Proletariatul îşi desfăşoară lupta în diverse ţări ale lumii aşa cum, cândva, sclavii şi iobagii ai luptat împotriva stăpânilor în diverse ţări ale lumii. Lupta proletariatului este în acelaşi timp naţională şi internaţională, aşa cum a fost cea a sclavilor şi iobagilor. Numai că în cazul luptei proletariatului factorul internaţional are un rol mult mai pronunţat, iar acest rol se manifestă atât înainte cât şi după preluarea puterii, într-una sau mai multe ţări.
Aceasta datorită unei inovaţii fundamentale pe care capitalismul a adus pe faţa Pământului, şi datorită căreia istoria lumii, cu bune şi cu rele, nu va mai fi niciodată aceeaşi - anume piaţa mondială.
Dezvoltarea nemaivăzută a forţelor de producţie, întreprinderile de mari proporţii, producţia mecanizată, efectuată de muncitori care în multe cazuri nici nu se cunoşteau între ei, căile ferate, comunicaţiile transoceanice, telegraful, telefonul, radioul, internetul, toate acestea au adus pentru prima oară ţările cele mai îndepărtate într-o legătură strânsă unele cu altele. Ce se produce în Anglia se poate foarte bine cumpăra în India, şi încă din secolul XIX s-a cumpărat atât de mult că ţesăturile britanice au ajuns foarte curând să ruineze milioane de meseriaşi indieni, aducând cu ele o foamete unică în toate analele subcontinentului. Capitalismul a creat pentru prima oară o economie mondială, pregătind condiţiile pentru unificarea planetei. El este primul sistem din istoria omenirii care poate fi considerat cu adevărat mondial, cu adevărat global. Dar un sistem antagonist extins la scară mondială a trebuit inevitabil să creeze şi tâlhari de anvergură mondială, să creeze pentru muncitori duşmani ai căror interese şi rază de acţiune să depăşească considerabil graniţele unei singure ţări. Dacă ne gândim la nume ca Renault, Arcelor Mittal, OMV vedem uşor că o revoluţie muncitorească în România ar leza nu doar interesele capitaliştilor autohtoni ci şi pe cele ale capitaliştilor din Franţa, Luxemburg, Austria, precum şi din Rusia, SUA, Italia, chiar şi Turcia, ar atinge mult mai mulţi tâlhari decât pe cei “neaoşi”, ar tulbura apele nu doar într-un colţ nesemnificativ al lumii capitaliste ci şi în întreaga lume capitalistă. Dacă muncitorimea de la noi ar prelua puterea ea şi-ar atrage duşmănia şi, deci, şi împotrivirea, nu doar a burgheziei proprii ci şi a burgheziei dintr-o grămadă de ţări, astfel că o revoluţie muncitorească la noi nu ar fi nicidecum doar o chestiune privată a românilor, ci o chestiune de importanţă, vrând-nevrând, mondială. La fel o revoluţie într-o ţară latino-americană ca Venezuela - s-a văzut prea bine în 2002 şi după că opozanţii lui Chavez nu s-au aflat nicidecum singuri în opoziţia lor ci au avut prieteni foarte sus-puşi câteva mii de kilometri mai la nord, sau Chile - unde programul revoluţionar al lui Allende a avut repercusiuni atât de puternice pe Wall Street încât acesta a regizat o lovitura de stat în care numai oficial au murit 3200 de oameni şi au fost torturaţi vreo 30 000. La fel într-o ţară asiatică precum Indonezia, unde în 1965 forţa Partidului Comunist i-a determinat pe capitaliştii americani să susţină un tiran ce are pe conştiinţă, fie chiar şi în lada de gunoi a istoriei unde se găseşte acum, vieţile a peste 300 000 de comunişti şi simpatizanţi comunişti şi peste 200 000 de locuitori din Timorul de Est. “Internaţionalismul” mega-capitaliştilor americani s-a manifestat şi prin uciderea a 4 milioane de civili indochinezi în anii 1960 şi începutul anilor 1970- aproximativ 3 milioane în Vietnam şi circa un milion în Laos şi Cambodgia - mega-profiturile acestor mega-capitalişti erau mult prea preţioase pentru a fi lăsate în mâinile comuniştilor nord-vietnamezi, laoţieni sau cambodgieni.
Acest “internaţionalism” al marii burghezii se manifestă nu numai în cazul revoluţiilor din ţări coloniale ci şi în cazul revoluţiilor din ţările relativ avansate, relativ puternice. Chiar dacă investiţiile străine directe acolo pot fi mici (deşi nu e cazul întotdeauna, de pildă în Marea Britanie, un membru de frunte al lumii întâi, ele reprezintă nu mai puţin de 44,6%), pentru capitalişti orice teritoriu străin este o potenţială pradă, deci paguba provocată de revoluţie e la fel de mare. Capitalistul se sufocă fără pieţe noi, mult mai mult decât se sufoca seniorul feudal fără latifundii noi, iar când aceste pieţe nu sunt disponibile, fie că sunt ocupate de capitaliştii unei alte puteri, fie că servesc proletariatul victorios, singura soluţie este violenţa, violenţă manifestată la început prin provocări, apoi prin război şi terorism. Când noua conducere rusă a început să încurajeze capitalismul rus în dauna rivalilor săi occidentali răspunsul acestora a fost campania mai mult decât provocatoare de extindere a NATO spre Est, campanie ce a avut ca efect o alta nu mai puţin imperialistă de extindere a CSI spre Sud, prin înghiţirea Abhaziei şi Osetiei. Dacă o politică pur capitalistă de “închidere” a putut să provoace pe Wall Street şi la Casa Albă o atât de mare furie, nu ar fi oare logic să presupunem că o politică de tăiere a accesului de tip proletar ar provoca o furie cel puţin la fel de mare? Bineînţeles că avem toate motivele să presupunem asta.
Prin urmare, nici o revoluţie proletară în vreo ţară a lumii nu poate fi privită drept o chestiune pur naţională, drept o chestiune privată a ţării respective, ci trebuie neapărat să devină, în timpul cel mai scurt, o chestiune mondială. Avem exemple destule (războiul civil rus din 1918-1920, războiul din Coreea, războiul din Vietnam, măcelurile anti-comunisto- CIA-iste din Indonezia, Chile, dar şi El Salvador şi Nicaragua, lovitura de stat din Venezuela de acum câţiva ani, lovitura de stat din Honduras de anul acesta), avem exemple destule pentru a spune muncitorilor deschis şi onest că după ce vor răsturna burghezia din interior (fie ea străină fie ea “neaoşă”) ei vor trebuie să înfrunte furia dezlănţuită a burgheziei mondiale, pentru a le spune că după ce îşi vor răsturna asupritorii direcţi lupta lor nu se va încheia ci, din contră, ea este sortită să continue. Acest lucru nu este “troţkism” (căci Troţki susţinea nu doar că victoria finală a socialismului nu e posibilă la scară naţională ci şi că edificarea socialismului în genere, adică exproprierea completă a asupritorilor, nu este posibilă într-o ţară izolată), ci marxism-leninism. Lenin însuşi spunea în 1920 că - “Noi am ştiut tot timpul şi nu vom uita că cauza noastră este o cauză internaţională, că până când revoluţia nu va avea loc în toate ţările, inclusiv în cele mai bogate şi mai civilizate, până atunci victoria noastră este numai o victorie pe jumătate sau, poate, chiar mai puţin.”1)
Bine, se pot întreba unii, dar dacă împotriva muncitorilor unei ţări se va ridica burghezia mondială, şi dacă victoria revoluţiei internaţionale nu are loc imediat, atunci ce şanse de reuşită mai avem?
Iar noi răspundem astfel: şansele de reuşită sunt mari pentru că atunci când burghezia mondială se pregăteşte să se arunce asupra unei ţări ce şi-a cucerit libertatea în faţa ei se ridică o altă forţă uriaşă, şi anume muncitorimea mondială, proletariatul tuturor ţărilor şi naţiunilor. Când un gigant se pregăteşte să se arunce asupra prăzii drumul îi este barat de un alt gigant. Solidaritatea internaţională a muncitorilor, adevăratul internaţionalism, se ridică în calea furiei capitalismului internaţional şi, dacă este bine organizată, o poate înfrânge, chiar înainte ca revoluţia să învingă şi la nivel internaţional, o poate înfrânge chiar şi fără a dispune de puterea de stat, salvând breşa apărută în reţeaua sistemului mondial imperialist pentru ca în timp ea să se lărgească, aducând salvare muncitorilor din noi şi noi ţări. O astfel de manifestare impresionantă a solidarităţii internaţionale a avut loc după Revoluţia din Octombrie, în contextul războiului civil dezlănţuit de albgardişti cu sprijinul indirect dar şi direct al burgheziei imperialiste din Anglia, Franţa, America, Japonia şi chiar al unei ţări capitaliste mici ca Polonia, scoase la înaintare în special de imperialismul francez. Dar muncitorii englezi, francezi, americani, japonezi etc. - au stat ei oare nepăsători? Nu, nicidecum. Treziţi din beţia şovinistă în care liderii lor social-democraţi îi aruncaseră în cei patru ani de război mondial ei au ieşit în stradă ca să-şi demonstreze solidaritatea cu fraţii lor ce-şi cuceriseră libertatea. “Jos mâinile de pe Rusia Sovietică!”, această lozincă a răsunat pe multe, foarte multe străzi ale lumii în acele zile în care soarta Revoluţiei Ruse atârna de un fir de aţă. Şi planurile imperialiştilor au fost dejucate. Un gigant a fost oprit de un alt gigant. Forţa colosală a internaţionalismului proletar şi-a dovedit din plin eficacitatea. Iar bolşevicii ruşi, în frunte cu Lenin, au recunoscut deschis acest lucru. “Ştiţi - spunea Lenin muncitorilor din transporturi în 1921 - că împotriva noastră au luptat timp de trei ani şi jumătate cele mai bogate puteri din lume. Forţa militară pe care trebuia s-o înfruntăm şi care sprijinea pe Kolceak, Iudenici, Denikin şi Vranghel - ştiţi foarte bine acest lucru… depăşea, incontestabil, cu mult… forţele noastre militare. Ştiţi foarte bine că puterea tuturor acestor state este şi acum incomparabil mai mare decât a noastră. Cum se face deci că aceste state, care şi-au propus sarcina de a învinge Puterea Sovietică, nu au învins-o? Cum s-a putut întâmpla acest lucru? Răspunsul e limpede. Acest lucru s-a putut întâmpla şi s-a întâmplat pentru că proletariatul din toate ţările capitaliste a fost de partea noastră. Chiar şi în cazurile când proletariatul era în mod vădit sub influenţa menşevicilor şi a socialiştilor revoluţionari - în ţările din Europa ei se numesc altfel -, el nu a sprijinit totuşi lupta împotriva noastră… Nu noi am învins, căci forţele noastre militare sunt neînsemnate; victoria se datoreşte faptului că aceste puteri n-au putut arunca împotriva noastră toată forţa lor militară.”
“… tocmai acest sprijin - spunea Lenin tot în 1921 -, tocmai simpatia manifestată faţă de noi de către masele muncitoare - de către masele de muncitori şi de către masele de ţărani, de agricultori - din întreaga lume, chiar din statele cele mai ostile nouă, tocmai acest sprijin şi această simpatie au constituit ultima şi cea mai hotărâtoare sursă, cauza hotărâtoare a faptului că toate invaziile îndreptate împotriva noastră s-au soldat cu un eşec, că alianţa dintre oamenii muncii din toate ţările, pe care am proclamat-o noi, a fost consolidată, iar în cadrul republicii noastre a şi fost înfăptuită, că această alianţă şi-a exercitat influenţa ei asupra tuturor ţărilor.”2)
Şi, tot în 1921: “… Antanta n-a izbutit să arunce împotriva Rusiei un număr destul de mare de trupe credincioase ei, deoarece soldaţii Franţei şi marinarii Angliei n-au vrut să meargă să oprime pe fraţii lor.”3)
Sprijinul pe care muncitorii ţărilor capitaliste l-au dat atunci Rusiei Sovietice s-a întors mai târziu în favoarea lor, căci Rusia Sovietică, apoi succesoarea sa, Uniunea Sovietică, se vor întări până la punctul în care vor ajunge să acorde sprijin direct, militar, unui şir de ţări aflate până atunci în robia capitaliştilor şi moşierilor, între care şi România. Manifestaţia de solidaritate a muncitorilor români din 21 iulie 1919 s-a dovedit astfel a nu fi fost doar pentru fraţii lor ruşi - a fost la început numai pentru ei, dar într-un final a fost şi pentru ei, căci tot ce au dat ei atunci s-a întors înapoi de mai multe ori. Cine ajută va fi la rândul lui ajutat, aceasta este marea lecţie a istoriei mişcării muncitoreşti. Internaţionalismul proletar dă rezultate, cine apelează la el nu va fi dezamăgit.
Internaţionalismul proletar, mai trebuie spus, nu se manifestă numai faţă de muncitorii din celelalte ţări, el se manifestă şi faţă de muncitorii din aceeaşi ţară, dar aparţinând altor naţionalităţi, căci nu există pe lume ţară care să fie “pură” din punct de vedere etnic. Eşti internaţionalist nu numai dacă dai dovadă de solidaritate cu muncitorii din Rusia, sau cu cei din Venezuela. Eşti internaţionalist şi dacă dai dovadă de solidaritate cu muncitorii maghiari din România, sau cu muncitorii turci din Bulgaria, ba chiar, trebuie spus, eşti internaţionalist numai dacă dai dovadă de o astfel de solidaritate, căci, la urma urmei, dacă nu eşti solidar cu muncitorii maghiari din România, dacă negi drepturile lor naţionale absolut legitime, cum ai putea oare să fii solidar cu muncitorii maghiari din Ungaria? Dacă nu eşti solidar cu muncitorii turci din Bulgaria, dacă negi drepturile acestor muncitori turci din Bulgaria, cum ai putea oare să fii solidar cu muncitorii turci din Turcia? Ar mai vrea oare ei să se unească cu tine atunci? Nu ar ajunge în situaţia să îţi întoarcă spatele şi, urmându-ţi ţie pilda, să se alăture şoviniştilor “lor”? Internaţionalismul este ceva ce se realizează din aproape în aproape, el trebuie să se manifeste întâi faţă de cei de altă naţiune de aproape de tine, altfel nu se va putea manifesta faţă de cei de altă naţiune de la mii de kilometri faţă de tine. Solidaritatea internaţională rămâne doar un vis frumos dacă ea nu are la bază lupta pentru egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor muncii dintr-o ţară, adică, în fapt, multiculturalismul. Internaţionalismul fără multiculturalism este ceva ce s-a văzut bine că nu dă rezultate, că nu are cum să dea rezultate.
Şi, bineînţeles, internaţionalismul trebuie să se manifeste, la nivelul unei ţări, nu doar faţă de muncitorii aparţinând unor naţionalităţi conlocuitoare de secole, cum ar fi, în cazul nostru, în principal maghiarii şi romii, iar în cazul Bulgariei turcii şi romii, dar şi faţă de muncitorii aparţinând unor naţiuni de curând sosite, anume faţă de muncitorii imigranţi.
Muncitorii imigranţi sunt o prezenţă obişnuită mai ales în ţările lumii întâi, şi este şi firesc să fie aşa, deoarece tocmai acestea sunt ţările care au practicat şi practică în continuare, sub alte forme, colonialismul, iar prezenţa unor aristocraţii muncitoreşti mai mult sau mai puţin puternice atrage, firesc, o groază de aspiraţii pentru o viaţă mai bună, atrage milioane şi milioane de oameni care, fără să vadă limpede cauzele sărăciei de acasă cred în mod sincer că viaţa lor va suferi o îmbunătăţire semnificativă atunci când vor trece pragul fostelor metropole. Dar ei există şi în ţări mai puţin privilegiate - vezi de pildă Mexicul, unde, unde în 2005 autorităţile au reţinut aproape 240 269 imigranţi fără forme legale proveniţi din ţările Americii Centrale, adică aproape de două ori mai mulţi decât în 2002, vezi de pildă cei jumătate de milion de haitieni stabiliţi în Republica Dominicană, ţară departe de a fi prosperă, vezi cei 2 până la 4 milioane de muncitori din Myanmar, Laos şi Cambodgia stabiliţi în Thailanda, lucrând de multe ori pentru un salariu şi de două ori mai mic decât cel minim legal de 4 dolari pe zi, vezi de asemenea creşterea de mai bine de 6 ori într-un deceniu a populaţiei boliviene din Sao Paulo4).
Forţele xenofobe, interesate în dezbinarea clasei muncitoare (fiindcă doar asta e menirea lor, hotărâtă de capitalişti) vorbesc de multe ori despre “pericolul” reprezentat de imigranţi, acuzaţia cea mai des întâlnită, repetată până la saturaţie, fiind aceea că aceştia ar veni cu gândul nici mai mult nici mai puţin decât să “fure slujbele” muncitorilor autohtoni. Nedând de felul lor în general doi bani pe interesele muncitorilor autohtoni (câţi BNP-işti sau membri ai Forza Nuova se pot vedea la manifestaţiile revendicative ale acestora?), aceşti şovinişti se îndrăgostesc brusc de ei când vine vorba de imigranţi, îndeplinindu-şi prin ura pe care o răspândesc şi care naşte întotdeauna violenţă, mergând până la crimă (vezi de pildă cele 86 de crime rasiste comise în Rusia în 20085)), îndeplinindu-şi prin această ură animalică un dublu scop - pe de o parte de a împiedica unirea muncitorilor autohtoni, care încep şi ei să sufere din ce în ce mai mult de pe urma lăcomiei patronilor - cu imigranţii, iar pe de alta înlesnirea considerabilă a exploatării imigranţilor, căci e limpede că un om pus la zid în presă şi terorizat pe stradă este mult mai uşor de exploatat.
Acestea fiind spuse, noi marxiştii recunoaştem şi posibilitatea ca, în anumite situaţii, muncitorii imigranţi să acţioneze în calitate de unelte ale patronilor. Dacă noi marxiştii suntem cei mai neîmpăcaţi duşmani ai şovinismului de “naţiune dominantă”, asta nu înseamnă că am căzut în extrema cealaltă şi am ajuns să idealizăm imigranţii. Nu, trecerea de la o extremă la alta este întotdeauna periculoasă, te face întotdeauna să pierzi contactul cu realitatea. Cazuri ca cele descrise de naţionaliştii xenofobi se pot întâmpla în realitate. De pildă, dacă izbucneşte o grevă a muncitorilor autohtoni şi sunt aduşi imigranţi pentru a lua locul greviştilor iar aceştia acceptă acest lucru atunci trebuie să o spunem cu toată tăria că acesta ar fi, într-adevăr, un caz de “furt de locuri de muncă”, un caz de subminare a solidarităţii muncitoreşti de către imigranţi, un caz pe care noi trebuie să-l condamnăm. Spărgătorii de grevă sunt spărgători de grevă, indiferent de circumstanţele atenuante pe care le pot avea (şi care ar fi, cu siguranţă, mai mari decât cele ale spărgătorilor de grevă fascişti de după primul război mondial, care făceau asta nu mânaţi de foame ci în calitate de unelte pe deplin conştiente ale capitaliştilor). Există o diferenţă între uneltele conştiente şi cele inconştiente, primele sunt într-o mai mare măsură unelte decât celelalte, dar asta nu schimbă faptul că şi unele şi altele sunt unelte, că şi unele şi altele sunt de condamnat. A te uni cu muncitorii imigranţi într-o asemenea situaţie în numele combaterii şovinismului este, o spunem fără ocolişuri, contraindicat, indicată fiind numai măsură exact opusă.
Dar ce se întâmplă, domnilor naţionalişti, atunci când muncitorii imigranţi nu numai că nu sabotează greva nimănui dar, din contră, pornesc ei înşişi o grevă - cum s-a întâmplat, de pildă, chiar la noi, la începutul lui 2007? Nu dau ei oare o mână de ajutor nu doar lor înşişi ci şi tuturor muncitorilor, într-un sens mai larg tuturor muncitorilor din lume, dar în primul rând muncitorilor din ţara respectivă? Dacă admitem că greva este o formă de luptă a muncitorilor împotriva patronilor, mai sunt oare credibile acuzaţiile voastre cum că imigranţii ar conspira cu patronii împotriva muncitorilor autohtoni? Evident că nu!
Mai mult, în caz de grevă muncitorii autohtoni pot ajuta ei înşişi pe cei imigranţi să se unească cu ei, le pot cere să se alăture luptei lor, în loc să ia de bune acuzaţiile xenofobilor şi să creadă că orice imigrant este din start un spărgător de grevă. Să stăm puţin să ne amintim - în America sfârşitului de secol XIX şi începutului secolului XX acuzaţiile de spărgători de grevă li se aduceau negrilor. Dar muncitorii albi (pe vremea când reprezentau încă în cea mai mare parte un proletariat veritabil) s-au hotărât să verifice ei înşişi acuzaţiile rasiştilor, s-au hotărât să vadă cu ochii lor dacă negrii chiar le sunt duşmani. Poate că negrii aduşi să ne ia locul nici nu ştiu pentru ce sunt aduşi, şi-au zis ei. Ce-ar fi deci ca mai întâi să-i informăm despre greva noastră şi abia apoi să vedem ce se întâmplă? Zis şi făcut, iar rezultatul a fost că negrii aduşi în calitate de spărgători de grevă au refuzat de multe ori să-şi îndeplinească rolul cerut de patroni, ba chiar în unele cazuri s-au alăturat greviştilor albi, demonstrând în faţa întregii lumi atât forţa solidarităţii internaţionaliste cât şi faptul că rasiştii segregaţionişti fie trăiau într-o lume a fanteziei fie alegeau să mintă cu bună ştiinţă. Aşa s-a întâmplat de exemplu cu prilejul grevelor minerilor din Arkansas, Kansas şi Oklahoma din 1899-19006). Prin urmare, spunem noi - nu există absolut nici o dovadă că muncitorii minoritari, fie minoritari dinăuntrul ţării sau dincolo de hotarele ei, ar conspira în vreun fel cu patronii pentru a face vreun rău muncitorilor naţiunii majoritare.
Să trecem acum la o altă problemă, mai precis la acuzaţiile care ni se aduc în privinţa cunoscutului principiu leninist al “autodeterminării până la separare de stat”.Marxiştii, o ştim bine, sunt împotriva naţionalismului şi cu toate astea sprijină ei înşişi o formă de naţionalism, naţionalismul minoritarilor! Cum vine asta, să combaţi naţionalismul naţiunii majoritare dar să-l susţii, totuşi, pe cel al naţiunii minoritare? Nu te contrazici oare singur, nu îţi arăţi oare, prin asta, ipocrizia?
Noi răspundem acestor acuzaţii arătând că da, este perfect adevărat că marxiştii sunt împotriva naţionalismului, a oricărui fel de naţionalism, înţeles însă nu aşa cum îl înţeleg oamenii simpli care se duc la stadion să încurajeze echipa naţională ci aşa cum îl înţeleg teoreticienii săi anti-marxişti. Marxiştii sunt duşmanii naţionalismului, pentru că 1) naţionalismul dezbină clasa muncitoare ridicându-i pe muncitori unii împotriva altora, spre marele folos al vampirilor capitalişti şi pentru că 2) naţionalismul îi face pe muncitori să susţină aventurile războinice ale “propriei” burghezii conducătoare, îi face să uite de lupta de clasă şi să se unească cu cei care-i asupresc împotriva celor care le-ar putea fi aliaţi împotriva asupritori. Naţionalismul - înţeles nu în sensul nobil al dragostei faţă de naţiunea ta, faţă de realizările ei cu adevărat valoroase, ci în sensul de unitate a naţiunii în condiţiile capitalismului, acest tip de naţionalism face rău nu doar pentru că dezbină pe muncitori cu fraţii lor dar şi pentru că îi uneşte pe muncitori cu duşmanii lor, el este rău pentru că dezbină acolo unde ar trebui să unească şi uneşte acolo unde ar trebui să dezbine. Din aceste motive el nu ne poate fi prieten ci doar duşman.
Dar în acelaşi timp marxiştii sunt oameni care privesc lumea în mod dialectic, fiind conştienţi de faptul că duşmanii clasei muncitoare nu formează niciodată un bloc compact. Burghezia mondială ne este duşman, foarte bine spus, nu adevărat ci foarte adevărat. Dar burghezia mondială nu se prezintă niciodată ca un monolit. Noi, marxiştii, vorbim adeseori despre “capitalism mondial”, de pildă atunci când spunem - “numai o revoluţie mondială poate răpune capitalismul mondial”. Dar acest capitalism mondial nu apare sub forma unei singure grupări de capitalişti mondiali care să fi format eventual şi un “guvern mondial”, cum îşi închipuie de altfel nu doar mulţi simpatizanţi dar şi mulţi duşmani ai marxismului. Capitalismul mondial ne apare de fapt sub forma mai multor grupări de capitalişti mondiali, grupări aflate în rivalitate unele cu altele, rivalitate ce atrage, inevitabil, şi statele lor de origine, ducând la intensificarea naţionalismului în interiorul lor, nicidecum la slăbirea lui, cum îşi închipui anti-capitaliştii aşa-zis “anti-globalişti, de fapt aliaţi întotdeauna cu oligarhia capitalistă a propriei ţări. Datorită concurenţei care stă la baza sistemului capitalist, burghezia mondială ne apare numai sub formă de grupări, de grupări distincte una de alta, ne apare mai bine zis sub formă de haite, gata să sfâşie proletariatul dar gata totodată să se sfâşie şi între ele, sub formă de haite care, în plus, exercită o asuprire diferită asupra muncitorilor, în funcţie de locaţia lor reciprocă. Din această cauză, pentru că deşi “burghezia mondială” are o rază de acţiune mondială totuşi nu toate haitele ce o compun au şi aceeaşi rază de acţiune, din această cauză ceea ce este valabil pentru muncitorii dintr-o anumită locaţie, în speţă dintr-o anumită ţară, nu este în mod obligatoriu valabil şi pentru muncitorii dintr-o altă locaţie, în speţă ţară. Haita capitalistă ce îşi exercită dominaţia în ţara X poate foarte bine să nu fie aceeaşi cu haita capitalistă care subjugă ţara Y, deşi este perfect adevărat că şi haita din ţara Y poate fi tentată de ţara X. Ar fi de aceea absurd să presupunem că o haită capitalistă din ţara X va fi întotdeauna la fel de periculoasă pentru muncitorii ţării Y ca şi cea din ţara Y. Implicit, ar fi absurd să presupunem că naţionalismul burghez al naţiunii X ar fi întotdeauna la fel de periculos pentru muncitorii naţiunii Y ca şi cel al naţiunii Y. De asemenea, chiar şi la nivelul unei ţări, a unei ţări locuite de mai multe naţiuni, ar fi cu totul absurd să presupui că toate burgheziile şi toate naţionalismele burgheze asociate cu ele ar prezenta acelaşi pericol pentru muncitorii acestor naţiuni. Dacă într-o ţară X avem naţiunea dominantă A şi naţiunea dominată B atunci, în mod obiectiv, muncitorii naţiunii B suferă mai mult de pe urma asupririi decât cei ai naţiunii A, căci ei sunt asupriţi nu doar ca muncitori ci şi ca negri, hispanici, romi, turci, kurzi, palestinieni, ceceni, tamili etc. Asupra lor se exercită o asuprire dublă şi din cauza asta chiar şi asuprirea socială, asuprirea “normală” în condiţiile capitalismului, devine de multe ori mai rea ca de obicei, aşa cum am văzut în primul capitol cu muncitorii sud-asiatici din Emirate sau central-americani din Statele Unite. Prin urmare, pentru ei burghezia “lor”, naţionalismul burghez asociat cu burghezia “proprie”, vor fi mai puţin periculoase decât burghezia naţiunii A şi naţionalismul burghez al acesteia. Pentru muncitorii naţiunii dominante asupritorul principal va fi tot burghezia acesteia, numai că în cazul lor aceasta este o burghezie “proprie”. Burghezia naţiunii asuprite este prea slabă pentru a-i putea asupri la fel de rău, şi din acest motiv nici naţionalismul naţiunii asuprite nu va prezenta pentru ei acelaşi pericol ca naţionalismul “propriu”. Din această cauză pentru întreaga clasă muncitoare a ţării respective naţionalismul naţiunii A, dominante, va fi duşmanul principal, în vreme ce naţionalismul naţiunii B, dominate, va fi tot un duşman, dar un duşman secundar. Pentru muncitorii naţiunii A se pune problema luptei mai întâi şi mai întâi cu burghezia cea mai puternică, pentru muncitorii naţiunii B se pune problema luptei tot cu burghezia cea mai puternică. Din această cauză, deşi unirea muncitorilor naţiunii A cu cei ai naţiunii B este de cea mai mare importanţă pentru lupta proletariatului, atât înainte cât şi după preluarea puterii, totuşi, în numele luptei cu duşmanul principal, lupta cu duşmanul secundar trebuie lăsată, pentru moment, pe planul doi chiar dacă aceasta ar însemna, tot pentru moment, sfărâmarea unităţii politice a ţării respective. Dacă muncitorii naţiunii A s-ar uni cu burghezia naţiunii A pentru a menţine cu forţa naţiunea B în graniţele ţării rezultatul ar fi întărirea şi mai puternică a burgheziei A precum şi accentuarea dezbinării între muncitorii celor două naţiuni. S-ar întări duşmanul principal şi s-ar submina solidaritatea internaţionalistă. Dacă, însă, muncitorii naţiunii A ar acorda libertate de despărţire celor ai naţiunii B, ar refuza să îşi sprijine burghezia proprie ridicându-se din contră la luptă împotriva ei, întorcând armele împotriva ei, atunci ei ar slăbi puterea burgheziei A şi ar câştiga simpatia muncitorilor naţiunii B, atunci ar slăbi duşmanul principal şi ar întări solidaritatea internaţionalistă. Cei care sunt împotriva autodeterminării spun: întâi să menţinem unitatea ţării şi apoi să vedem cum o să facem cu revoluţia. Noi, dimpotrivă, spunem aşa: întâi să facem revoluţia şi abia pe urmă să vedem cum o să refacem această unitate pe o treaptă superioară. Întâi o unitate în condiţii de sclavie şi pe urmă libertate, spun adversarii autodeterminării. Nu, întâi libertate şi pe urmă şi unitate în condiţii de libertate, întâi să scăpăm de asupritorii principali, cei ai naţiunii dominante şi abia pe urmă o să putem avea o adevărată unitate, o unitate în libertate şi frăţie, şi nu doar un simulacru de unitate, o unitate fără lanţuri de nici un fel, şi nu una în care lanţurile erau pentru unii mai grele şi pentru alţii mai puţin grele, dar lanţuri erau pentru toţi. Aşa cum magistral spunea Lenin - “După cum omenirea poate să ajungă la desfiinţarea claselor numai trecând prin perioada de tranziţie a dictaturii clasei asuprite, tot astfel şi la contopirea inevitabilă a naţiunilor omenirea poate să ajungă numai trecând prin perioada de tranziţie a eliberării depline a tuturor naţiunilor asuprite, adică a libertăţii lor de despărţire.” Recunoaşterea libertăţii de despărţire în cazul imperiilor îi va face pe muncitorii, pe oamenii muncii aparţinând naţiunilor asuprite să realizeze că nu doar clasele stăpânitoare ale naţiunii dominante le sunt duşmani ci şi clasele stăpânitoare “proprii”. Foarte instructive în acest sens sunt spusele lui Lenin din 1919- “Şi oare ieri n-a trebuit să procedăm la fel faţă de Republica Başkiră? Când tov. Buharin a spus: “Se poate recunoaşte unora acest drept”, eu chiar mi-am notat că el a pus în această categorie pe hotentoţi, boşimani şi hinduşi. Ascultând această enumerare, mă întrebam: cum se face că tov. Buharin a uitat un mic amănunt, că a uitat pe başkiri? Boşimani nu există în Rusia, şi nici chiar despre hotentoţi n-am auzit ca ei să fi pretins o republică autonomă, dar la noi există başkiri, kirghizi, o serie întreagă de alte popoare, şi acestora nu le putem refuza dreptul la autodeterminare. Nu putem refuza aceasta nici unui dintre popoarele care trăiesc în cuprinsul fostului Imperiu Rus. Să presupunem chiar că başkirii ar răsturna pe exploatatori şi că noi i-am ajuta să o facă. Dar acest lucru nu este posibil decât atunci când revoluţia s-a copt pe deplin. Şi acest lucru trebuie făcut cu prudenţă, pentru ca prin amestecul nostru să nu frânăm tocmai acel proces de diferenţiere a proletariatului pe care trebuie să-l grăbim. Ce putem face cu astfel de popoare ca kirghizii, uzbecii, tadjicii, turkmenii, care se mai află şi acum sub influenţa imamilor lor? La noi, în Rusia, după o îndelungată experienţă cu popii, populaţia ne-a ajutat să-i răsturnăm. Dvs. însă ştiţi cât de nesatisfăcător este încă aplicat decretul cu privire la căsătoria civilă. Putem oare să venim la aceste popoare şi să le spunem: “Noi vom răsturna pe exploatatorii voştri”? Nu putem s-o facem pentru că ei sunt cu totul suspuşi imamilor lor. Trebuie să aşteptăm ca această naţiune să se dezvolte, ca proletariatul să se diferenţieze de elementele burgheze, ceea ce este inevitabil.”7)
Dacă pe vremea lui Lenin muncitorii ruşi ar fi tratat în mod egal naţionalismul rus şi pe cel georgian, polonez sau ucrainean, ar mai fi putut ei să lupte cu duşmanul lor principal, cu duşmanul lor cel mai rău, mai lacom şi mai sângeros? Fără îndoială că nu, fără îndoială că ar fi rămas în continuare sub jugul ţarului, al capitaliştilor şi moşierilor, fără îndoială că ar fi continuat să fie sclavi în propria lor ţară, atrăgându-şi în plus ura înverşunată a muncitorilor georgieni, polonezi, ucraineni, finlandezi, tadjici, ceceni etc. Ce situaţie plăcută, ce fericire nemaivăzută, ce pildă deosebită de patriotism să fii sclav în propria ta ţară dar să te poţi lăuda că ai păstrat “unitatea” acesteia prin tratarea tuturor naţionalismelor în mod egal! Nu, domnilor adversari ai autodeterminării, noi nu luăm nicidecum sclavia drept fericire şi din această cauză nici nu o să tratăm naţionaliştii ca şi când ar fi toţi la fel de răi.
Aducând vorba despre autodeterminare deschidem totodată şi un alt subiect de mare importanţă pentru oricine se declară marxist sau de stânga, şi anume cel al compromisurilor, care da de altfel numele capitolului.
Absenţa caracterului de monolit al duşmanilor proletariatului, faptul că pentru proletariatul dintr-o anumită ţară sau naţiune nu toţi capitaliştii sunt la fel de răi chiar dacă toţi sunt răi, faptul că pentru cei exploataţi există nu doar duşmani ci duşmani principali şi duşmani secundari nu înseamnă doar concentrarea lor pe lupta cu duşmanii principali ci şi, în anumite condiţii, nu tot timpul dar în anumite condiţii, înseamnă necesitatea realizării unor compromisuri ale lor cu duşmanii secundari împotriva celor principali, compromisuri mergând uneori până la realizarea unei anumite colaborări. Compromisurile cu forţele sociale străine şi duşmane, compromisurile exploataţilor cu anumite grupări ale exploatatorilor nu sunt neapărat un rău cum cred cei care doresc cu tot dinadinsul să fie “mai de stânga decât Lenin”. Ele nu sunt neapărat un rău cum cred ultrastângiştii pentru simplul motiv că lumea nu este compusă din absoluturi ci este construită în mod dialectic, în veşnică mişcare şi transformare, cu elementele constitutive aflate într-o interdependenţă reciprocă ceea ce face ca ele să varieze în mod necesar atât de la o perioadă la alta cât şi de la un loc la altul. Dacă burghezia nu este un bloc compact, nici tactica proletariatului şi tuturor celor asupriţi nu trebuie concepută în mod compact, iar compromisurile nu sunt de fapt o “trădare”, cum zic ultrastângiştii sau/şi anarhiştii, ci sunt o necesitate a luptei, nu o abatere de la ea ci o ducere a ei în mod consecvent. Exemple de compromisuri întâlnim destule în istoria luptei internaţionale a muncitorilor, ele mergând de la o atenţie mai redusă acordată luptei cu un anumit duşman mai puţin important până la tratate de pace sau de alianţă cu acest duşman mai puţin important. Trădarea nu este o urmare a compromisului ci este o urmare a compromisului prost făcut. “Sunt compromisuri şi compromisuri”, spuneaLenin. În calitatea noastră de marxişti dialecticieni “trebuie să ştim să analizăm situaţia şi condiţiile concrete ale fiecărui compromis”8), trebuie să vedem în ce măsură te apuci de un compromis bun, adică de unul încheiat cu un duşman secundar şi în ce măsură te apuci de unul rău, adică unul încheiat cu un duşman principal. Diferenţa între duşmanul principal şi secundar nu e doar o simplă diferenţă de nuanţă ci şi, fiindcă lumea e dialectică şi trecerea cantităţii în calitate e o lege a sa fundamentală, totodată, diferenţa între consecvenţă şi trădare. Între două rele se impune uneori să-l alegi pe cel mai mic, aceasta este o zicală foarte înţeleaptă. Dar care anume dintre ele este răul mai mic, aceasta este nu important ci extrem de important de văzut şi valoarea oricărui lider revoluţionar se măsoară în funcţie de acest lucru. Eşti lider bun dacă ştii să identifici răul mai mic şi devii inevitabil unul prost dacă nu ştii să îl identifici. Pentru lupta revoluţionară a proletariatului aceasta este o chestiune de viaţă şi moarte.
Spre exemplu în perioada primului război mondial (adică a primului măcel imperialist mondial) marxiştii consecvenţi, în frunte cu Lenin, au criticat în mod nimicitor pe “marxiştii” englezi, francezi, italieni, germani sau ruşi care au înţeles necesitatea de a face compromisuri în sensul frontului comun cu burghezia proprie împotriva celei străine, pe “marxiştii” germani care au dedus din combaterea ultrastângismului că e necesar să se alieze cu burghezia germană împotriva celei engleze sau franceze, pe “marxiştii” francezi care înţelegeau combaterea ultrastângismului în sensul unirii cu burghezia franceză împotriva celei germane, pe “marxiştii” ruşi care înţelegeau combaterea ultrastângismului în sensul unirii cu burghezia şi moşierimea rusă împotriva burgheziei şi moşierimii germane sau austro-ungare. Ultrastângiştii trebuie să înţeleagă - nu pentru că au făcut compromisuri i-a biciuit Lenin pe “social-şoviniştii” gen Kautsky, Guesde, Plehanov ci pentru că au făcut compromisurile greşite, pentru faptul că nu au stăpânit arta dialectică de a discerne între duşmanul principal şi duşmanul secundar. De ce, s-ar putea întreba ei? Pentru că Germania, Franţa, Rusia, Anglia, Japonia etc. erau ţări de un anumit tip, de tipul imperialist, de tipul “lumii întâi” de care am vorbit în primul capitol, iar în cazul ţărilor imperialiste duşmanul principal al muncitorilor este întotdeauna burghezia “proprie”, burghezia “propriei” naţiuni, adică burghezia germană pentru muncitorii germani, burghezia franceză pentru muncitorii francezi, burghezia rusă pentru muncitorii ruşi etc. În cazul acestor ţări lupta muncitorilor cu burghezia proprie are prioritate absolută, ea trebuie să treacă pe primul plan nu doar în cazul luptei acesteia cu burghezia separatistă a vreunei naţiuni asuprite dinăuntrul acelui stat dar şi în cazul luptei cu burghezia unei ţări străine. Spre exemplu, lupta muncitorilor ruşi cu burghezia proprie (precum şi cu moşierimea, laică şi clericală, proprie) trebuie să aibă prioritate nu doar în cazul luptei acestora cu burghezia şi moşierimea poloneză sau cu burghezia şi moşierimea georgiană care doresc separarea de imperiu dar şi în cazul luptei cu burghezia şi moşierimea unei mari puteri străine cum era Germania, mai ales când această luptă se duce nu pe străzile Moscovei sau Petrogradului ci la mii de kilometri depărtare, prin părţile austro-ungare ale Galiţiei. Spre exemplu, lupta muncitorilor englezi cu burghezia engleză trebuie să aibă prioritate nu doar în cazul luptei acestei burghezii engleze cu burghezia separatistă irlandeză care porneşte răscoale după răscoale ci şi cu burghezia unei mari puteri străine ca Germania, mai ales când această luptă se duce în tranşeele Flandrei dar chiar şi atunci când reprezentanţii acestei burghezii germane se aventurează cu dirijabilele până în inima celui mai mare imperiu de pe Pământ. Şi aşa mai departe.
Dacă este să se facă compromisuri, dacă e să ne aliem cu cineva în cazul acestui tip de ţări, atunci aceşti aliaţi nu pot fi decât, într-o negare completă a patriotismului de paradă afişat în numele sacului cu bani, reprezentanţii ori ai burgheziei imperialiste străine, ori ai celei ne-imperialiste a minorităţilor asuprite, chiar în cazul veleităţilor secesioniste. Dacă e ca noi, muncitorii şi comuniştii englezi să ne aliem cu cineva, dacă e ca noi, muncitorii şi comuniştii englezi, să alegem între două rele pe cel mai mic, atunci noi putem alege doar fie burghezia imperialistă cu care a noastră este în război (adică pe cea germană), fie cea a naţiunilor asuprite de la noi de acasă, chiar şi când ea recurge la odioasa armă a separatismului - vezi, în cazul de faţă, cea irlandeză. Burgheziei imperialiste engleze trebuie să-i declarăm război pe viaţă şi pe moarte chiar dacă este burghezia “noastră”, de ce? pentru că ea ne este deja ocupant, un ocupant infinit mai puternic şi mai periculos decât burghezia imperialistă germană care ocupă “doar” Belgia şi care pe noi ne deranjează din când în când cu zeppelinele. Are această burghezie imperialistă germană, deşi străină, atâta putere asupra muncitorilor noştri englezi cum are cea “neaoşă” engleză, îi exploatează ea oare atât de mult cum face aceasta? Se compară răul făcut de burghezia imperialistă germană, deşi străină, cu răul uriaş pe care ni l-a făcut burghezia noastră engleză în cei peste o sută de ani de când s-a cocoţat în fruntea societăţii? Există situaţii când cu răul mai mic nu este nevoie să închei nici un fel de alianţă, spre exemplu Lenin nu se alia cu separatiştii burghezi ai naţiunilor asuprite de Imperiul Rus, ba chiar afirma deschis că “… burghezia naţiunilor asuprite foloseşte în permanenţă lozincile eliberării naţionale pentru înşelarea muncitorilor…”9) Sprijinul lui Lenin pentru principiul autodeterminării naţionale până la separare de stat nu însemna, după cum am arătat în alte lucrări, vreun sprijin pentru separatismul naţional al polonezilor, georgienilor, ucrainenilor etc. ci doar o concentrare pe lupta cu naţionalismul burghez rus, “velicorus”, cu şovinismul asociat conducerii de către clasele stăpânitoare ruse a imensului imperiu ţarist. Dar există şi situaţii când anumite acorduri cu acea grupare de exploatatori definită în mod just drept duşman secundar sunt necesare şi ar fi nu doar o dovadă de necinste din partea noastră dar şi de inducere a maselor în eroare dacă nu am recunoaşte acest lucru. Exista situaţii când prin forte proprii, şi chiar prin forţele combinate ale tale şi ale unor aliaţi mai de nădejde ca burghezia cum sunt mica burghezie şi semi-proletarii, pur şi simplu nu poţi învinge şi ai nevoie şi de ajutorul unor oameni care se potrivesc mai mult definiţiei clasice a capitalistului decât un mic patron. Exista situaţii când alianţa cu burghezia imperialistă străină e chiar necesară, chiar daca ea, bineînţeles, rămâne pentru noi un duşman. Stângiştii vor obiecta, dar exista situaţii când viaţa însăşi te îndeamnă la o asemenea alianţa. Stângismul, la fel ca şi oportunismul de dreapta, nu înţelege viaţa, nu înţelege dialectica. Deviaţionistul de stânga nu vede decât duşmanul pe termen lung dar ignora duşmanul pe termen scurt, la fel cum deviaţionistul de dreapta vede doar duşmanul pe termen scurt şi ignoră duşmanul pe termen lung. Ambii sunt, în mod obiectiv, trădători ai revoluţiei - deviaţionistul de stânga trădează pentru ca vede doar sarcinile viitorului (socialism, comunism, exproprierea tuturor capitaliştilor) dar ignoră sarcinile prezentului (lăsare pe planul doi a luptei cu capitaliştii mai puţin răi sau alianţa temporară cu ei), iar deviaţionistul de dreapta trădează pentru că vede doar sarcinile prezentului dar ignora sarcinile viitorului.
Să dăm şi unul-două exemple concrete de compromisuri necesare, de compromisuri bune, adică realizate cu duşmani secundari împotriva celor principali.
Toată lumea ştie că în urma Revoluţiei Ruse din Februarie 1917 (numită uneori şi “A Doua Revoluţie Rusă”) Lenin a fost “lăsat” de reprezentanţii burgheziei imperialiste germane să se întoarcă în Rusia, de unde şi acuzaţia, repetată de atâtea ori, inclusiv în epocă, după cum se poate vedea de exemplu consultând şi celebra lucrare a lui John Reed “Zece zile care au schimbat lumea”, potrivit căreia Lenin ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât “agent german”, că ar fi fost “omul nemţilor”, ba chiar că imperialiştii germani (şi nu doar ei…) ar fi “finanţat Revoluţia Rusă”. Ce oroare, nu-i aşa, ce culme a ororii, ca tocmai nişte capitalişti imperialişti să fi finanţat o revoluţie îndreptată împotriva altor tâlhari imperialişti! Comuniştii răstoarnă capitaliştii… cu ajutorul capitaliştilor, spun cei interesaţi, câtă încredere poţi să mai ai atunci în “puritatea” lor ideologică? Iar ultrastângiştii, cei care îl susţin pe Marx fără să susţină şi dialectica lui Marx, adică îl susţin într-un mod care fără îndoială nu i-ar fi plăcut genialului întemeietor al mişcării noastre, aceşti dacă vreţi anti-religioşi religioşi încep să se scandalizeze făcând exact jocul dreptei interesate în compromiterea lui Lenin şi a bolşevicilor.
Noi însă răspundem - nu, nu a fost nicidecum o trădare, deci nu poate fi nicidecum vorba de o “oroare”. Trădare înseamnă cu totul altceva, domnilor anticomunişti, trădare înseamnă nu să faci compromisuri ci să faci compromisurile greşite, trădare nu înseamnă să închei un acord de liberă trecere, un acord care poate chiar să presupună, la o adică, primirea de bani şi arme, nu înseamnă să închei acorduri cu duşmanii secundari, trădarea înseamnă să închei acorduri cu duşmanii principali ai poporului, trădare nu este deci ce a făcut Lenin ci trădare este ce a făcut Plehanov, adică susţinerea burgheziei şi moşierimii ruse împotriva celei germane, lucru pe care l-au făcut, vă amintim, şi naţionaliştii ruşi pravoslavnici, în caz că nu vă regăsiţi în condamnarea pe care am făcut-o “stângii” social-democrate. O dată ce noi am căzut de acord că pentru poporul rus burghezia şi moşierimea ruse erau un rău mai mare decât cele germane acuzaţiile voastre de trădare nu ne ating în nici un fel. Bolşevicii au făcut o revoluţie, domnilor critici din dreapta şi din stânga, bolşevicii au schimbat ceva în Rusia, au realizat o schimbare pozitivă făcând un anumit tip de compromis, Plehanov şi menşevicii “patrioţi”, ba chiar şi slavofilii “patrioţi prin definiţie” de ce oare nu au făcut nimic? Răspuns simplu: pentru că, făcând la rândul lor un compromis l-au făcut tocmai cu cine nu trebuia. Da, în cazul ţărilor imperialiste, cum era Rusia înainte de bolşevici şi cum este Rusia şi acum (aviz ziuganoviştilor şi altor plehanovişti moderni de acolo) este de fapt antipatriotic să ţii cu “ai tăi” împotriva “celorlalţi”, cu tâlharii capitalişti şi imperialişti “ai tăi” împotriva tâlharilor capitalişti şi imperialişti ai “altora” şi devine inevitabil patriotic să te înţelegi, să faci târguri cu “ceilalţi” împotriva “alor tăi”, cu capitaliştii imperialişti străini împotriva capitaliştilor imperialişti “proprii” care îţi sufocă ţara şi poporul de atâta amar de timp. Nu ne sfiim să recunoaştem acest lucru, nu e sfiim să declarăm pe faţă că Lenin a procedat corect înţelegându-se cu tâlharii germani împotriva tâlharilor ruşi şi aparenta lui “trădare naţională” a fost de fapt o uriaşă, măreaţă, extraordinară, monumentală pildă de patriotism rus. Dacă te aliezi cu oligarhia rusă împotriva celei germane o întăreşti pe cea rusă, adânceşti robia poporului tău. Dar dacă te aliezi cu oligarhia germană împotriva celei ruse o răstorni pe cea rusă, adică eliberezi poporul tău din robie, şi nu o întăreşti nici pe cea germană deoarece, evident, ce ai luat de la tâlharii tăi nu o să dai la tâlharii altora. Că aşa a fost este arătat de faptul că, la data respectivă, poporul rus însuşi este cel care a întors cu hotărâre spatele criticilor “patriotici” ai lui Lenin şi i-a susţinut pe bolşevici pentru că ştia bine cine erau cei care, nu de ieri de azi ci de multă, multă vreme, le făceau viaţa un coşmar. Sugestiv în acest sens este dialogul redat de John Reed în nemuritoarea sa lucrare “Zece zile care au schimbat lumea”, între un student anti-bolşevic şi un soldat pro-bolşevic:
“-Dar bine, frate, nu ştii că Lenin a fost trimis prin Germania într-un vagon plumbuit? Nu ştii că Lenin a luat bani de la nemţi?
-De, nu ştiu eu toate astea - răspunse încăpăţânat soldatul -, dar mi se pare că ce spune el e tocmai ce vreau să aud eu şi toţi oamenii simpli ca mine. Vezi, există două clase, burghezia şi proletariatul…
-Eşti un prost!... Şi eu lupt împotriva bolşevicilor, care distrug Rusia noastră şi revoluţia noastră liberă. La asta ce poţi să mai zici?
Soldatul se scărpină după ceafă. “Păi, ce să zic, nu zic nimic - spuse el şi faţa i se contractă de atâta efort intelectual. Mie mi se pare foarte simplu, dar nu sunt decât un om fără multă carte. Mi se pare că ar fi cam aşa: există două clase, proletariatul şi burghezia…
- Iar începi cu formulele astea idioate! - ţipă studentul.
- Numai două clase - continuă cu încăpăţânare soldatul. Şi cine nu e pentru una, se cheamă că e pentru cealaltă!”.10)
Prinurmare, s-ar zice că muncitorii şi soldaţii ruşi nu erau prea interesaţi de lipsa de “puritate” “revoluţionară” a bolşevicilor atâta vreme cât compromisurile le făceau nu cu oricine ci cu cine trebuie, adică cu răul cel mic împotriva răului cel mare.
Trebuie amintit faptul ca aceasta alianţă sănătoasă, urâta pentru unii dar profund sănătoasă alianţă cu burghezia imperialistă străină împotriva burgheziei imperialiste proprii se poate extinde şi asupra acelei părţi din burghezia autohtonă a unei ţări imperialiste care se pronunţă în favoarea imperialiştilor străini. În ţările imperialiste regula este ca burghezia autohtonă, cel puţin burghezia autohtonă care contează, să fie în totalitate ostilă celei străine şi deci, paradoxal, pentru “anti-globaliştii” de dreapta, profund naţionalistă. Vezi burghezia rusă în primul război mondial, burghezia engleză şi germană sau franceză (până la Petain) în al doilea. Dar există intotdeauna şi exceptii. În Rusia actuală de exemplu exista şi forţe burgheze cât de cât semnificative, precum gruparea pro-occidentală a lui Kasparov, care par să ţină mai mult cu imperialiştii străini decât cu cei proprii. Ce trebuie facut cu ei? Orice comunist onest din Rusia trebuie să recunoască faptul incontestabil că oameni gen Kasparov sunt aliaţi impotriva răului principal, a burgheziei ruse Pro-Kremlin. Cei falşi, precum adepţii lui Ziuganov şi ai lui Skvortov (care în 2008 trimitea comuniştilor români materiale în care acuza pe Putin ca nu e suficient de antioccidental), ei bine cei falşi ar înclina mai degrabă spre “naz-bolişti”. Dar un comunist adevărat din această ţară trebuie clar să incline spre Kasparov, ba chiar să renunţe la implementarea imediată a dictaturii proletariatului în favoarea unui echivalent rus al Noii Democratii sustinute de Mao, cu deosebirea că în cazul chinez ar fi fost o cooptare a burgheziei nationale la guvernare iar în al doilea o cooptare a burgheziei “anti-naţionale”. Cine ştie daca Lenin nu ar fi făcut acelaşi lucru în 1917 daca în Rusia ar fi existat o burghezie anti-război, fapt e însa că în afară de eserii de stânga, mic-burghezi, toată burghezia rusă inclina spre susţinerea războiului imperialist deci Lenin - aviz trotkiştilor care sustin că în aprilie 1917 Lenin s-ar fi “convertit” la teza Revoluţiei Permanente care presupune implementarea imediata a dictaturii proletariatului - deci Lenin pur şi simplu nu avea de ce să se agaţe de teza sa anterioară, la fel de sănătoasă de altfel, aceea a unei dictaturi democratice a proletariatului şi a ţărănimii. Menţinerea Rusiei în război de către Guvernul Provizoriu este cea care l-a făcut pe Lenin să renunţe la teza veche şi să cheme la dictatură a proletariatului şi nicidecum convertirea sa la troţkism! Din păcate troţkiştii nu cunosc asemenea citate din Lenin cum este acela din 1916 care zice cam aşa: “De aceea acei bolşevici… care sunt gata să îmbrăţişeze punctul de vedere al unei apărări condiţionate, al apărării patriei cu condiţia unei revoluţii victorioase şi a victoriei Republicii în Rusia au rămas credincioşi literei bolşevismului dar au trădat spiritul lui pentru că Rusia, atrasă în războiul imperialist al puterilor europene înaintate, chiar dacă ar fi republică tot un război imperialist ar duce!”11)
De ţinut minte…
A existat totuşi în istorie un singur exemplu când, pentru muncitorii ţărilor imperialiste, nu burghezia imperialistă proprie a fost răul principal, şi anume în al doilea război mondial, când imperialismul SUA şi Angliei ajutau Uniunea Sovietică (bineînţeles, din motive cu totul meschine, dar o ajutau) împotriva lui Hitler. Atunci era corect pentru muncitorii americani să susţină pe tâlharii proprii împotriva celor germani chiar dacă ei erau asupriţi în principal de tâlharii americani. Capitalistul american îl asuprea pe muncitorul american mult mai mult decât o făcea capitalistul german. Dar alianţa capitalismului american cu URSS răsturna situaţia complet. Dacă nu ar fi existat această alianţă ar fi fost corect pentru muncitorul american să saboteze lupta capitaliştilor americani cu Hitler ba chiar să se înţeleagă cu Hitler împotriva capitaliştilor americani. Dar fiindcă această alianţă exista, muncitorul american, comunistul american trebuiau să iasă din litera lui Lenin rămânând însă cu totul în spiritul lui Lenin, ba chiar trebuiau neapărat să iasă din această literă tocmai pentru a putea rămâne leninişti în spirit. Că le place unora sau nu, din punctul nostru de vedere perioada 1941-1945 a fost singura din istoria Americii când nemaipomenit de prădătoarea oligarhie financiară americană a fost de partea binelui, nu pentru motivul că, fie chiar şi la nivel “mondial”, oligarhia financiara a lui Hitler şi Hirohito ar fi fost mai rea (căci de ce ar fi persecutarea evreilor mai rea decât discriminarea şi linşarea negrilor sau decât asuprirea Indiei, sigur antisemitismul este ceva cumplit, dar au oare evreii vreun drept special faţă de negri sau indieni doar pentru că pielea lor este mai deschisă, crimele germano-japonezilor au fost într-adevăr mai mari decât toate crimele anglo-americanilor la un loc, şi majoritatea victimelor au fost de fapt ne-evrei, dar şi în primul război mondial, de pildă, Anglia şi Franţa prădaseră mult mai multe colonii ca Germania, şi totuşi Lenin nu i-a sfătuit nici un moment pe marxiştii germani să trateze burghezia imperialistă germană drept răul mai mic). Nu, nu pentru asta au fost atunci mega-prădătorii anglo-americani de partea Binelui, ci pentru că oligarhia financiară a lui Hitler ataca singura bază a revoluţiei muncitoreşti existentă în lume, Uniunea Sovietică. Că mai târziu lucrurile s-au schimbat şi tocmai această oligarhie americană a devenit principalul sponsor al anti-comunismului în lume, contribuind decisive (şi extrem de sângeros) la distrugerea comunismului în Grecia (1946-1949), Indonezia (1965), Chile (1973), El-Salvador, Nicaragua, şi în cele din urma în aproape întregul “bloc socialist”, asta e cu totul altceva. Atunci însă, ea a fost, nu doar pentru muncitorii din blocul imperialist rival ci şi pentru muncitorii “săi” “proprii” duşmanul mai puţin rău. Atunci când apare pe scena internaţională un stat socialist, mai ales când el este singurul asemenea stat şi când forţa lui este imensă, factorii interni încep să cedeze locul celor externi în elaborarea tacticii revoluţionarilor marxişti, ei încep să fie obligaţi să-şi pună şi întrebarea - care rău e mai mare la scară mondială, nu doar care rău e mai mare la nivelul ţării lui. Totuşi cazuri ca acela din al doilea război mondial sunt mai degrabă excepţii, acum, când nu mai există nici o ţară de talia URSS, iar sprijinul dat de Rusia capitalistă unor regimuri socialiste din America Latină nu este prea semnificativ (şi însoţit de sprijinul pe care ceilalţi imperialişti, rivalii Rusiei, îl acorda unei ALTE ţări socialiste, anume Vietnamul (prin 2009 au avut loc şi exerciţii militare comune americano-vietnameze), acum comuniştii ţărilor imperialiste trebuie din nou, la fel ca în primul război mondial, să se concentreze pe lupta cu tâlharii imperialişti “proprii”.
De ce?
S-ar părea la prima vedere ca atunci când unii imperialişti sprijină o ţară socialistă (mă rog, în sensul oarecum deformat al cuvântului în care sunt Cuba şi Vietnamul, ţări care au respins teza maoistă a existenţei unei burghezii noi chiar în partidul comunist şi au iniţiat “reforme de piaţă”, mai limitate ce-i drept decât în China), când unii imperialişti deci sprijină o tară socialistă şi imperialiştii rivali sprijină o altă ţară socialistă, atunci comuniştii ambelor puteri imperialiste ar trebui să susţină burghezia imperialistă proprie cum au făcut comuniştii englezi şi americani în al doilea război mondial. Imperialiştii ruşi sprijină Cuba, noi comuniştii ruşi ar trebui să sprijinim burghezia “noastră”. Imperialiştii americani sprijină Vietnamul, noi comuniştii americani ar trebui să sprijinim burghezia “noastră”. Numai că în realitate nu e deloc aşa. Cele două sprijinuri nu se aduna ci, din contra, se scad.
Cum se explică asta?
Să presupunem că America intră în război cu Rusia de partea Vietnamului şi Rusia intră în război cu America de partea Cubei. Să presupunem ca marxiştii americani sprijină burghezia imperialista Americană şi cei ruşi sprijină burghezia imperialistă rusă. Dacă în război învinge Rusia Cuba s-ar salva de primejdia unei prăbuşiri iminente în schimb Vietnamul ar ajunge în primejdie de moarte, lipsit fiind de sprijinul protectorului american. Din două ţări socialiste apropiate ca forţă economică şi militară ar fi şanse mari să rămână doar una singură. Ar avea cauza socialismului mondial de câştigat sau, din contra, de pierdut? Bineînţeles că ar avea de pierdut. La fel şi în cazul unei victorii a Americii împotriva Rusiei - s-ar salva Vietnamul în schimb Cuba ar ajunge în primejdie de moarte, total dezarmată în fata imperialismului american prin prăbuşirea protectorului său rus. Din două ţări socialiste ar fi şanse mari să ramana una singura. Pe când în cazul în care comuniştii ruşi şi americani ar lupta în primul rând contra burgheziei proprii, adică, implicit, contra războiului, ar avea, la fel, de suferit sprijinul rus pentru Cuba şi sprijinul american pentru Vietnam, în funcţie de cine ar câştiga războiul, deci aparent tot o situaţie de doi minus unu. Numai că, în cazul acestei tactici a comuniştilor ruşi şi americani, locul ţării socialiste salvate ar putea fi luat de o ţară socialistă nouă, şi încă una extrem de puternică. Rusia face revoluţie, muncitorii ruşi întorc armele contra tâlharilor proprii, Vietnamul se salvează şi Cuba ajunge în primejdie de moarte, la fel ca în cazul unei victorii a Americii, numai ca la Vietnam se poate adăuga o ţară socialistă nouă, de dimensiuni imense. La fel stau lucrurile şi în cazul unei revoluţii în America - muncitorii americani întorc armele împotriva tâlharilor proprii, Cuba se salvează şi Vietnamul ajunge în primejdie de moarte, numai ca la Cuba se poate adăuga America. Iar dacă revoluţiile din Rusia şi America s-ar completa reciproc atunci numărul de ţări socialiste rezultate ar fi şi mai mare şi cauza socialismului mondial ar ieşi şi mai mult în câştig.
Prin urmare - nici un fel de susţinere a imperialismului propriu chiar şi în condiţiile când imperialiştii de azi par să se întreacă în sprijinirea unor ţări socialiste.
Aceeaşi tactica a luptei în principal cu imperialismul propriu s-ar aplica de altfel şi în cazul în care sprijinul unor imperialişti pentru o ţară socialistă ar fi însoţit “doar” de ostilitatea lor faţă de o ţară socialistă rivală, cum a fost cazul în 2006 cu “scandalul vinului” între Rusia şi Moldova, care a avut, se pare, urmări şi pe termen lung, vezi de pilda abandonarea totală a lui Voronin de catre Rusia în aprilie 2009. Aici, aparent, varianta sprijinirii imperialismului propriu şi cea a combaterii lui fără menajamente, pe linia lui Lenin din primul razboi mondial, ar avea legitimităţi egale. Daca eu, comunistul rus, sprijin burghezia rusă, atunci apăr Cuba şi lovesc în Moldova, deci o situatie de doi minus unu. Dar daca mă opun în principal burgheziei proprii atunci apăr Moldova şi lovesc în Cuba, deci aparent tot o situatie de doi minus unu. Şi totuşi acel doi minus unu din cazul al doilea e de fapt un doi minus unu plus unu, deoarece în cazul unei răsturnări revoluţionare a burgheziei ruse la Moldova s-ar adăuga Rusia, în timp ce acel doi minus unu din primul caz e, evident, condamnat să rămână un doi minus unu.
Prin urmare:
1. Când sprijinul unor imperialişti pentru o ţară socialistă e însoţit de sprijinul imperialiştilor rivali pentru o altă ţară socialistă comparabilă cu prima, comuniştii ambelor puteri imperialiste trebuie să lupte în primul rând cu burghezia imperialistă proprie. Comuniştii ruşi să lupte în primul rând cu Putin şi Medvedev, cei americani în primul rând cu Obama.
2. Când sprijinul unor imperialişti pentru o ţară socialistă e însoţit de ostilitatea acelor imperialişti pentru o altă ţară socialistă comparabilă cu prima, comuniştii acelei puteri imperialiste trebuie să lupte în primul rând cu burghezia imperialistă proprie.
Iată deci că în ziua de azi sprijinul unor imperialişti pentru anumite ţări socialiste nu mai presupune deloc alianţa comuniştilor din acea ţară imperialistă cu respectivii imperialişti ci, atunci când apar cele două cazuri descrise mai sus, presupune atitudinea exact inversă.
Am văzut că există pentru muncitori şi comunişti compromisuri bune şi compromisuri rele, că pentru muncitorii ţărilor imperialiste un compromis cu burghezia străină este infinit mai bun decât unul cu burghezia proprie.
Nu trebuie însă să tragem de aici concluzia că un compromis cu un duşman secundar trebuie făcut oricum, în orice condiţii. Mai întâi am arătat că nici nu este obligatoriu să închei compromisuri cu un duşman secundar - de exemplu cu separatiştii burghezi ucraineni, polonezi sau georgieni Lenin nu a făcut compromisuri (deşi, să subliniem, el a fost pentru susţinerea răscoalei separatiste irlandeze din 1916, dacă o astfel de răscoală ar fi izbucnit în Polonia rusă sau în Ucraina el probabil ar fi susţinut-o). În afară de aceasta nu trebuie să pierzi din vedere că, lumea fiind dialectică, un duşman secundar se poate oricând transforma în duşman principal. Lumea nefiind statică, duşmanul secundar de astăzi poate fi foarte bine duşmanul principal de mâine, implicit şi “prietenul” de azi îţi poate fi mâine un duşman de moarte. Încheind târgul de la începutul lui 1917 cu tâlharii capitalişti şi imperialişti germani, urmat peste un an de un târg public, cel de la Brest-Litovsk, apoi peste patru de încă unul, cel de la Rapallo, Lenin a avut foarte bine în vedere acest lucru şi a ştiut să-şi ia măsurile de precauţie cele mai potrivite. Ca orice marxist Lenin ştia că victoria finală a proletariatului este posibilă numai la scară mondială, ca orice marxist adevărat Lenin ştia foarte bine că fără ajutorul unei revoluţii muncitoreşti internaţionale muncitorii şi ţăranii ruşi nu se vor putea menţine la putere la nesfârşit, că revoluţia rusă nu este şi nu poate fi nicidecum un scop în sine, ci doar o parte a unei lupte mondiale care va dura ani, decenii, poate chiar şi secole, înţelegea că o dată răsturnaţi asupritorii ruşi va începe inevitabil lupta cu asupritorii “celorlalţi”, printre care şi cei germani. Cucerind puterea într-o ţară bolşevicii şi-au eliberat poporul. Dar numai cucerind-o şi în alte ţări ei îşi vor putea elibera poporul definitiv. De aceea dacă duci o politică de întărire a acelei burghezii străine care te-a ajutat să vii la putere te vei trezi într-o bună zi că vei ajunge robul ei. De aceea nici o alianţă cu acea burghezie străină nu trebuie să meargă prea departe. A te alia cu imperialiştii străini împotriva celor proprii, sau împotriva acelor imperialişti străini care te ameninţă cel mai mult la un moment dat, e cu mult, e infinit mai bine decât să te aliezi cu imperialiştii proprii împotriva celor străini, dar a te alia în orice condiţii cu aceştia este de-a dreptul criminal. Prin urmare, Lenin în timp ce se alia cu imperialiştii germani, în 1917 şi 1918, încuraja totodată lupta revoluţionară a muncitorilor şi comuniştilor germani împotriva propriilor tâlhari şi ocupanţi. Aliaţii germani ai lui Lenin se prezentau astfel într-o dublă, şi încă deloc roză, ipostază. Pe de o parte existau imperialiştii germani binevoitori faţă de bolşevici din cauza calificatului pe care li-l acordau bolşevicii de duşman secundar iar pe de alta existau aceiaşi imperialişti germani subminaţi pe zi ce trece de bolşevici, de sprijinul pe care Lenin îl dădea lui Karl Liebknecht şi Rosei Luxemburg pentru ca germanii înşişi să facă cu kaiserul ceea ce ruşii făcuseră cu ţarul şi guvernul provizoriu. Cei care vorbesc de “trădarea” lui Lenin sau de “complotul” lui cu germanii (ba chiar cu americanii) vorbesc deci prostii nu doar o dată ci de două ori - unu la mână că Lenin s-a aliat cu capitaliştii mai puţin răi împotriva celor mai răi, doi la mână că această alianţă a lui nici nu era o alianţă adevărată, pentru că el cu o mână lua de la ei bani (în caz că într-adevăr lua, şi de fapt este chiar probabil să fi luat) iar cu cealaltă mână îi sabota neîncetat. Ce mult greşesc cei care - din anumite interese, nu doar din anticomunism dar de fapt şi dintr-o duşmănie în întregime capitalistă faţă de capitalismul occidental îl acuză pe Lenin de “trădarea Rusiei”, ce mult greşesc şi cei care, dintr-un devotament anti-marxist faţă de Marx îl acuză pe Lenin de trădarea “purităţii” doctrinei lui Marx pentru trenul german din 1917, Brest-Litovsk-ul din 1918 sau Rapallo-ul din 1922. Dacă vrem să găsim exemple de folosire proastă a divergenţelor inter-imperialiste le putem găsi nu la Lenin ci în cazul regimurilor stângiste din America Latină. Acestea, în ultimii ani, pentru a se pune la adăpost într-un mod eficient de puterea imperialistă aflată cel mai aproape de ele, anume vecinul de la Nord, au dus o politică de apropiere de cealaltă super-putere imperialistă, anume Rusia. Este oare justă, din punctul de vedere al lui Lenin, această politică? Bineînţeles că este. Ca să te aperi de duşmanul cel mai primejdios este just să colaborezi cu cel mai puţin primejdios, ca să previi o invazie din partea imperialiştilor situaţi cel mai aproape şi afectaţi cel mai mult de măsurile revoluţionare de expropriere a expropriatorilor este just să faci comerţ cu imperialiştii situaţi mai departe şi neafectaţi decât potenţial de măsurile socialiste pe care le iei, mergând până la a cumpăra arme şi a semna acorduri de cooperare cu ei. Totuşi, din perspectiva atât a proletariatului mondial cât şi a celui propriu, pentru că într-o lume a capitalismului global (nu globalist!) ce este bine pentru proletariatul mondial este bine şi pentru cel propriu şi invers, totuşi orice cooperare a marxiştilor cubanezi, venezuelani, bolivieni, nicaraguani cu imperialismul rus trebuie să presupună totodată sprijinirea atât a poporului rus aflat în luptă cu propria lui burghezie conducătoare cât şi a acelor popoare ameninţate în mod direct de expansiunea acestora. Este corect să colaborezi cu imperialismul rus pentru a te apăra de cel american dar cu condiţia ca încă şi mai mult să colaborezi cu marxiştii ruşi care se opun cu adevărat imperialismului rus, mai ales când acesta pleacă el însuşi la război pentru înrobirea altora cum s-a întâmplat în 2008, cu condiţia ca să îţi manifeşti, în măsura posibilităţilor tale, solidaritatea cu poporul georgian sfârtecat de bombele ruse. Colaborarea regimurilor socialiste latino-americane cu imperialismul rus a fost un lucru bun, sprijinul pe care acestea l-au dat imperialismului rus împotriva Georgiei neimperialiste (în ciuda alianţei ei cu imperialismul SUA), sprijin ce a mers în cazul Nicaraguei până la recunoaşterea independenţei marionetelor pro-ruse Abhazia şi Osetia de Sud, a fost un lucru nepermis, o dovadă că liderii lor nu au ştiut unde să se oprească. Ei au făcut un compromis corect, dar nu l-au făcut cu măsură, l-au făcut cu cine trebuia, dar nu l-au făcut exact cum trebuia. Ceea ce nu înseamnă, bineînţeles, că ei nu ar mai trebui sprijiniţi, un lider revoluţionar care calcă strâmb merită întotdeauna o a doua şansă mai ales când el continuă să ducă o luptă consecventă cu adevăraţii duşmani, cei situaţi cel mai aproape de el. Trădarea luptei revoluţionare a muncitorilor din alte ţări are întotdeauna repercusiuni mai lente decât trădarea luptei revoluţionare a muncitorilor de la tine de-acasă, ea este o trădare, dar una care se repercutează mai lent şi poate fi compensată mai uşor, de lupta revoluţionarilor de acolo, încrederea pierdută acolo se poate recâştiga, dar încrederea pierdută acasă e mult mai greu de recâştigat, mai ales atunci când persişti în trădare ani mulţi la rând, cum au făcut Kautsky sau Plehanov. Să faci compromisuri potrivite într-o manieră nepotrivită este de aceea cu mult, mult mai puţin grav decât să le faci, cum au făcut Kautsky şi Plehanov în 1914-1918/1914-1917, pe cele nepotrivite într-o manieră “potrivită”.
Şi la Stalin putem întâlni un exemplu de compromis bun făcut într-o manieră proastă. Pactul sovieto-german din august 1939 a fost pentru Uniunea Sovietică o necesitate, deoarece tratativele pentru un pact asemănător cu Anglia şi Franţa eşuaseră, iar planul acestora era de îndreptare a agresiunii naziste tot mai spre Est, dinspre Cehia spre URSS. Chiar şi anti-stalinistul vehement Roy Medvedev recunoaşte într-una din cărţile sale că Uniunea Sovietică “a fost obligată să semneze pactul”12). Nu, nu îl putem învinui pe Stalin că “s-a înţeles” cu Hitler, dar îl putem învinui pentru faptul că într-o mare măsură a abandonat politica de sprijinire a rezistenţei anti-naziste, atât la nivel material cât şi propagandistic. Pactul de neagresiune cu Hitler era necesar, dar Stalin a greşit pentru că l-a împins prea departe. Şi spunând acestea, pentru că tot am amintit de Hitler şi Cehia nu strică să ne amintim cât de mult greşesc cei care îşi închipuie că ce au făcut puterile occidentale cu Serbia în privinţa provinciei Kosovo a fost primul precedent de acest gen, într-adevăr smulgerea acestei provincii din trupul Serbiei sub pretextul “drepturilor minorităţilor” a fost un precedent extrem de negativ, dar nu a fost primul de acest gen, primul a fost cel de la Munchen din 1938 când Anglia şi Franţa, într-o situaţie identică, sub exact acelaşi pretext, au smuls Sudetia din trupul Cehoslovaciei şi au dăruit-o lui Hitler. Nu trebuie să se uite că naţionaliştii albanezi au avut multe de învăţat de la cei germani, nu doar cei de pildă maghiari de la cei albanezi… Şi nu “pactul Ribbentrop-Molotov” a deschis drumul celui de-al doilea război mondial, cum susţin anti-comuniştii, ci Munchenul l-a deschis, Munchenul este explicaţia directă atât pentru pactul Ribbentrop-Molotov cât şi pentru invadarea din 1939 a Poloniei, începutul oficial al războiului. Dacă ar fi fost ascultate propunerile Uniunii Sovietice privind securitatea colectivă nu ar fi existat nici un Munchen si, deci, nici un pact Ribbentrop-Molotov, problema a fost că imperialiştii anglo-francezi urau comunismul mult mai tare decât îl urau pe Hitler, abia atunci când Hitler i-a ameninţat şi pe ei în mod direct au început să fie deschişi spre ceea ce susţinea acest extraordinar diplomat care a fost Litvinov în anii ’30.
Desigur însă că în afară de ţări capitalist-imperialiste precum şi de ţări care îşi cuceresc libertatea mai există şi o altă categorie de ţări, cele dependente, cele asuprite de imperialism, ţările de tip colonial şi semi-colonial, aşa-numita “lume a treia”. Iar Lenin avea o cu totul altă părere despre natura compromisurilor care trebuiesc încercate de comunişti aici. Aici duşmanul principal al maselor asuprite nu mai era burghezia proprie ci, din contră, burghezia străină, nu burghezia de acelaşi neam era aici inamicul numărul unu ci, din contră, burghezia ţărilor ocupante. Burghezia de acelaşi neam putea fi, din contră, un aliat; într-o inversare completă a situaţiei din ţările imperialiste protagoniste ale primului război mondial ceea ce era atunci condamnabil devenea aici şi acum nu numai permis dar chiar necesar. Aici încearcă puţin să aplici ce a făcut Lenin în 1917 şi o să vezi că ajungi exact la rezultatul opus, că nu numai nu vei reuşi să faci o revoluţie dar, dimpotrivă, vei adânci robia în care se află poporul tău. Dacă te aliezi cu oligarhia britanică împotriva celei indiene sau cu oligarhia japoneză împotriva celei coreene ori chineze o poţi “răsturna” pe a ta, dar o întăreşti inevitabil pe cea străina pentru că nu vei avea mijloace să te aperi împotriva ei, nu vei avea o putere de stat cu care să te asiguri că ea nu se va erija într-un nou stăpân şi mai sinistru decât cel pe care tocmai l-ai răsturnat cu “ajutorul” ei. Dacă procedezi aşa, ceea ce ai luat de la tâlharii tăi vei fi obligat să dai la tâlharii altora. Exemplul lui Lenin din 1917 ar deveni unul negativ în timp ce pozitiv al deveni tocmai cel al trădătorului Plehanov. Ce era un compromis bun în Rusia devenea unul nu rău ci extrem de rău în India, Coreea sau China, ce era revoluţionar în Rusia devenea inevitabil o trădare în India, Coreea sau China.
Trebuie înţeles aici faptul că burghezia imperialistă străină reprezintă în acelaşi timp o burghezie interna, în ciuda faptului că e străina ea e de fapt internă, pentru simplul motiv că ocupă principalele poziţii economice în ţara respectivă, ţine în mână principalele pârghii economice de acolo, ca e în măsura să dicteze economic în ţara respectivă, şi cine dictează economic ştim bine ca va dicta şi politic. Burghezia engleză în India britanică era o burghezie internă Indiei, burghezia japoneză între 1937-1945 era o burghezie internă Chinei, burghezia franceză în Vietnam era o burghezie internă Vietnamului. Asta aviz celor care neagă că existenţa dominaţiei imperialiste ar anula caracterul primordial al contradicţiilor interne în raport cu cele externe şi care pornind de la această falsă concluzie ar putea spune că procentul de 2% investiţii străine directe în Rusia ar anula faptul că Rusia e într-adevăr o mare putere imperialistă şi nicidecum o colonie. Şi totuşi, exista şi situaţii când intr-adevăr contradicţiile externe devin mai importante, când într-adevăr poporul trebuie să se unească cu exploatatorii autohtoni chiar şi în cazul în care burghezia imperialistă ar fi doar una externă. În lucrarea sa “Despre contradicţii” din 1937 Mao a spus foarte clar că unirea întregii Chine împotriva englezilor în războiul opiului din 1840 a fost un lucru bun cu toate că pe atunci burghezia engleză nu deţinea proprietăţi, pământuri şi fabrici în China şi, din contra, China era nu doar o semicolonie ca o sută de ani mai târziu ci era ea însăşi un imperiu! Se poate deci cere maselor să susţină exploatatorii proprii şi intr-un imperiu care nu susţine nici o ţară socialistă?
Răspunsul e ca da, dar numai intr-un imperiu de tip feudal sau sclavagist care luptă cu unul capitalist gen China anului 1840 contra Anglia anului 1840 sau cu un “imperiu” semi-sclavagist şi semi-gentilic cum era cel incaş în preajma Conquistei. Când există o diferenţă de formaţiuni sociale care se traduce printr-o diferenţă tehnico-militară de secole şi chiar milenii (vezi ce am spus în capitolul precedent despre incaşii din preajma Conquistei) atunci da, o alianţă cu exploatatorii “imperialişti” este binevenita. Rău au făcut de exemplu triburile mexicane că l-au susţinut pe Cortes împotriva aztecilor la 1519-1521. Da, acele triburi erau exploatate - şi încă destul de crunt - de azteci, nu de spanioli. Dar diferenţa de tehnica militară atât între ei şi spanioli cât şi între azteci şi spanioli era atât de copleşitor de mult în favoarea spaniolilor că orice disensiune între azteci şi acele triburi ar fi condamnat şi pe unii şi pe alţii, la fel cum în ziua de azi orice disensiune între muncitorii americani şi imperialiştii americani sau între insurgenţii afgani şi imperialiştii americani ar fi fatală şi unor şi altora în cazul unei invazii extraterestre “clasice” gen Independence Day - deşi o astfel de invazie ar fi destul de improbabilă dacă admitem că o civilizaţie cu milenii sau secole mai avansată decât a noastră ar trebuie să se organizeze pe baze comuniste, deci inerent paşnice.
În ţările de tip colonial şi semi-colonial burghezia străina este deci duşmanul principal, fie ca e vorba de una externa sau una interna. De aici, necesitatea pentru muncitorii şi comuniştii de acolo să isi schimbe radical tactica faţă de tâlharii, de exploatatorii “proprii”. Aşa se face că în 1920, la congresul al II-lea al Internaţionalei Comuniste, Lenin a susţinut necesitatea unei alianţe a proletariatului şi comuniştilor nu doar cu masele largi ale ţărănimii şi micii burghezii ci chiar şi cu reprezentanţii burgheziei propriu-zise dacă aceasta luptă împotriva imperialismului, a burgheziei ţării sau ţărilor imperialiste ocupante. Lenin, care nu doar că nu era dar nici nu dorea să se pretindă un zeu, căruia din contră îi repugna categoric să îl privească cineva în calitate de zeu, a avut grijă să îi avertizeze pe noii săi discipoli din India, Coreea şi China împotriva dogmatismului, a avut grijă să le spune să ţină seama de condiţiile specifice ale ţărilor lor şi ca atare să nu îl urmeze într-un tip de compromis atunci când nu numai că nu trebuie să îl urmeze, dar din contră trebuie să facă exact pe dos. Patriotismul nepatriotic din cazul “marxiştilor” din ţările imperialiste se transformă, dacă vreţi, într-un patriotism patriotic, în vreme ce antipatriotismul patriotic al adevăraţilor marxişti este condamnat să eşueze într-un antipatriotism cu adevărat antipatriotic. Ţările de tip colonial şi semicolonial sunt singurele în care patriotismul şi trădarea de patrie îşi păstrează în întregime sensul cu care suntem noi obişnuiţi. Daca antipatriotismul patriotic este necesar pentru comuniştii Lumii Întâi, patriotismul patriotic e la fel de necesar pentru comuniştii Lumii a Treia.
Bineînţeles însă că şi în cazul acestui tip de ţări nu trebuie niciodată să pierzi din vedere că duşmanul secundar se poate transforma în cel principal, ceea ce impune ca şi în cazul alianţelor legitime cu burghezia naţională luarea unei serii de măsuri de precauţie. Burghezia naţională îţi este necesară ca aliat azi dar mâine, în caz că ajunge la putere, îţi va da cu o mare bucurie în cap. Să ne amintim doar de momentul Shanghai 1927 şi vom înţelege foarte bine acest lucru, vom înţelege de asemenea că ea îţi poate da în cap cu o foarte mare bucurie chiar şi înainte de a fi răsturnat jugul imperialiştilor străini. De aceea, atunci când alianţa între muncitori şi burghezia naţională va înceta comuniştii vor trebui să se găsească pregătiţi de luptă, adică să fie stăpâni pe oamenii lor, pe votanţii lor, pe armele lor şi, extrem de important, pe ideologia lor. Doresc marxiştii să schimbe un jug cu altul? Bineînţeles că nu, şi dacă Lenin nu a luat de la tâlharii “săi” ca să dea la tâlharii altora, nici marxiştii lumii a treia nu trebuie să ia de la tâlharii altora ca să dea la tâlharii “lor” de “acelaşi neam”. Tactica, atitudinea faţă de “neaoşi” şi “străini” se inversează de la o “lume” la alta, dar principiul rămâne acelaşi, nu trebuie să lupţi cu un tâlhar ca să îl întăreşti pe celălalt. Când lupta cu duşmanul principal se încheie tu trebuie să fii atât de puternic încât ori să nu îi permiţi deloc duşmanului secundar să îi ia locul ori să fii în stare să începi lupta cu el de îndată ce acest lucru, schimbarea de asupritor, s-a produs. Lupta cu duşmanul principal trebuie să presupună neapărat menţinerea şi întărirea capacităţii de luptă cu duşmanul secundar în vederea momentului când acesta se va transforma în duşman principal, iar această menţinere şi întărire a capacităţii de luptă nu sunt posibile fără păstrarea, în cadrul coaliţiei cu burghezia naţională, a independenţei politice, organizatorice şi ideologice stricte. Te aliezi cu burghezia naţională neimperialistă împotriva celei străine imperialiste dar continui să militezi pentru exproprierea ei, accepţi alianţa cu naţionalismul burghez mai puţin rău dar îţi menţii neschimbate concepţiile internaţionaliste, te aliezi cu burghezia care luptă pentru independenţă naţională doar în scopul schimbării actualei dependenţe cu una nouă dar tu continui să susţii solidaritatea cu muncitorii naţiunii asupritoare precum şi lozinca unei federaţii socialiste a coloniei sau semicoloniei tale cu metropola. Accepţi de exemplu alianţa cu burghezia indiană naţionalistă care doreşte separarea de Anglia din cauză că este mult mai probabil ca aceasta să se producă înainte de declanşarea revoluţiei socialiste în Anglia (muncitorii metropolelor, “corupţi” temporar de imperialism, se vor radicaliza şi ei, dar şansele de a se radicaliza înaintea celor din colonii şi semicolonii, sau o dată cu ei, sunt infime, dacă radicalizarea s-ar produce înainte sau concomitent, evident că n-ar mai exista absolut nici o necesitate obiectivă a alianţei cu această burghezie naţionalistă), accepţi această alianţă ca pe un rău temporar, dar tu, în calitate de marxist, continui să militezi pentru Statele Unite Socialiste ale Angliei şi Indiei. Accepţi alianţa cu burghezia algeriană naţionalistă care doreşte separarea de Franţa, din cauză că această separare e mult mai probabil să se producă înainte de declanşarea revoluţiei socialiste în Franţa, dar tu, în calitate de marxist, continui să militezi pentru singura formă cu adevărat acceptabilă de relaţii între ţările socialiste, anume federaţia socialistă supranaţională, în cazul de faţă Statele Unite ale Franţei şi Algeriei, sau, şi mai bine, Statele Unite ale Franţei şi tuturor coloniilor din zonă, nu doar Algeria ci şi Marocul şi Tunisia. Etc. Proletariatul trebuie să îşi păstreze independenţa pe toate planurile.
Iar această linie generală a independenţei proletariatului a fost apărată cu o deosebită vigoare atât de clasicii marxismului cât şi de conducătorii de revoluţii proletare victorioase.
Încă din 1850, în “Adresa” lor către conducerea centrală a Ligii Comuniştilor Marx şi Engels au definit foarte bine atitudinea proletariatului faţă de aliaţii săi temporari din interior. În cazul unei alianţe cu democraţii mic-burghezi împotriva feudalismului şi marii burghezii (revoluţia burghezo-democratică fiind pe atunci la ordinea zilei în Germania) comuniştii trebuie să îşi menţină independenţa intactă. Iar sfatul lor a fost bine avut în minte de Lenin atunci când în 1920, la acelaşi congres al Cominternului la care îi îndemna pe comuniştii din ţările coloniale să facă front comun cu burghezia “lor” naţională el le cerea totodată să dea dovadă faţă de aceasta de o maximă prevedere. “Internaţionala Comunistă - spuneael - trebuie să fie în alianţă vremelnică cu democraţia burgheză din colonii şi din ţările înapoiate, fără să se contopească însă cu ea şi păstrând neapărat independenţa mişcării proletare chiar dacă aceasta e încă într-o formă cu totul embrionară.”13)
Aceste sfaturi înţelepte vor fi urmate în anii ’30 de liderul mişcării proletare chineze, Mao Zedong. Urmându-i pe Marx şi Lenin, dar ştiind să înveţe şi din lecţia marii înfrângeri din 1927, Mao a ştiut să asigure Partidului Comunist Chinez independenţa în cadrul celui de-al doilea Front Unit Antijaponez încheiat în 1937 cu reprezentantul nu al burgheziei chineze naţionale ci al celei compradore, dar pro-americane, adică de partea rivalului inamicului principal japonez, anume Gomindanul. În faţa oportuniştilor de dreapta care mergeau pe linia că orice alianţă cu gomindaniştii e bună pe motivul că doar ei, nu-i aşa, lupta împotriva japonezilor, refuzând deci să înveţe ceva din lecţia anului 1927, precum şi în faţa ultrastângiştilor care foloseau dezastrul din 1927 ca justificare pentru respingerea oricărei alianţe cu Gomindanul, Mao a susţinut calea corectă, calea lui Marx şi Lenin - alianţă da, subordonare niciodată. Unii spuneau - orice fel de compromis, alţii - nici un fel de compromis, Mao a susţinut singura variantă justă, aceea a unui compromis care să te ajute să lupţi nu doar cu duşmanul de azi dar şi cu duşmanul de mâine.
Edificator în acest sens este ce spunea Mao în 1938: “Numai prin menţinerea fermă a frontului naţional unit vom putea să învingem dificultăţile, să alungăm inamicul şi să construim o Chină nouă. În acelaşi timp fiecare partid sau grupare dinăuntrul frontului unit trebuie să-şi menţină independenţa politică, ideologică şi organizatorică, lucru valabil şi pentru Gomindan şi pentru Partidul Comunist şi pentru orice alt partid sau grupare… A vorbi numai de unitate negând independenţa înseamnă a abandona Principiul Democraţiei, şi cu asta nici Partidul Comunist nici vreun alt partid nu poate fi de acord. Fără îndoială că independenţa în cadrul frontului unit nu poate fi absolută ci numai relativă, că a o privi drept ceva absolut ar submina politica generală de unire împotriva inamicului. Dar această independenţă relativă nu trebuie negată - fiecare partid trebuie să fie, din punct de vedere ideologic, politic, organizatoric, independent… Acest lucru trebuie să fie foarte bine înţeles de toţi membrii Partidului Comunist precum şi de cei ai partidelor prietene.”14)
Memorabil este de asemenea răspunsul dat de Mao în 1940 acelor gomindanişti care cereau, în numele unităţii, măsuri concrete de punere a Partidului Comunist Chinez la remorca burgheziei chineze. “Anti-comuniştii duri din Gomindan pun accentul pe unitate, dar unitatea de care vorbesc ei nu este una reală ci una falsă, nu este o unificare raţională ci una iraţională, nu este una în substanţă ci doar una în formă. Ei ţipă despre unificare, dar doresc de fapt să lichideze Partidul Comunist, Armata a Opta şi Noua Armată a Patra precum şi Regiunea de Graniţă Shanxi-Gansu-Ningxia, sub pretextul că ţara nu se poate unifica atâta vreme cât există ele. Ei vor ca Gomindanul să aibă totul, vor ca dictatura acestui partid nu numai să continue dar să se şi consolideze. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, am mai putea noi oare să vorbim de unitate? Să fim drepţi - dacă nu ar fi fost Partidul Comunist, Armata a Opta şi Noua Armată a Patra plus Regiunea de Graniţă Shanxi-Gansu-Ningxia care să nu ia iniţiativa încetării războiului civil şi unirii în vederea rezistenţei împotriva Japoniei nu s-ar fi putut iniţia Frontul Naţional Unit Antijaponez, nu s-ar fi putut rezolva pe cale paşnică incidental de la Xian, nu am fi avut astăzi posibilitatea să rezistăm împotriva Japoniei. Şi dacă azi Partidul Comunist, armatele a 8-a şi a 4-a, regiunea eliberată Shanxi-Gansu-Ningxia, bazele anti-japoneze din zonele noastre, nu ar sprijini cu toate forţele rezistenţa antijaponeză şi combate tendinţele periculoase de capitulare forţele noastre ar fi dezbinate şi ne-am afla într-o situaţie cumplită. Cei câteva mii de luptători ai Armatei a Opta şi Noii Armate a Patra ţin doar sub focul lor două cincimi din forţele inamice, nu mai puţin de 17 din cele 40 de divizii japoneze. Atunci de ce să desfiinţăm noi aceste armate? Regiunea de graniţă Shanxi-Gansu-Ningxia este cea mai progresistă regiune a ţării, este o zonă democratică ce serveşte drept bază a luptei antijaponeze. Aici nu există oficiali corupţi, nu există satrapi locali, nu există jocuri de noroc, nu există prostituţie, nu există concubinaj, nu există cerşetori, nu există clici egoiste, nu există atmosferă de delăsare, nu există dispute meschine, nu există profitori de război. Atunci de ce să desfiinţăm această regiune? Numai nişte oameni cu totul lipsiţi de ruşine pot să sugereze aşa ceva. Ce drept au aceşti anticomunişti înrăiţi să rostească un singur cuvânt împotriva noastră? Nu, tovarăşi! Este nevoie nu de abolirea Regiunii de Graniţă ci e nevoie ca întreaga ţară să îi urmeze exemplul, nu să fie lichidate Armata a Opta şi Noua Armată a Patra e nevoie ci ca întreaga ţară să le urmeze exemplul, nu să fie lichidat Partidul Comunist ci întreaga ţară să îi urmeze exemplul, nu să coborâm oamenii progresişti la nivelul celor înapoiaţi ci să îi facem pe ultimii să se ridice la nivelul primilor.”15)
Iată un mod cu adevărat marxist şi proletar de a pune problema, unul care a asigurat comuniştilor şi maselor largi ale poporului chinez succesul nu doar în lupta cu imperialismul fascist japonez ci şi, mai apoi, cu aceiaşi gomindanişti transformaţi (într-o renegare totală a principiilor marelui lor mentor Sun Yat-Sen) în aliaţi ai imperialismului american! Ce-i care îi critică pe “staliniştii” chinezi pentru subordonarea faţă de Gomindan de care au dat dovadă înaintea dezastrului din 1927 nu trebuie să uite că tot ei au fost cei care au ştiut să corecteze această greşeală, care au corectat-o cu adevărat, adică fără a cădea în extrema cealaltă, cea ultrastângistă de refuzare a oricărui compromis. Da, Partidul Comunist Chinez a greşit în 1925 şi urmările s-au văzut în 1927, dar cine altul dacă nu tot “stalinistul” Partid Comunist Chinez a corectat această greşeală în 1937, cu urmările ce s-au văzut bine în 1945 şi 1949? Da, Troţki a avut dreptate să îi critice pe Stalin şi pe Buharin precum şi pe comuniştii chinezi pentru tactica nu greşită ci profund greşită din 1925-1927, pentru oportunismul de atunci, după cum a avut dreptate să îl critice pe Stalin pentru ultrastângismul dinaintea venirii la putere a lui Hitler, când a interzis comuniştilor germani să se alieze cu social-democraţii pentru a bara drumul naziştilor. Au existat situaţii când Troţki a avut dreptate împotriva lui Stalin, acest lucru trebuie spus cu toată tăria. Dar le dă oare asta dreptul urmaşilor săi, epigonilor săi, să critice Partidul Comunist Chinez şi pe marele Mao Zedong pentru că, prin corectarea greşelii din 1925-1927, nu au căzut totuşi în ultrastângismul pe care majoritatea organizaţiilor troţkiste îl manifestă nu numai faţă de organizaţii comuniste de altă orientare dar şi între ele, una faţă de alta? Dacă Troţki a avut dreptate să-l critice pe Stalin, au oare troţkiştii dreptate să-l critice pe Mao? Oare Troţki dacă ar trăi acum le-ar da dreptate? Oare un om care a ştiut să-l condamne pe Stalin şi pentru oportunism şi pentru sectarism ar fi de acord ca nişte sectarişti să-l condamne pe un om care nu a fost nici una nici alta, doar pentru că la momentul respectiv l-a susţinut pe Stalin în lupta cu Troţki? Nu a sosit oare timpul ca troţkiştii să nu se mai lege de amănunte din trecut şi să pună pe primul plan necesităţile luptei prezente? Ale unei lupte care presupune alianţa, ba chiar strânsă, cu acei revoluţionari de care te apropie mult mai multe lucruri decât te despart? Troţki a susţinut Frontul Unit cu nişte oameni de care îl despărţeau mult mai multe decât îi despart pe urmaşii lui de cei ai lui Mao, nu ar fi oare timpul ca şi troţkiştii de azi să susţină ceea ce susţinea maestrul lor? Bineînţeles că ar cam trebui.
Un caz oarecum atipic îl reprezintă acele ţări ne-imperialiste care nu se găsesc în mod clar în sfera de influenţă a unei puteri imperialiste, acele ţări situate la întretăierea sferelor de influenţă ale unor puteri imperialiste rivale, cum sunt, de pildă, unele din fostele ţări socialiste ale Europei de Est, între care şi România. Este România o ţară capitalistă? Bineînţeles că da. Este ea şi imperialistă? Categoric nu. Din contră, aşa cum am arătat la începutul capitolului, dominaţia imperialistă este puternică. Dar totodată aici nu exista, pana la masurile de austeritate anunţate în primăvara anului trecut, o singură putere imperialistă care să dicteze, aşa cum exista în China după 1931 şi mai ales după 1937, când japonezii au transformat mare parte din ea dintr-o semicolonie a mai multor imperialişti într-o colonie a unui singur imperialist. Aici existau cu o putere şi influenţă aproximativ egală giganţi capitalişti ai Vestului şi giganţi capitalişti ai Estului, iar în Est puterea care domină este, bineînţeles, Rusia. Din această cauză burghezia “naţională” română avea o mult mai mare tendinţă de a oscila, căci ea putea obţine la fel de bine avantaje manevrând între cele două blocuri ca şi colaborând cu poporul împotriva unuia din ele sau ambelor. Totul s-a schimbat însă în primăvara lui 2010 când, la presiunea FMI, au fost luate acele măsuri nemaivăzut de dure într-o ţară ce se afla deja undeva foarte jos comparativ cu nucleul imperialist al UE, şi anume undeva la graniţa dintre Lumea a Doua şi Lumea întâi. Acum gruparea imperialistă americană a devenit clar duşmanul principal al maselor largi ale poporului român, acum gruparea burgheză pro-americană, cea din jurul lui Traian Băsescu şi a PDL-ului a devenit clar gruparea cea mai rea a burgheziei româneşti, corespunzând grupării burgheziei compradore pro-japoneze a lui Wang Chin-wei din timpul războiului antijaponez al poporului chinez, în timp ce PSD-ul, gruparea pro-rusă a devenit echivalentul grupării burgheziei compradore pro-americane a lui Chiang Kai-si din acelaşi război. Aşa cum comuniştii chinezi de atunci s-au aliat cu compradorii pro-americani ai lui Chiang Kai-si în ciuda a tot ce le făcuseră până atunci tot aşa şi comuniştii români de azi trebuie, vrând-nevrând, să se alieze cu compradorii pro-ruşi din jurul lui Ponta şi Patriciu, de dragul luptei cu răul cel mare al acestei ţări - gruparea compradora pro-americana. Bineînţeles, principiul sfânt al comuniştilor chinezi de atunci, acela al menţinerii independenţei faţă de aliaţi. Ba chiar cu atât mai mult trebuie comuniştii români de azi să preţuiască această alianţă cu cât acum raportul de forţe între noi şi PSD e mult mai dezechilibrat decât în cazul comuniştilor chinezi ce luptau contra japonezilor şi, se ştie, cu cât un peşte e mai mic cu atât mai mult trebuie el să stea departe de peştele cel mare chiar şi atunci când acest peşte mai mare e preocupat de o alta pradă, mai consistentă. Comuniştii români de azi trebuie să fie mult mai atenţi la PSD decât erau comuniştii chinezi atenţi la Gomindan în perioada războiului lor antijaponez.
Note:
1) Lenin - “Cuvântare rostită la şedinţa plenară festivă a Sovietului de deputaţi al muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii din Moscova, a comitetului din Moscova al Partidului Comunist (Bolşevic) din Rusia şi a Consiliului sindicatelor din Moscova închinată celei de-a treia aniversări a Revoluţiei din Octombrie, 6 noiembrie 1920”, în “V.I. Lenin, Opere”, volumul 31, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, p. 383
2) Lenin - “Cuvântare rostită la congresul general al muncitorilor din transporturi din Rusia” în “V.I. Lenin, Opere”, volumul 32, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, p. 271-272 şi Lenin - “Al IX-lea Congres General al Sovietelor din Rusia”, în “V.I. Lenin, Opere”, volumul 33, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957, p. 131
3) Lenin - “Cuvântare rostită la adunarea muncitorilor de la Prohorovskaia Manufactura cu prilejul celei de-a patra aniversări a Revoluţiei din Octombrie”, în “V.I. Lenin, Opere”, volumul 33, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957, p. 100
4) Mac Margolis - “Roads to nowhere”, Newsweek, September 11, 2006
5) “Enigma variations. A special report on Russia”, The Economist, November 29th- December 5th 2008
6) Philip S. Foner - “History of the labor movement în the United States”, volume II, International Publishers, New York, 1955, p. 353
7) Lenin - “Congresul al VIII-lea al P.C. (b) din Rusia”, în “V.I.Lenin, Opere”, volumul 29, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, p. 155
8) Lenin - “Stângismul - boala copilăriei comunismului”, în “V.I. Lenin, Opere”, volumul 31, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, p. 21
9) Lenin - “Revoluţia socialistă şi dreptul la autodeterminare (teze)” în “V.I.Lenin, Opere”, volumul 22, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1952, p. 143
10) John Reed - “Zece zile care au zguduit lumea”, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957, p. 152-153
11) Lenin - “Despre broşura lui Junius”, în “V.I. Lenin, Opere”, volumul 22, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1952, p. 310-311
12) Roy Medvedev - “Let history judge. The origins and consequences of Stalinism”, Alfred A. Knopf, New York, 1972, p. 441
13) Lenin - “Schiţa iniţială a tezelor cu privire la problema naţională şi problema colonială”, în “V.I. Lenin, Opere”, volumul 31, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, p. 132
14) Mao Tse-tung - “The role of the Chinese Communist Party în the National War”, la http://www.marx2mao.com/Mao/CPNW38.html
15) Mao Tse-tung - “Unite all Anti-Japanese forces and combat the Anti-Communist die-hards”, la http://www.marx2mao.com/Mao/CACD40.html