru a păzi bogăţiile, ei fug de pericole în număr mare şi, fiind nemulţumiţi să tragă majoritatea avantajelor războiului, le uzurpă pe toate».
Patricienii barbari, obişnuiţi din copilărie cu toate activităţile legate de război, erau războinici incomparabili, spre deosebire de noii bogătaşi, care cu greu puteau să facă faţă necesităţilor, după cum constată Socrate: «Atunci cînd cei bogaţi şi cei săraci se găsesc împreună în armată, pe uscat sau pe mare, cînd ei se observă reciproc în circumstanţele periculoase, cei bogaţi nu atunci nici un motiv să-i dispreţuiască pe cei săraci; din contra, atunci cînd un sărac slab şi ars de soare, postat pe cîmpul de luptă alături de un bogat crescut la umbră şi împlinit la trup, îl vede fără răsuflare şi ruşinat de propria sa persoană, ce gînd crezi că-i vine atunci în minte? Nu-şi spune el oare că aceşti oameni îşi datorează bogăţiile numai laşităţii celor săraci? Iar cînd aceştia sînt între ei, nu-şi spun ei oare unul altuia: în realitate, bogăţiile nu înseamnă mare lucru!».
Prin dezertare de la serviciul militar şi punînd apărarea ţării în mîinile mercenarilor, cei bogaţi au pierdut calităţile fizice şi morale ale idealului eroic, cu toate că au conservat bunurile materiale care erau raţiunea existenţei lor; s-a ajuns la situaţia în care, după cum remarcă Aristoteli), «departe de a fi recompensa virtuţii, bogăţia scutea de a fi virtuos»(5).
Dar virtuţile eroice, care nu mai erau cultivate de cei bogaţi, au devenit apanajul mercenarilor, a celor eliberaţi şi al sclavilor, care nu posedau bunuri materiale, iar aceste virtuţi care îi conduceau pe eroii barbari la proprietate nu făceau decît să-i facă să trăiască mizerabil din solda lor. Fenomenele economice au decretat deci divorţul dintre bunurile materiale şi calităţile morale, altădată atît de intim unite(6).
Printre aceşti mercenari cu virtuţi eroice se găsea un considerabil număr de patricieni despuiaţi de bunurile lor de dobîndă şi războaiele civile, în timp ce în rîndurile celor bogaţi se numărau mulţi oameni care s-au îmbogăţit prin comerţ, dobîndă şi chiar prin războiul dus de alţii: în acest mod, la începutul războiului peloponesiac, atunci cînd Corintul pregătea expediţia împotriva Corcyrei, Tucidide spune că Statul a promis cetăţenilor care se înrolau în armată diviziunea pămînturilor cucerite şi a oferit aceleaşi avantaje celor care donau 50 de drahme, fără să participe la campanie.
Idealul eroic s-a prăbuşit însămînţînd dezordinea şi confuzia în ideile morale şi această bulversare a avut repercursiuni în cadrul ideilor religioase. Cea mai grosolană superstiţie continua să înflorească, chiar şi la Atena, care i-a condamnat la moarte pe Anaxagorai), Diagorasi), Socrate, care a incendiat lucrările lui Protagorasi) pentru impietate faţă de Zei, iar în aceleaşi timp autorii comici atacau Zeii şi preoţii lor, ceea ce era şi mai îndrăzneţ, prin cele mai impertinente şi cinice atacuri; demagogii şi tiranii le profanau templele şi le jefuiau tezaurele cele mai sacre, iar nopţile desfrînaţii murdăreau şi răsturnau statuile Zeilor aflate pe străzi. Legendele religioase, transmise din antichitatea cea mai îndepărtată şi acceptate în mod naiv atît timp cît se potriveau cu obiceiurile ambiante, au devenit şocante prin grosolănia lor. Pitagorai) şi Socrate cereau suprimarea lor, chiar dacă în acest scop ar fi fost necesar ca Homeri) şi Hesiodi) să fie mutilaţi şi chiar să se interzică lectura poemelor lor; Epicuri) afirma că ateismul era preferabil faţă de legendele despre Zei şi repetarea lor. Creştinii din primele secole nu au făcut decît să generalizeze şi să sistematizeze ceea ce păgînii au criticat şi au făcut în plin păgînism.
Atunci a venit ceasul pentru societatea burgheză în curs de naştere, pentru societatea fondată pe proprietatea individuală şi producţia comercială de a-şi formula un ideal moral şi o religie care să corespundă cu noile condiţii sociale create de fenomenele economice: este eterna onoare a filozofiei sofistice a Greciei că a trasat principalele trăsături ale noii religii şi ale noului ideal moral. Opera morală a lui Socrate şi Platon nu a fost încă depăşită(7).
(1). Socrate vrea să spună că nefiind în stare să întreţină un cal de război şi neavînd mijloacele de a achiziţiona o armură completă, ei nu puteau servi în calitatea de cavaler şi nici în cea de hoplit, adică de războinic înzestrat cu toate armele. [Nota lui Lafargue]
(2). Cetăţenii care la Atena aveau drepturi politice erau în număr de 14.040, după cum a fost dovedit de recensămîntul făcut de Pericle cu scopul de a împărţi recoltele de grîu trimise în dar de Egipt. [Nota lui Lafargue]
(3). Tucididei) afirmă că ambasadorii Corintului, pentru a-i convinge pe Spartanii intimidaţi de forţele maritime ale Atenei, să se alieze cu ei pentru a declara război, le-au spus: «Noi nu trebuie decît să facem un împrumut pentru a-i fura pe vîslaşii Atenieni cu o soldă mai mare». — Într-o scrisoare adresată din Sicilia adunării Atenienilor, Niciasi) se plînge de dezertarea mercenarilor. Cîţiva ani mai tîrziu, mateloţii părăseau flota ateniană din Asia Mică pentru a trece la cea a lui Lisandrui), care le dădea o soldă mai mare.
Pentru a combate în Sicilia armata greacă, Cartagineziii) înrolau soldaţi greci care practicau meseria de a se lupta pentru soldă. Alexandrui) a găsit mercenari greci în serviciul lui Dariusi) pe care i-a incorporat în armata sa, după ce i-a iertat pentru că au luptat în favoarea barbarilor împotriva Grecilor. Mercenariatul a anulat sentimentul patriotic atît de îndîrjit şi profund la barbar; puteau fi văzuţi mercenari greci luptînd pentru toate armatele. Cu mult timp înaintea creştinilor, cînd stoicii şi cinicii vorbeau despre fraternitatea umană care depăşeşte zidurile strîmte ale cetăţii antice, ei nu făceau decît să exprime umanitar şi filozofic un fapt îndeplinit prin evenimentele economice şi politice. [Nota lui Lafargue]
(4). Cuvîntul „soldat“, care a înlocuit pe cel de „războinic“ în limbile europene (soldier în engleză, soldat în germană, soldado în spaniolă, soldato în italiană etc.), provine de la soldius, „ban“, de unde termenul soldă. Numele militarului provine de la salariul pe care îl primeşte. Din punct de vedere istoric, soldatul este primul salariat. [Nota lui Lafargue]
(5). Un fenomen asemănător s-a produs spre sfîrşitul evului mediu. Seniorul feudal nu avea dreptul la impozite în natură şi la serviciile personale ale iobagilor şi ale vasalilor săi decît cu condiţia să-i apere împotriva numeroşilor duşmani care îi înconjurau; dar atunci cînd în urma evenimentelor economice şi politice, a intervenit în interior o pacificare generală, seniorul nu-şi mai putea îndeplini rolul său de protector, ceea ce nu l-a împiedicat să păstreze şi chiar să agraveze corvezile şi taxele care îşi pierduseră raţiunea existenţei lor. [Nota lui Lafargue]
(6). Perioada capitalistă a fost martora unui divorţ analog, tot atît de brutal şi tot atît de fecund în consecinţe revoluţionare. La începutul perioadei capitaliste, în decursul primilor ani ai secolului XIX-lea, idealul micului burghez şi al artizanului a dobîndit o anumită consistenţă în opinia publică: munca, ordinea şi economia erau considerate ca fiind strict legate de proprietate; aceste virtuţi morale au dus atunci la posesia de bunuri materiale. Economişti şi moralişti burghezi mai sînt capabili, aidoma papagalilor, să repete că proprietatea este fructul muncii, dar ea nu mai este recompensa acesteia. Virtuţile idealului artizan şi mic burghez nu-l mai conduceau pe salariat decît la biroul de binefacere şi la spital. [Nota lui Lafargue]
(7). Prin producţia comercială trebuie să înţelegem forma de producţie în care muncitorul produce nu pentru consumul său sau al familiei sale, ci pentru vînzare. Această formă de producţie caracterizantă a societăţii burgheze se distinge în mod absolut de formele care au precedat-o, în care se producea pentru consumul propriu prin utilizarea sclavilor, a iobagilor sau a salariaţilor. Familiile patriciene în antichitate, la fel ca seniorii din evul mediu, făceau să fie produse pe pămînturile lor şi în atelierele lor bunuri alimentare, veşminte, arme, etc., într-un cuvînt aproape tot ceea ce aveau nevoie şi nu preschimbau decît surplusul consumului lor în anumite perioade ale anului. [Nota lui Lafargue]