O obiecţie des întâlnită şi pe care criticii marxismului nu se obosesc niciodată să o pună, de obicei atunci când sunt lăsaţi fără argumente, este aceasta: bine, comunismul este o idee frumoasă, poate chiar prea frumoasă, dar este o idee inaplicabilă în practică, deoarece ar fi “contrară naturii umane”. Egalitarismul comunist ar fi bun pe hârtie, dar imposibil de pus în practică, deoarece “natura umană”, vedeţi Dumneavoastră, eterna şi neschimbătoarea natură umană i-ar fi potrivnică. Lăcomia, invidia, egoismul, dorinţa de a avea mereu mai mult decât celălalt ar fi, conform acestei viziuni sceptice asupra lumii, trăsături definitorii ale speciei umane, care nu ar face posibilă o lume semnificativ mai bună decât cea de acum. Raiul, spre marea fericire a popilor, ar fi posibil numai în cer.
Marxiştii, fiind oameni realişti, nu pot nega că egoismul, lăcomia şi invidia sunt trăsături umane, defecte umane care se găsesc din abundenţă în societatea actuală. Le putem întâlni, din păcate, aproape la tot pasul, şi, ceea ce este tragic, nu numai la burghezii propriu-zişi, nu numai la bogătaşi şi exploatatori, ci şi la mulţi din oamenii săraci - unii muncitori pot fi la fel de egoişti ca şi patronii lor. Mentalitatea capitalistă pare să nu se limiteze la capitaliştii înşişi. Prin urmare capitalismul ar fi nu doar o anumită formă de organizare a societăţii ci şi o stare de spirit, o componentă a “naturii umane”, sortită să dureze la fel de mult ca această “natură umană” însăşi.
Aceasta ar fi o concluzie descurajatoare, dar în acelaşi timp şi una profund greşită. Conform marxismului, singura concepţie cu adevărat realistă despre lume şi societate, nu conştiinţa generează existenţa ci, dimpotrivă, existenţa este cea care generează conştiinţa. Nu mentalităţile creează societăţile, ci exact invers, mentalităţile sunt un produs al societăţilor, care, la rândul lor, sunt un produs al societăţilor, care, la rândul lor, se schimbă în funcţie de progresul material, de progresul forţelor de producţie. Acest principiu elementar al filosofiei marxiste este cum nu se poate mai vizibil de-a lungul istoriei. Privind istoria, vom vedea că fiecare epocă a avut mentalităţile ei. Mentalităţile din capitalism nu sunt în mod obligatoriu aceleaşi cu mentalităţile din feudalism sau capitalism. În multe privinţe gândirea unui om din anul 2011 este diferită de cea a unui om din anul 1011. Acum lumea e relativ plină de liber-cugetători (din păcate, datorită menţinerii capitalismului, mult, mult mai puţin plină decât ar trebui), dar atunci un liber-cugetător fie n-ar fi fost luat în serios de nimeni fie, cel mai probabil, ar fi fost rapid redus la tăcere - Biserica/Bisericile ştim bine că a/au excelat în “arta” persecutării disidenţilor înainte de a-şi fi descoperit ea/ele însăşi/însele o vocaţie “disidentă” în ţările dominate de “totalitarismul marxist” sau în acele ţări capitaliste unde secularismul este relativ mai puternic (vezi Franţa, Olanda etc.). De ce? De ce această diferenţă? Deoarece condiţiile obiective pentru dezvoltarea gândirii libere pur şi simplu nu existau atunci, iar aceste condiţii erau ele însele un corolar al stadiului inferior de dezvoltare al forţelor de producţie, al economiei naturale şi fărâmiţării feudale. Dezvoltarea comerţului şi manufacturilor a creat câteva secole mai târziu condiţii pentru ca această gândire liberă să aibă mai mult succes, dar şi atunci rezistenţa forţelor reacţionare a fost atât de puternică încât pentru ca gândirea liberă să aibă succesul (relativ, o repetăm) de azi a fost nevoie de râuri de sânge, de un şir întreg de martiri sacrificaţi pe altarul măreţ al progresului. Oamenii, indivizii sunt cei care creează mentalităţi de succes, ar fi ridicol să presupunem că ele cad din cer. Dar oamenii creează asemenea mentalităţi numai atunci când societatea le permite lucrul acesta, când societatea nu le permite ei pot crea numai mentalităţi lipsite de succes. Cum spunea Engels în 1890- “ Istoria ne-o făurim noi înşine, dar o făurim, în primul rând, în cadrul unor premise şi condiţii bine determinate. Printre acestea cele economice sunt, în cele din urmă, hotărâtoare.” Cum magistral spunea Engels în 1894 - “ Situaţia economică nu este singura cauză activă… ci are loc o interacţiune pe baza necesităţii economice, care, în ultimă instanţă, se impune întotdeauna… Prin urmare nu este vorba, aşa cum vor să îşi închipuie unii, din comoditate, de o acţiune automată a situaţiei economice, ci oamenii îşi făuresc singuri istoria, însă o făuresc într-un mediu dat, care o condiţionează pe baza relaţiilor reale deja existente, dintre care cele economice, oricât de puternic ar putea fi influenţate de celelalte - politice şi ideologice - sunt totuşi, în ultimă instanţă, hotărâtoare şi constituie firul roşu care trece prin întreaga dezvoltare, singurul care duce la înţelegerea ei.”1) Forţele de producţie nu sunt singurele care “fac istoria”, dar ele sunt factorul hotărâtor, şi fără a ţine seama de acest factor nu putem înţelege nimic din istoria universală, şi nici din lumea în care trăim. Oamenii sunt cei care fac istoria, dar ei nu sunt decât nişte agenţi, nişte instrumente ale acestor forţe de producţie, forţe care nu sunt în definitiv altceva decât muncă acumulată, munca acumulată a zeci şi sute de generaţii de oameni.
E drept că multe din mentalităţile păcătoase de azi - egoismul, lăcomia, invidia, erau prezente şi atunci. Nu toate, dar multe erau. Însă nu trebuie să uităm că înainte de capitalism nu au existat numai feudalismul şi sclavagismul. Prima formă de organizare socială întâlnită la om a fost Comuna Primitivă, or această Comună Primitivă a fost o formă de comunism, a fost un exemplu foarte clar de societate egalitară. Ba mai mult, a fost o formă de egalitarism care a ţinut mai mult decât toate celelalte epoci la un loc, nu sute, nu mii de ani ci zeci de mii de ani, ba chiar sute de mii de ani. După ştiinţa noastră, germenii stratificării sociale şi ai statului apar în Orientul Mijlociu acum vreo 5000- 6000 de ani, la finele Neoliticului, dar specia noastră are mai mult de 70 000 de ani, iar spiţa noastră, în sens evoluţionist, are probabil mai mult de un milion de ani. Iată deci că, împotriva a ceea ce susţin pesimiştii (reali sau prefăcuţi) ai epocii noastre, egalitarismul acoperă 90% sau mai mult din istoria umană şi, implicit, şi din “natura umană”. Natura umană de care fac ei atâta caz este în realitate comunistă, aceasta ar fi o concluzie de bun simţ, ce poate fi trasă de oricine aruncă o privire cât de cât sumară asupra istoriei speciei noastre.
Nu este de aceea deloc întâmplător că anticomuniştii, cei care se tem cu adevărat de egalitarismul roşu, adică pesimiştii din cei prefăcuţi, nu reali, au pornit de ceva vreme o campanie furibundă împotriva “învechitei” concepţii marxiste cum că în Comuna Primitivă ar fi existat acest nesuferit de egalitarism.
Mai întâi, spun ei, egalitarismul n-ar exista de fapt nici la animale. Cum animalele reprezintă, spre deosebire de om, “starea naturală”, el ar fi foarte aproape de Comuna Primitivă, deci societăţile animale ar constitui o foarte bună aproximare a societăţii umane primitive, aşa cum a existat ea sute de mii de ani şi cum, pe alocuri, se mai păstrează şi azi. Or, la multe animale, chiar sociale, există o stratificare evidentă, există indivizi de rând şi indivizi privilegiaţi. Într-o haită de lei masculul mănâncă întotdeauna primul, chiar dacă nu a participat deloc la vânătoare, şi numai după ce se satură el pot mânca şi ceilalţi - femelele şi puii.
În al doilea rând, egalitarismul la oamenii primitivi ar fi de asemenea o iluzie, deoarece şi atunci existau şefi, şi atunci existau ierarhii şi privilegii.
Noi spunem însă că, mai întâi, exemplul cu societăţile animale este de multe ori unul cu totul nepotrivit. Nu toate speciile sunt la fel. Unele sunt sociale, altele nu, şi chiar între speciile sociale există diferenţe mari. Leul este un exemplu de specie socială, pe când omul primitiv este un exemplu cu totul diferit. Privilegiile pe care le are leul mascul în comparaţie cu femelele şi puii se explică prin absenţa pur şi simplu la această specie a necesităţii egalitarismului. Egalitarismul, ca orice tip de comportament, apare acolo unde este cerut de necesităţile speciei, nu oriunde, ci numai acolo unde este cazul ca el să apară. Or la leu pur şi simplu nu a fost cazul. Să ne gândim numai - un leu adult cântăreşte 100-200 de kilograme sau mai mult. El este, chiar şi de unul singur, un vânător redutabil, cu siguranţă mult mai redutabil decât un om primitiv, fie el şi înarmat cu o suliţă de lemn sau un topor de piatră. Leul poate supravieţui fără mari probleme şi de unul singur, dar omul primitiv, o fiinţă slabă, fără arme naturale, fără nici un fel de arme naturale, nu putea nicicum supravieţui de unul singur. Pentru leu egalitarismul nu este necesar, dar pentru omul primitiv el era/este o necesitate vitală. Pentru o haită de lei faptul că masculii iau “partea leului” nu înseamnă, în general, prea mare nenorocire, dar pentru oamenii primitivi o asemenea împărţire ar fi fost, cu siguranţă, fatală, tocmai datorită faptului că ei erau vânători eficienţi numai împreună. Dacă un anume număr de membri ai ginţii primitive ar fi murit de foame ca urmare a lăcomiei unora grupul s-ar fi micşorat într-atât încât nu ar mai fi fost o forţă eficientă şi, în cele din urmă, ar fi murit de foame şi cei rămaşi în viaţă. Egoismul ucide!, aceasta pare să fi fost deviza omenirii în cel puţin 90% din istoria sa. Cei preocupaţi de studiul naturii umane ar trebui să recunoască faptul că, în proporţie covârşitoare, aceasta este mai degrabă ostilă egoismului şi lăcomiei decât favorabilă acestor vicii. Nu suntem deloc o speciei atât de vicioasă pe cât cred unii.
Să remarcăm că există totuşi în natură specii sociale care manifestă într-adevăr un egalitarism comparabil cu cel al omului primitiv. Un exemplu foarte bun este câinele sălbatic african. După cum afirmă renumitul biolog american Edward O. Wilson în “Sociobiologia”- “ În timpul sutelor de ore de observaţii asupra câinilor sălbatici zoologii au descoperit un grad de cooperare şi altruism neegalat de nici un alt animal cu excepţia elefanţilor şi cimpanzeilor. Imediat ce haita şi-a mâncat porţia, ea se întoarce la vizuină pentru a regurgita o parte din hrană puilor, mamei lor şi celorlalţi adulţi care au rămas în urmă. Chiar şi atunci când prada nu este suficient de mare pentru a hrăni pe săturate toţi câinii, vânătorii continuă să-şi împartă captura. Astfel adulţii bolnavi şi infirmi sunt îngrijiţi la nesfârşit. La pradă tinerilor li se acordă întâietate de către adulţi, o răsturnare completă a procedurii întâlnite la lei şi la lupi. Comportamentul în comun este dezvoltat într-o asemenea măsură încât atunci când un grup de nouă pui, studiaţi de Estes de Goddard, au rămas orfani la vârsta de cinci săptămâni, ei au fost crescuţi de ceilalţi opt membri ai haitei, care întâmplător erau toţi masculi.”2)
Deloc întâmplător, câinele sălbatic african, la fel ca şi omul primitiv şi spre deosebire de leu nu este, pe cont propriu, un vânător formidabil. Mai mic decât lupul şi cu mult mai mic decât leul el ar fi de unul singur complet incapabil să doboare animalele mari pe care în haită le doboară în mod obişnuit, iar animalele mici ca gazela sau viţeii de antilopă gnu ar fi greu de ucis, din cauza vitezei lor sau protecţiei materne, şi chiar dacă ar putea să le ucidă i-ar fi extreme de greu să le apere - căci nu numai leul, hiena sau leopardul dar chiar şi firavul ghepard ar putea fără probleme să-l deposedeze de pradă. De unul singur câinele sălbatic african nu ar fi mai nimic. În haită însă el este spaima câmpiilor.
Egalitarismul este aşadar o trăsătură de comportament aflată în strânsă corelaţie cu slăbiciunea prădătorului individual. Cu cât acest prădător este mai slab, cu atât nevoia de egalitarism este mai mare. Iar dacă ne gândim că strămoşul nostru primitiv era chiar mai inapt ca vânător individual decât câinele sălbatic african, sau decât ruda sa apropiată cimpanzeul, ne dăm seama mai bine cât de mare a fost necesitatea unei vieţi sociale veritabile, adică bazate pe egalitarism3), şi cât de nefondate sunt afirmaţiile despre o pretinsă existenţă a stratificării sociale la populaţiile primitive.
Referitor la această absenţă a stratificării, este evident deci că logica este de partea marxiştilor, chiar dacă mărturiile arheologice sunt sărace, aşa cum în problema evoluţiei speciilor logica a fost de partea lui Darwin chiar dacă dovezile paleontologice directe, sub forma verigilor-lipsă, nu erau disponibile, sau, mai bine zis, încă nu erau disponibile. Dar, aşa cum spuneam mai sus, Comuna Primitivă nici nu s-a sfârşit de fapt cu adevărat! În multe locuri ale lumii s-au păstrat populaţii umane primitive, ba chiar extrem de primitive - de exemplu aborigenii tasmanieni sau andamanezii, care în momentul descoperirii de către europeni nu ştiau nici măcar să producă focul - până în epoca modernă şi chiar până în ziua de azi. Multe din ele au fost studiate temeinic de etnografi şi, cum era de aşteptat, aceste studii au confirmat existenţa egalitarismului primitiv.
Renumitul antropolog francez Claude Levi-Strauss, una din legendele antropologiei secolului XX, a constatat de exemplu existenţa acestui egalitarism la populaţia amerindiană nambikwara, ce locuieşte pe teritoriul Braziliei. Nambikwara sunt organizaţi în mici bande (la ei nu există nici măcar organizare de trib), conduse de un şef. Numai că acest şef nu e un şef aşa cum ne-am aştepta noi, cei dintr-o societate stratificată, să fie. În primul rând el are o autoritate liber-consimţită, nu impusă de organe represive separate de restul societăţii, Levi- Strauss subliniind clar că el nu dispune de nici un fel de mijloace de constrângere, altele decât abilitatea (“de politician”, cum o numeşte el) de a-i convinge pe ceilalţi de justeţea punctului său de vedere.
În al doilea rând, şeful la nambikwara nu este deloc mai bogat decât “subordonaţii” săi. Acest lucru e subliniat cu tărie de Levi-Strauss. Chiar dacă el pare să aibă la dispoziţia sa un oarecare surplus (de hrană, de unelte, de arme sau podoabe), el nu foloseşte acest surplus pentru el, ci pentru ajutorarea celorlalţi. El are un surplus dar, cum vom vedea, surplusul de fapt nici nu îi aparţine. Şeful nambikwara este de fapt la fel de bogat/sărac ca şi ceilalţi, el “nu pare să se bucure de o situaţie privilegiată din punct de vedere material.” El este în realitate nu un deţinător individual de surplus ci, mai curând, un administrator al surplusului obştesc. “Căpeteniile cetelor - spuneLevi-Strauss - erau pentru mine cei mai buni informatori şi, conştient de poziţia lor dificilă, îmi plăcea să-i răsplătesc din plin, dar rareori vreunul din darurile mele a rămas în mâinile lor mai mult de câteva zile. De fiecare dată când părăseam vreuna din cete, după câteva săptămâni de viaţă în comun, băştinaşii avuseseră tot timpul să devină proprietarii securilor, cuţitelor, mărgelelor etc. În general şeful rămânea tot atât de sărac cum fusese la sosirea mea. El şi fusese jumulit de tot ce primise (şi era cu mult mai mult decât media darurilor distribuite fiecăruia).” În continuare, un fapt foarte interesant - “Această aviditate colectivă duce şeful la un fel de disperare. Refuzul de a da ocupă atunci, în această democraţie primitivă, un loc similar celui al chestiunii de încredere care se pune într-un parlament modern. Când şeful ajunge să spună: “Ajunge cu datul!”, “Destul cu generozitatea, să fie altul generos în locul meu!” el trebuie să fie într-adevăr sigur de putere, căci domnia lui trece printr-o criză din cele mai grave.”4). Aceasta din cauză că şeful nambikwara nu este cu adevărat un şef, cel puţin nu în felul cum am fi tentaţi să-l înţelegem noi. Ierarhia nu este decât aparentă, şeful nu e de fapt decât primul între egali - diferenţa de statut între el şi “subalterni” fiind astfel în realitate inexistentă. Nivelul bunăstării este riguros acelaşi, iar controlul democratic, de jos în sus, este total.
O populaţie aflată de asemenea pe un nivel primitiv de dezvoltare sunt boşimanii, locuitori ai Sudului Africii. Antropologul Richard B. Lee a observat şi la ei manifestări surprinzătoare de egalitarism, cum ar fi aparentul dispreţ pentru cei care dovedeau un succes mai mare la vânătoare. “ Să presupunem că un boşiman a fost la vânătoare - spune unul din cei intervievaţi de Lee - atunci el nu trebuie, întorcându-se la ai săi, să se fălească spunând ce mare a fost animalul vânat de el. El trebuie în schimb să rămână tăcut până când cineva îl întreabă cum s-a descurcat, iar atunci el trebuie să răspundă - “Vai, eu nu sunt bun deloc la vânătoare, nu am găsit nimic, în afară de un animal mărunt.”5) Acest egalitarism al boşimanilor este atestat şi la William L. Ury - “Cultura boşimană - spuneel - este puternic egalitaristă, într-atât încât indivizii tind să evite asumarea autorităţii şi chiar să fie în centrul atenţiei celorlalţi. Acest respect reciproc permite fiecăruia din comunitate să aibă un cuvânt de spus în luarea deciziilor…”6)
Iată deci cum stau lucrurile cu pretinsa inexistenţă a egalitarismului primitiv. Doar o încercare a apărătorilor capitalismului de a face ceea ce ştiu ei atât de bine - să falsifice, chiar grosolan, realitatea. Faptul că antropologi, nu orice fel de antropologi ci unii de renume mondial ca Levi-Strauss, Richard Lee, William Ury îl atestă dovedeşte că nu marxiştii bat câmpii când vorbesc de caracterul preponderent comunist al “naturii umane” ci tocmai detractorii lor.
Acest egalitarism primitiv nu a fost deloc o întâmplare, ci o consecinţă inevitabilă a marii slăbiciuni individuale a omului, la care nivelul la rându-i extrem de scăzut al tehnicii, al forţelor de producţie, nu a avut de adăugat mare lucru. Evident că atâta vreme cât acest nivel extrem de scăzut al tehnologiei s-a menţinut a trebuit în mod inevitabil să se menţină şi egalitarismul. Atunci când nivelul tehnologic a progresat, atunci când de pildă arme noi ca arcul de săgeţi (a cărui inventare marchează, după Engels, trecerea de la treapta de mijloc la cea de sus a sălbăticiei7)) au sporit eficienţa vânătorii, când s-a trecut la cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, atunci a devenit posibilă existenţa unui surplus permanent, surplus ce a fost însuşit de anumite persoane ce s-au constituit într-o aristocraţie gentilico-tribală, prima pătură privilegiată cunoscută de omenire în istoria sa. Bineînţeles, acest lucru nu s-a petrecut peste tot în acelaşi timp, evoluţia inegală, ba chiar puternic inegală a societăţilor din diferite regiuni ale globului fiind un fapt care a dat de ceva vreme - şi va mai continua din păcate să dea - apă la moară acestor înverşunaţi câini de pază ai capitalismului care sunt rasiştii. Dar acest ritm inegal nu are de fapt - şi nu trebuie să ne sfiim niciodată să subliniem acest lucru - nimic în comun cu pretinsa inferioritate în intelect sau creativitate a unora, ci - aşa cum a arătat în mod magistral Jared Diamond în lucrarea sa “Guns, germs and steel” cu prezenţa sau absenţa dintr-o regiune a plantelor de cultură cu randament superior (grâu, porumb) şi a animalelor de povară. Evident că o civilizaţie cât de cât avansată nu se poate susţine prea mult, şi mai ales nu poate continua să avanseze, fără o agricultură intensivă, iar această agricultură intensivă nu poate fi concepută fără plante de cultură cu randament ridicat şi animale de povară corespunzătoare, animale care să poate fi înhămate la un plug. Acolo unde aceste plante şi animale au fost folosite pentru prima oară avem leagănele civilizaţiei omeneşti - Egipt, Mesopotamia, India, China. Acolo unde ele au ajuns mai târziu şi civilizaţia a apărut mai târziu. Acolo unde nu au ajuns deloc nu s-a ieşit niciodată prin propriile mijloace din Comuna Primitivă, ieşirea venind doar din exterior, şi de cele mai multe ori sub forma jafului şi a genocidului colonialist. În fine, acolo unde nu a existat decât un singur ingredient al civilizaţiei, în speţă în cele două Americi, unde se cultiva pe scară largă o cereală cu randament ridicat precum porumbul (şi nu numai în Mexic sau Peru, cum se crede de obicei, ci şi în Columbia, multe părţi ale Americii de Nord şi chiar părţi ale Amazoniei sau în Antile), dar unde nu existau boi şi cai ci numai lame, acolo nu s-a ieşit decât pe jumătate din Comuna Primitivă iar nemaipomenita tragedie a Conquistei (cel mai mare genocid nu doar din istoria emisferei vestice ci şi din a întregii lumi) a venit ca un fapt firesc - căzi în ciuda unor realizări arhitecturale, matematice, astronomice şi urbanistice (Tenochtitlanul avea totuşi 300 000 de locuitori), nici cei mai avansaţi amerindieni nu au depăşit din punct de vedere al tehnicii militare epoca de piatră. Calendarul mayaşilor ne uimeşte şi în ziua de azi, drumurile şi fortăreţele incaşilor erau mai bune decât ale europenilor, dar armele lor de piatră nu puteau face faţă celor europene, săbiilor de Toledo şi artileriei (incaşii începuseră să prelucreze şi bronzul, dar nu-l foloseau în scopuri militare), iar lama nu se pretează nicidecum la şarje devastatoare de cavalerie. Chiar dacă din unele puncte de vedere mayaşii, aztecii şi incaşii le erau superiori europenilor, totuşi per ansamblu ei erau rămaşi în urmă, iar acest lucru i-a costat atunci când au intrat în contact cu cei mai lacomi şi mai sângeroşi cuceritori din istoria lumii (până la apariţia naziştilor germani şi japonezi).
“Rasa” nu a avut deci nici o influenţă asupra progresului unora şi rămânerii în urmă a altora ci mediul, condiţiile obiective în care s-a găsit, de-a lungul istoriei, o populaţie sau alta. Prezenţa/absenţa plantelor de cultură cu randament înalt, prezenţa/absenţa animalelor de povară şi cailor sunt cele care au hotărât progresul unora şi rămânerea în urmă a altora, şi nicidecum “genele”. Că nu există diferenţe semnificative între popoare şi grupe de popoare o arată limpede faptul că populaţii considerate de multă vreme a fi în urma albilor pe scara evoluţiei s-au dovedit perfect capabile să-şi însuşească ştiinţa creată de albi şi să dea lumii genii cu nimic mai prejos decât ale albilor, iar faptul că aceste genii nu sunt mai des întâlnite se datoreşte, fără îndoială, persistenţei în societatea capitalistă a asupririi naţionale şi rasiale, a asupririi coloniale atât la scara unei ţări cât şi la scară mondială, asuprire ce face ca rata sărăciei printre unele naţiuni sau “rase” să fie mai mare, sau chiar considerabil mai mare decât printre altele. Faptul că de exemplu în Statele Unite asuprirea negrilor - nu de către albi ci de către “elitele” albilor - este încă o realitate este demonstrat nu numai de rata mult mai mare a sărăciei şi şomajului printre negri - de pildă venitul mediu anual al unui afro-american era la începutul mileniului 3 cu 61% mai mic decât al unui alb - decalajul fiind acelaşi ca în 1880!- iar procentul tinerilor afro-americani care nu au loc de muncă dar nu sunt nici la şcoală era de circa 20%, faţă de procentul de numai 9% al tinerilor albi aflaţi în aceea şi situaţie - , de rata mortalităţii infantile de mai bine de două ori mai mare decât printre albi, dar şi de persistenţa unor forme e drept neinstituţionalizate dar făţişe de discriminare, de pildă în ce priveşte accesul la tratament medical de urgenţă - pacienţii albi au astfel şanse de cinci ori mai mari decât cei negri să primească îngrijire de urgenţă în cazul unui atac cerebral8). Da, asuprirea rasială, într-un cuvânt rasismul - nu a dispărut, şi aceste exemple, alături de cele prezentate în capitolul precedent, dar şi alături de altele (vezi faptul ca în Africa de Sud, la aproape 20 de ani de la Apartheid, latifundiarii albi stăpânesc în continuare nu mai puţin de 81% din pământuri, guvernul “negru” al ANC redistribuind doar… 6% 9)) arată clar acest lucru. Dar că “rasele” nu sunt de fapt diferite de ele, că albii de exemplu nu sunt diferiţi de negri şi vice-versa este arătat nu doar de apariţia geniilor (în înţelesul “alb” al cuvântului…) printre negri atunci când forţa rasismului începe să scadă dar şi de apariţia de performeri albi în sporturile tradiţional dominate de negri - de pildă boxul de categorie grea. Mulţi teoreticieni ai rasismului au susţinut de atâtea ori că negrii dominau în trecut boxul de categorie grea din cauza unei “dotări superioare” şi chiar prezentau în detaliu în ce constă această “dotare superioară”, dar iată că boxerii albi nu prea au dat credit acestei teorii şi au încercat să o verifice în practică, de pildă antrenându-se mai mult decât o făceau înainte. Iar rezultatul este că acum albii sunt cei care domină boxul la categoriile grele, şi nu are rost să ne referim aici doar la celebrul Valuyev… Dacă ar apare cărţi cu pretenţii “ştiinţifice” care să scuze prezenta inferioritate a negrilor în acest tip de box prin apelul la o “dotare superioară” a albilor pentru box, atunci fără îndoială că faţa profund pseudoştiinţifică a rasismului ar fi dezvăluită mult mai bine, dar se pare că printre intelectualii negri există mai mulţi oameni cu bun simţ decât printre cei albi astfel că reputaţia negrilor este salvată cu preţul unui mai mare efort de propagandă (căci ştiinţa are întotdeauna şi un caracter propagandistic, nu există ştiinţă şi propagandă ci doar ştiinţă bună şi ştiinţa proastă, adică propagandă bună şi propagandă rea), a unui mai mare efort de propagandă al antirasiştilor de toate “rasele”. Negrii şi albii nu sunt în realitate dotaţi în mod diferit de natură pentru box, natura care a hărăzit omului să fie practic singura specie în care factorii sociali au un mai mare rol în evoluţie decât selecţia darwiniană, această natură a făcut ca albii şi negrii să aibă aceeaşi dotare pentru box, numai că în trecut negrii pur şi simplu se antrenau mai mult pentru asta (din cauza rasismului mai accentuat care nu le lăsa alte modalităţi mai “albe” de afirmare în societate) în vreme ce albii se antrenau în medie mai puţin, ceea ce făcea ca în box să strălucească mai mult negrii decât albii. Când atitudinea albilor faţă de box s-a mai schimbat s-au schimbat şi rezultatele lor în acest sport. Tot astfel, am mai putea spune, nu se poate vorbi în mod serios nici de un “mod diferit de abordare a lumii” de către savanţii evrei şi cei ne-evrei, să amintim că modul des numit “relativist” de abordare a lumii nu îşi are originea în evreii Einstein sau Marx ci în gentilul Lao Tzu, primul fondator de religie (şi poate singurul) care în locul opoziţiei absolute a contrariilor susţinute de iudeo-creştinism (şi de Islamism) a văzut unitatea acestora. Perechea Yin-Yang este de fapt prima afirmare a relativismului în istorie, şi ea aparţine unui gentil, nicidecum unui evreu. Lumina trece în întuneric, binele trece în rău la fel cum la Einstein masa trece în energie iar la Marx iubirea faţă de oameni îşi găseşte exprimarea în opoziţie înverşunată, în duşmănie, mergând până la ură, faţă de duşmanii omenirii, exploatatorii celor ce muncesc. Fără îndoială că dacă gentilii ar arăta un mai mare interes pentru modul “evreiesc” relativist de abordare a lumii atunci ar ajunge ca din rândul lor să se nască fizicieni relativişti mai mari ca Einstein sau gânditori marxişti mai mari ca Marx, făcând încă o dată de două parale clevetirile rasiste despre pretinsele diferenţe de constituţie fizică sau intelectuală între oameni.
În orice caz, apariţia unui surplus stabil şi concentrarea lui, prin înşelăciune şi forţă, în mâinile unei minorităţi, apoi transformarea unor oameni în sclavii altora, au marcat nu doar un continuu progres material, tehnologic, cultural, ştiinţific, dar şi un regres, în general constant, în nivelul de viaţă al celor mulţi, al celor ce produceau toate elementele de civilizaţie şi ţineau pe umerii lor pe gânditori şi cercetători, şi se numeau pe rând sclavi, iobagi, proletari moderni. Paradoxal, pe măsură ce nivelul general de dezvoltare al societăţii progresa, avuţiile create de societate se îngrămădeau în mâinile câtorva, în timp ce mizeria celor ce produceau aceste avuţii creştea. Omul care muncea pentru alt om ajunsese mai rău decât cel care în Comuna Primitivă lupta cu forţele naturii şi cu propria neputinţă, ceea ce se poate vedea uşor studiind mărturiile care ne-au rămas despre condiţiile de muncă şi de viaţă ale celor care au creat piramidele, Marele Zid, Colosseumul, ori bogăţiile fără seamăn ale unor oameni ca Ludovic al XIV-lea, ţarul Rusiei, Rockefeller, Krupp şi alţii. Cum spunea Jack London referindu-se la muncitorii americani din vremea sa - începutul secolului XX - “Nici un om al cavernelor nu a flămânzit vreodată mai mult decât flămânzesc ei, nu a putrezit ros de murdărie şi de boli aşa cum putrezesc ei şi nici n-a trudit vreodată atât de greu şi atâtea ore în şir cum trudesc ei.”10) Aceste cuvinte pot să nu mai fie chiar atât de relevante în vremea noastră în ce priveşte muncitorii autohtoni ai lumii întâi (făcând abstracţie de prezenta criză, care poate să se adâncească mult mai mult decât încearcă economiştii oficiali să ne facă să credem), dar pentru marile mase de muncitori ai lumii a treia şi imigranţi în lumea întâi ele sunt, cum ne putem convinge citind statisticile şi rapoartele organizaţiilor umanitare, ele rămân cât se poate de relevante.
Evident că scopul marxismului, scopul comuniştilor este de a corecta acest viciu major al societăţilor din ultimii 5000 de ani, cu alte cuvinte instaurarea unei societăţi în care atât progresul material cât şi nivelul de trai al maselor să crească în acelaşi ritm, în care, aşa cum atât de sugestiv se exprima Marx, “progresul uman va înceta să mai fie asemenea acelui hidos idol păgân care nu voia să bea nectar decât din ţestele celor ucişi.”11). Nu dorim deci, nici măcar nu ne trece prin gând să dorim o întoarcere la egalitarismul primitiv, noi suntem marxişti, nu anarho-primitivişti, chiar dacă pentru zelul şi măiestria cu care unii anarho-primitivişti condamnă ororile sistemului actual nu putem avea decât respect. Dorim o repetare pe o treaptă superioară a acestui egalitarism primitiv, dorim îmbinarea echităţii sociale de atunci cu cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii moderne, dorim o societate care să poată să meargă pe amândouă picioarele, nu ca acum, când se întăreşte unul din ele pe seama atrofierii celuilalt. Şi, cum negarea negaţiei este o lege fundamentală a vieţii, probată de atâtea şi atâtea ori, noi considerăm că avem tot dreptul de a fi optimişti. Aşa cum unitatea politică a spaţiului fostului Imperiu Rus s-a refăcut după Revoluţia din Octombrie şi războiul civil pe o treaptă net superioară, pe treapta federaţiei internaţionaliste de republici sovietice egale în drepturi, tot aşa şi echitatea socială a Comunei Primitive poate reveni, se poate întoarce pe Pământ pe treapta net superioară a forţelor productive moderne, care vor creşte tot mai mult în viitor, la fel şi natura umană de la început, altruistă şi generoasă, dar pervertită de mileniile de sclavagism, feudalism şi capitalism, poate redeveni ce a fost, şi încă şi mai mult decât atât.
Şi nu numai că avem tot dreptul să credem în întoarcerea egalitarismului pe o treaptă superioară, dar avem toate motivele să credem că tocmai capitalismul pe care îl trăim acum, tocmai capitalismul este ultima orânduire bazată pe exploatare, pe antagonisme de clasă, tocmai capitalismul este orânduirea după care va urma comunismul pe care vrem să-l construim noi. Avem toate motivele să credem că nu vom mai fi nevoiţi să aşteptăm sfârşitul unui şir de n orânduiri bazate pe exploatare, ci doar sfârşitul actualei orânduiri bazate pe exploatare.
De ce spunem asta?
Pentru că în capitalism au apărut, pentru prima oară în istorie, premisele, premisele obiective ale trecerii la o nouă orânduire fără clase, şi aceste premise sunt tocmai forţele de producţie superioare, tehnologia şi avuţiile create acum, care lasă în urmă tot ce a cunoscut omenirea vreodată în evoluţia sa. Adevărul este că tocmai progresul forţelor de producţie va face posibilă instaurarea unui tip superior de comunism, deşi, paradoxal, tocmai această dezvoltare a forţelor de producţie, tocmai generarea unui surplus, l-au subminat cândva pe cel vechi. Aceasta pentru că progresul tehnologic de atunci a fost prea mic, a generat un surplus prea mic pentru a-i putea ridica pe toţi oamenii, el trebuind fatalmente să ridice pe unii doar cu preţul coborârii altora. El i-a putut face pe unii să trăiască, în sfârşit, confortabil, numai cu preţul ca alţii să muncească mai mult şi să sufere chinuri mai mari decât oricând în perioada Comunei Primitive, perioadă care, orice s-ar zice, nu a fost nicidecum o epocă a abundenţei. Pe când progresul tehnologic de acum este, din contră, suficient pentru a-i ridica pe toţi, deci el poate face posibil mersul înainte al societăţii fără ca acest mers înainte să mai presupună antagonisme de clasă. Câteodată acumulările cantitative pot avea efecte contrare de la un caz la altul, dacă înainte progresul a subminat egalitarismul acum el îl va favoriza. Puţin progres subminează comunismul, în schimb mult progres îl aduce înapoi pe o treaptă superioară. Comuna Primitivă a însemnat echitate fără abundenţă. Puţin progres tehnologic a dus la negarea acestui raport, adică la abundenţă fără echitate. În schimb mult progres tehnologic va duce la negarea acestei negaţii, adică la o societate care va avea şi echitate şi abundenţă deopotrivă, putând, în sfârşit, aşa cum am afirmat mai sus, să meargă cu încredere pe amândouă picioarele..
În afară de o dezvoltare nemaivăzută a forţelor de producţie, în stare să facă sustenabil comunismul, capitalismul a adus lumii şi ceva cu totul şi cu totul nou - anume crizele nu de subproducţie ci, din contră, de supra- producţie. Capitaliştii organizează producţia pe o scară mult mai mare decât oricând în trecut, dar o organizează cu preţul sărăcirii maselor, astfel că ele ajung să nu mai poată cumpăra ceea ce ele însele au produs, sau - ca în cazul prezentei crize - să nu mai poată returna creditele pe care le-au contractat, deşi aceste credite sunt tocmai ceea ce îi ţin pe bancheri în frunte societăţii. Aşa se face, de exemplu, că Marx exclama în 1859- “Trebuie că există ceva putred chiar în inima unui asemenea sistem social care îşi sporeşte avuţia fără să reducă mizeria şi în care criminalitatea creşte chiar mai repede decât numărul populaţiei”, aşa se face că el scria în 1864: “… pe temeliile vicioase de astăzi, orice nouă dezvoltare a forţei productive a muncii trebuie să ducă în mod inevitabil la adâncirea contrastelor sociale şi la ascuţirea antagonismelor sociale.”12)
Or, dacă un sistem socio-economic ajunge în situaţia să se sufoce din cauză că se produce prea mult, dacă el ajunge să genereze foamete în proporţii de masă nu pentru că e prea puţină hrană ci, din contră, pentru că e prea multă, şi singurul mod de a ieşi din criză, în faza capitalismului imperialist, deci atunci când împărţirea lumii, adică a pieţelor între marii capitalişti ai marilor puteri s-a terminat, este reîmpărţirea ei prin forţa armelor, adică războaiele nu de orice fel ci între marile puteri ale lumii, dacă se ajunge aici devine limpede că s-a ajuns atât de departe cu contradicţiile inerente oricărei societăţi împărţite în clase încât capitalismul trebuie să fie neapărat şi ultima societate împărţită în clase din istorie. Atunci când un sistem nu poate să iasă din criză decât împingând lumea în războaie mondiale care ucid mai întâi 10 milioane apoi 70 de milioane de oameni, iar în viitor pot ucide specia umană însăşi, atunci devine clar că sfârşitul unui astfel de sistem nu poate fi decât în acelaşi timp şi sfârşitul întregului şir de sisteme asemănătoare, adică bazate pe exploatarea omului de către om, nu doar un simplu sfârşit de sistem ci şi începutul unei noi ere pentru omenire, instaurarea în sfârşit (sau, mai bine zis, începutul instaurării), instaurarea acelei “Vârste de Aur” la care scriitorii antici visau prin hiperbolizarea unor aspecte reale din timpul Comunei Primitive. Nu doar capitalismul ci şi însuşi tipul de societate bazat pe exploatare a ajuns într-un impas, într-un impas atât de grav că societatea nu are cum să se salveze de la o pieire ca aceea a dinozaurilor decât prin eliminarea acestuia. Nu doar capitalismul ci şi orice fel de exploatare a omului de către om a devenit incompatibil cu supravieţuirea noastră ca specie, pentru simplul motiv că o ameninţare mai mare pentru omenire decât dispariţia nu are cum să existe. Ori capitalismul va elimina omenirea ori omenirea va elimina nu numai capitalismul ci şi orice fel de exploatare a omului de către om, cale de mijloc pur şi simplu nu mai este cu putinţă. “Trebuie să ucidem capitalismul pentru ca specia umană să poată supravieţui”, cum foarte bine spunea Troţki în Manifestul celui de-al doilea Congres al Internaţionalei Comuniste (1920).
Am văzut până acum, în acest capitol, că nu există o natură umană eternă, că mentalităţile sunt un derivat al tipului de societate existent la un moment dat, am văzut că mentalităţile egalitariste au fost, şi nu oricum, ci pentru 90% sau mai mult din întreaga noastră istorie, o realitate incontestabilă, am văzut că avem toate motivele să sperăm într-o revenire destul de apropiată, dar pe o treaptă net superioară, a unei orânduiri comuniste. Bineînţeles, modificarea în sens invers a bazei va determina inevitabil şi o modificare în sens invers, deşi mai lentă, a suprastructurii, astfel că societatea comunistă a viitorului va deveni fezabilă şi din punctul de vedere al mentalităţilor şi va duce, în final, la dispariţia treptată a însuşi statului, acel instrument de represiune care a vegheat mai mereu până la revoluţia proletară la respectarea adevăraţilor hoţi, a adevăraţilor tâlhari, dar a susţinut mereu că veghează la respectarea unor principii morale generale şi universal valabile, iar după revoluţia a vegheat şi va veghea multă vreme la reprimarea atât a hoţilor şi tâlharilor răsturnaţi dar încă puternici, precum şi la reprimarea celor care refuză munca şi devin cu adevărat un pericol social serios. Când nu numai marii tâlhari vor fi dispărut ci şi, prin dispariţia lor dar şi prin modificarea mentalităţilor, prin naşterea omului nou, aceeaşi soartă vor fi avut-o şi micii tâlhari, atunci toate disputele asupra potrivirii comunismului cu natura umană vor deveni nu doar absolut inutile dar şi, probabil, un subiect de amuzament general. După cum şi-a dat seama foarte bine Lenin în “Statul şi Revoluţia”- “ Din punctul de vedere burghez este uşor să declari că o astfel de orânduire socială este o “utopie pură” şi să faci ironii în sensul că socialiştii făgăduiesc fiecăruia dreptul de a primi de la societate, fără nici un control al muncii fiecărui cetăţean în parte, orice cantitate de trufe, de automobile, de piane etc. Cu astfel de ironii se mulţumesc şi până în ziua de azi majoritatea “savanţilor” burghezi, care-şi trădează prin aceasta atât propria ignoranţă cât şi faptul că apără în mod interesat capitalismul.
Ignoranţă - căci nici unui socialist nu i-a trecut prin minte “să făgăduiască” venirea fazei superioare de dezvoltare a comunismului, iar previziunea marilor socialişti că această fază va veni nu presupune nici productivitatea de astăzi a muncii şi nu-l presupune nici pe filistinul de astăzi în stare să spargă “fără nici un scop”… depozitele de bunuri publice şi să ceară imposibilul.”13). Dacă cei care pun la îndoială compatibilitatea comunismului cu natura umană ar încerca să analizeze lucrurile mai în profunzime ei ar vedea uşor că absenţa autorităţii statului într-o societate cu adevărat sănătoasă este infinit superioară prezenţei acestei autorităţi într-o societate atât de bolnavă că înşişi oamenii chemaţi să ne apere de abuzuri sunt de atâtea şi atâtea ori nişte complici ai infractorilor, nu doar ai celor “ilegali” dar şi, ce este mai grav, al celor “legali”. Va fi imposibil să se suprime toate defectele omeneşti, fiindcă nu chiar tot ce ţine de mentalitatea umană are legătură cu mediul social, factorul economic este cel mai important pentru înţelegerea a ce se petrece în jurul nostru dar nu este singurul. Da, vor mai exista probabil unii oameni cu comportament deviant, dar riscul prezentat de ei va fi atât de mic şi probabilitatea combaterii lor fără stat atât de mare încât efectiv nu merită să ne batem capul cu concepţiile mai sceptice cu privire la viitorul nostru. Cum spunea Lenin în aceeaşi lucrare - “ Noi nu suntem utopişti şi nu negăm deloc posibilitatea şi inevitabilitatea unor excese individuale, nici necesitatea reprimării unor asemenea excese…”- dar se speria el oare de această posibilitate “inevitabilă”? Nicidecum, pentru că el înţelegea diferenţa majoră între temeliile sociale bolnave de acum şi cele sănătoase de atunci. Pentru o astfel de reprimare în comunismul deplin “… nu este nevoie de o maşină specială, de un aparat special de reprimare; acest lucru va fi făcut de însuşi poporul înarmat, cu aceeaşi simplitate şi uşurinţă cu care şi în societatea de azi un grup de oameni desparte pe cei care s-au luat la bătaie, sau nu îngăduie folosirea violenţei faţă de o femeie.”14)
Cum va arăta lumea în comunismul deplin, fără stat şi populat de oameni în medie infinit superiori moral celor de acum, nu putem prezice exact, dar am putea totuşi spune unele lucruri. Am putea spune că în comunismul deplin se va ajunge nu doar la o sporire nemaivăzută a nivelului de trai - dezvoltarea tehnicii va permite repartiţia în funcţie de nevoi şi va duce în sfârşit la reducerea semnificativă a timpului de lucru pentru toţi oamenii, nu doar pentru aristocraţiile muncitoreşti ale lumii întâi (oricum ameninţate de criză cu o erodare tot mai puternică), şi am mai putea spune că folosirea unor noi surse de energie, total nepoluante dar “nerentabile” pentru capitaliştii, pentru planificatorii proşti de azi, stăpâniţi de lăcomie şi individualism ( de pildă energia oceanelor, a vulcanilor, a vântului) va elimina şi pericolul distrugerii mediului, făcând posibilă dezvoltarea economică practic la nesfârşit şi de asemenea progresul ştiinţei şi culturii practic la nesfârşit. Mai mult timp liber, coroborat cu dispariţia foametei, a încălzirii globale şi a multora din bolile care fac ravagii azi, va însemna, natural, sporirea curiozităţii intelectuale şi artistice a omului, va însemna că vor exista mai mulţi savanţi, mai mulţi artişti, mai mulţi scriitori, mai mulţi exploratori, mai mult timp pentru cercetarea adâncurilor oceanice, a interiorului planetei, a nemărginirilor cosmice. Comunismul deplin va însemna afirmarea neîngrădită a cunoaşterii omeneşti, va însemna că omul, eliberat de lupta cu vechii demoni atât de siniştri va putea, în sfârşit, să se înalţe până acolo unde odinioară credea că se află zeii. Putem afirma cu deplină îndreptăţire că, dacă admitem ideea că fiecare specie are în natură un rost, o menire, atunci menirea speciei noastre este tocmai explorarea, şi care este “frontiera finală” a explorărilor dacă nu explorarea Cosmosului? “…cu formaţiunea socială burgheză - spuneaMarx - se încheie preistoria societăţii omeneşti.”15). Comunismul deplin, departe de a însemna “sfârşitul istoriei” (mulţi gânditori burghezi, inclusiv de la noi, cum ar fi de pildă Lucian Boia, consideră că marxismul şi-ar propune să ajungă la asta), va însemna, dimpotrivă, tocmai intrarea omului cu adevărat în istorie, adică realizarea menirii sale de explorator al Universului.
Note:
1) Scrisoare a lui Engels către Joseph Bloch, 21-22 septembrie 1890 şi scrisoare a lui Engels către Heinz Starkenburg, 25 ianuarie 1894, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume”, volumul II, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 460 şi 476
2) Edward O. Wilson - “Sociobiologia”, Editura Trei, Bucureşti, 2003, p. 372
3) Conform lui George B. Schaller, care a studiat leii din Serengeti între 1966-1969- “Leii dau impresia că evoluţia lor spre un mod de viaţă social a fost incompletă - astfel cooperarea indivizilor în atingerea unui ţel nu a ajuns încă să presupună împărţirea egală a roadelor acestei colaborări” ( George B. Schaller - “Life With the King of Beasts”, National Geographic Magazine, April 1969). Implicaţia este că numai o astfel de împărţire egalitară a prăzii este compatibilă cu un mod de existenţă cu adevărat social, deci oamenii, fiind fiinţe cu adevărat sociale, nu pot prezenta decât un asemenea tip egalitarist de comportament. Biologia evoluţionistă ajunge astfel să confirme concluziile sociologiei marxiste.
4) Claude Levi-Strauss - “Tropice triste”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 321-322
5) Richard B. Lee - “Lessons în Cross-Cultural Understanding”, la http://www.mc.maricopa.edu
6) “Article Summary of “Conflict Resolution among the Bushmen: Lessons în Dispute Systems Design” by William L. Ury”, la http://www.crinfo.org/articlesummary/10594/
7) Friedrich Engels - “Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume”, volumul II, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 169
8) Michael Moore - “Stupid white men”, Penguin Books, 2004, p. 64-65 şi Laura Blue - “Preventing preemies”, Time, August 3, 2009
9) “The price of freedom. A special report on South Africa”, The Economist, June 5th- 11th 2010
10) Jack London, Op. Cit, în “Jack London, Opere alese”, volumul II, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, p. 280
11) Karl Marx - “Rezultatele viitoare ale stăpânirii britanice în India”, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere”, volumul 9, Editura Politică, Bucureşti, 1959, p. 236
12) Karl Marx - “Populaţia, criminalitatea şi pauperismul”, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere”, volumul 13, Editura Politică, Bucureşti, 1962, p. 531 şi Karl Marx - “Manifestul constitutiv al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor”, la http://www.marxists.org/romana/m-e/1864/aim/manifest.htm
13) Lenin - “Statul şi revoluţia”, la http://www.marxists.org/romana/lenin/1917/statrev/c05.htm
14) Ibid.
15) Karl Marx - “Contribuţii la critica economiei politice - Prefaţă”, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere”, volumul 13, Editura Politică, Bucureşti, 1962, p. 9